Poveste reală despre bun simț, cum e folosit ca armă de control, nu ca respect reciproc, și cum ipocrizia îl transformă în nesimțire, cu PR bun
Se spune despre bun simț că e ca deodorantul: cei care au cea mai mare nevoie de el sunt, invariabil, cei care nu-l folosesc. Problema e că, în zilele noastre, deodorantul se poate cumpăra, bun simț nu putem cumpăra. Iar când se întâlnesc oameni care confundă „bun simț” cu „ce vreau eu să faci tu, ca să-mi fie mie bine”, inevitabil apar momentele de comedie involuntară.
Azi, pe la locul de fumat de la muncă, am avut ocazia să asist la unul din aceste momente. Eram acolo, liniștit, la o masă cu două bănci, patru-șase locuri. Era pauză, așa că mesele din jur erau aproape pline. Și vine grupul salvator al spectacolului: trei doamne și un tânăr și din grup, inevitabil, apare ea, exemplarul de om care, dacă ar lucra în poliție, ar amenda pietonii pentru „mers suspect” și ar cere șoferilor să-și spele roțile înainte să intre pe șosea, ca să nu se murdărească asfaltul. Se uită spre tânăr și, cu o voce încărcată de superioritate morală, îi spune:
— Știu că ai mult bun simț, ai putea să-ți ții țigara aia cumva, că mă deranjează fumul!
Știți genul de ton cu care o profesoară de clasa a treia te întreabă „și de ce n-ai făcut tema, puișor?” în timp ce se uită la tine ca la un infractor? Exact așa.
Tânărul, ca orice om prins pe nepregătite de o observație absurdă, a intrat în modul „mute mode” și a început să-și poziționeze țigara ca pe o armă descărcată.
Dar eu… eu am simțit nevoia să intervin. Pentru că există momente în viață când nu e suficient să bei cola și să mănânci popcorn. Trebuie să intri în film.
Așa că i-am zis doamnei:
— În primul rând, suntem într-un loc special amenajat pentru fumători. Asta înseamnă că aici fumul este inclus în prețul locului. Nefumătorii au restul spațiilor. Dacă vii aici și te deranjează fumul, e ca și cum te-ai plânge că te udă valurile în mare.
Ea a replicat cu ceva disprețuitor, evident, dar n-am reținut exact. Știi cum e, cuvintele în sine nu contează, ci mirosul replicii, și asta mirosea a frustrări adunate de vreo niște zeci de ani încoace.
Fiindcă nu-mi plac persoanele ipocrite care, din nesimțire, abuzează de ideea de bun simț, cu scopul de a-și impune toanele față de cei care au bun simț, am continuat:
— Dacă tot vorbim despre bun simț, hai să-l aplicăm și la capitolul „permisiune”. Nu-mi amintesc să-mi fi cerut voie să te așezi la masa mea și nu mi se pare foarte „cu bun simț” să vii într-un spațiu unde oamenii fumează, să te așezi lângă ei și apoi să le ții morală despre fum.
Ea a făcut ochii mari. Mulți preferă să tacă în fața acestor apostoli ai bunului simț. Problema e că tăcerea nu e aur în astfel de cazuri, e doar invitația perfectă pentru și mai multă gălăgie.
De asta i-am spus tânărului:
— Când te confrunți cu nesimțiți, nu taci. Tăcerea e combustibilul lor. E genul de oameni care te-ar putea călca cu mașina pe trecerea de pietoni și ar da vina pe tine, că ai traversat „prea brusc pe verdele tău” sau genul care se cacă în mijlocul drumului și le face observație trecătorilor pentru că trec prea aproape.
Fenomenul „apostolului bunului simț” nu e rar, îl găsești peste tot. De parcă ipocriții nesimțiți au radar pentru comportamentele altora, dar pe ale lor nu le detectează nici cu sirenă roșie.
Doamna a intrat de bunăvoie într-un spațiu pentru fumători și a început testul: hai să vedem dacă băiatul se conformează. Și când a văzut că el tace, i-a licărit satisfacția. E plăcerea celor care nu caută respect, ci supunere.
Bun simț adevărat nu ănseamnă „ce vreau eu”. Bunul simț nu se schimbă ca prețul benzinei. Dar la predicatorii ăștia e flexibil ca guma de mestecat.
Dacă fumează un prieten, „nu mă deranjează, el nu trage tare”. Dacă fumează un necunoscut, „vai, nu mai pot respira, îmi faci rău intenționat”.
Pe acești ipocriți nesimțiți îi găsești peste tot:
În trafic, îți vor tăia calea și apoi vor spune că e vina ta.
La coadă, vor sări peste rând pentru că „ei se grăbesc” ,dar dacă încerci tu, devin paznici de penitenciar.
În discuții, îți spun „nu te enerva” în timp ce țipă.
Când nu mai au argumente, caută martori. Iar dacă nu găsesc, se refugiază în „hai să te ignorăm, poate îți trece”. Dar unii avem anduranță și ipocrizia lor e combustibil pentru replici.
Pentru acești ipocrți ar trebui să semnalizăm locurile special amenajate pentru fumat:
„ATENȚIE! Spațiu pentru fumători. Intrarea nefumătorilor se face pe propria răspundere. Fumul poate provoca iritații ale moralității și crize acute de ipocrizie.”
Sau am crea „colțul ipocriților”, fără fum, dar cu geam de vizor, să poată comenta: „ăla trage prea mult”, „ăla ține țigara greșit”, „ăla nu mă salută”.
Dacă ipocrizia ar fi un virus, acești oameni ar fi „pacienți zero”. Și nu s-ar opri doar la fumat. Ar merge la morgă să-ți spună că „nu e cu bun simț să fii mort așa, trebuia să te pregătești mai frumos”.
În esență, genul ăsta nu vrea protecție de disconfort, ci control. „Bunul simț” e doar eticheta frumos colorată pe pachetul de autoritarism personal.
Adevărul amar: bunul simț e compromis reciproc. Dacă nu-ți asumi partea ta, dar vrei ca ceilalți să și-o asume pe a ta, nu ești model de moralitate, ești un mic dictator cu PR bun.
Doamna nu s-a gândit că poate ea a greșit masa. În fond, în zona nefumătorilor nu era fum. Dar ar fi pierdut ocazia să-și țină predica și predica e esența. Dacă nu există motiv real, îl inventează.
Vorbind de bun simț, acesta nu e despre fum sau reguli, ci despre respect reciproc. Dacă îl invoci doar ca să controlezi, nu e bun simț, e nesimțire cu PR bun.
Am putea spune despre bun simț că e gratis, dar rar. În schimb, nesimțitul nu cere permisiune pentru a se manifesta.
Epilog cu fum, lipsă de bun simț și un strop de justiție poetică
Și cum stăteam eu acolo, cu țigara între degete și cu sângele încălzit de schimbul de replici, am simțit că nu e gata. Nu poți închide o piesă de teatru absurd în mijlocul actului doi. Trebuia un act trei. Și actul trei a venit.
Doamna, văzând că nu am de gând să mă fac mic și să-mi cer scuze pentru existență, a scos din geantă un pachet de gumă. Și, cu aerul unei femei care urmează să facă o demonstrație morală, a început să mestece cu zgomot, ca un metronom al nervilor mei. Am ridicat o sprânceană. Nu știu dacă știa, dar sunetul ăla de „tzac-tzac” în buclă e pe lista mea scurtă de „motive pentru crime pasionale”.
Și atunci mi-a venit ideea: am întors ușor scaunul, astfel încât fumul meu să urmeze vântul fix spre ea. Nu era intenționat, desigur. Era o coincidență meteorologică. Dar corpul meu s-a aliniat misterios cu direcția curentului de aer. Ea a început să fluture mâna, ca un arbitru care dă semnal pentru time-out, în timp ce celelalte două doamne îi țineau isonul cu fețe de martori la genocid.
În capul meu, am început să le botez: Prima era „Sfânta Apostol al Lipsei de Bun Simț”, cea care își dădea cu părerea despre orice, de la cum ar trebui să stai pe scaun până la câți mililitri de apă ar trebui să bei. A doua, „Tăcuta Judecătoare”, care nu spunea nimic, dar te analiza cu ochii strânși, pregătită să dea verdictul. A treia, „Cruciată cu Ochelari”, care părea genul de persoană ce ar semna petiții împotriva zgomotului produs de păsările din parc.
Stând contemplând această distribuție de comedie, am realizat ceva: genul acesta de oameni nu vine la locul de fumat pentru că trebuie. Vin pentru că au nevoie de conflict. Fumul e doar scuză. Dacă nu ar fi fost fumul, ar fi fost cum stăteam pe bancă. Dacă nu legat de bancă, atunci cum țineam țigara. Dacă nu țigara, atunci cum respiram.
Și în momentul ăla, tânărul, până atunci mut, s-a întors către mine și a zis, în sfârșit, ceva:
— Aveți dreptate… chiar sunt nesimțiți.
Doamna s-a întors spre el ca un halogen spre un iepure prins pe șosea:
— Poftim?! Ai zis ceva?
Și băiatul, prins între instinctul de supraviețuire și dorința de a spune adevărul, a făcut cea mai mare greșeală: a repetat.
— Am zis… că… da… sunteți cam nesimțiți.
Din acel moment, conversația s-a transformat în talk-show live, ediție specială. Ea a început să ridice tonul, explicând că „tineretul din ziua de azi” nu mai are respect, că „pe vremea noastră” nu exista așa ceva, iar celelalte două doamne murmurau aprobator, de parcă tocmai participau la o slujbă în care păcatul suprem era lipsa de plecăciune în fața lor.
Calm, am tras un ultim fum din țigară și am stins-o în scrumieră cu mișcarea ceremonioasă a unui judecător care bate cu ciocănelul.
— Doamnă, i-am zis, știți care e problema cu bunul simț? Că se fumează mai repede decât o țigară. Îl pui pe masă, dar în două minute se duce. În cazul dumneavoastră, cred că s-a dus de mult și fumegă undeva pe margine.
A urmat tăcerea aceea groasă, care anunță fie furtuna, fie retragerea strategică. Și a fost retragere. Cele trei s-au ridicat, au plecat spre zona nefumătorilor, nu înainte ca „Cruciată cu Ochelari” să-mi arunce o privire de genul „te-am trecut pe listă”.
Tânărul a izbucnit în râs. Mi-a mulțumit, a aprins altă țigară și a zis:
— Ce ironic… până la urmă, bunul simț n-a murit exact aici, în locul de fumat.
Moment în care m-am gândit că, dacă ar fi existat un cimitir pentru lipsa de bun simț, mormântul lui ar fi fix în colțul ăsta, sub un panou mare: LOC DE FUMAT.