„Îmi asum”, expresia minune folosită de cei care nu au habar ce înseamnă cu adevărat responsabilitatea
Când „îmi asum” devine un blestem verbal
Bă, dacă ipocrizia ar fi combustibil, România ar alimenta gratis jumătate de Europă. Am avea benzină, motorină și kerosen direct din gurile unor oameni care nu știu să spună „nu-mi place” fără să-l îmbrace în trei straturi de zâmbete false.
Oameni care își parfumează personalitatea cu apă de gură, ca să nu miroasă a ce le iese din suflet.
Îi recunoști ușor: nu înjură nici dacă își prind degetul la ușă, doar „proștii” înjură. Doar că, odată eliminate cuvintele interzise, le rămâne un vocabular mai sărac decât meniul unei diete cu aer. Îi vezi cum își caută cuvintele cu disperarea unui pescar care aruncă undița în piscină goală.
Să fim serioși, cât de des auzim astăzi „îmi asum” într-un discurs? Și cât de des vine această expresie însoțită de o schimbare reală, de o intenție de a remedia greșeala? Răspunsul e simplu: aproape niciodată.
„Îmi asum” a devenit versiunea modernă a „nu am ce să fac”, „așa a fost să fie” sau „hai să închidem subiectul și să nu ne complicăm”. O expresie care, în teorie, ar trebui să denunțe responsabilitatea, în realitate este o scuză aproape poetică pentru nepăsare, ipocrizie și mai ales pentru a scăpa basma curată cu tupeu maxim.
În acest articol vom dezvălui cum „îmi asum” a devenit o unealtă de manipulare socială și o formă de confort pentru cei care nu vor să-și asume nici măcar propria umbră.
Obicei național: radiografia la ochi
Românul nu se poate abține să nu te scaneze ca un detector de metale de aeroport.
Ești gras? „N-are grijă de el.”
Ești slab? „Sigur e bolnav.”
Ești normal? „Nu știu, ceva tot e suspect.”
E un reflex transmis genetic, ca pofta de mici sau mania de a pune plic de zahăr în cafeaua altuia fără să-l întrebi.
Teatru de cartier, scena clasică
Două cupluri se întâlnesc. Doamnele — pupături, râsete false, schimb de complimente cu efect de insulină intravenoasă.
— Vai, draga mea, ce bine arăți! Se vede că te ține soțul bine!
— Mulțumesc! Și tu ești minunată, parcă ai venit direct de la sală!
Se despart.
Prima, către soț:
— Ai văzut-o? Dacă mai mănâncă așa, o bagă în pat cu macaraua.
A doua, către soț:
— Ai văzut uscătura aia? Îi bate vântul prin oase.
„Îmi asum”: cum s-a transformat responsabilitatea în circ grotesc
Într-o lume ideală, când cineva spune „îmi asum”, înseamnă că a trecut printr-un proces de introspecție dur, a recunoscut o greșeală, a învățat din ea și vrea să-și schimbe comportamentul. Dar, în realitate, fraza asta a fost deturnată și transformată într-un fel de „bilet de ieșire gratuit” din situații incomode.
Dialog din lumea reală:
— Am zis că arăți de parcă ai dat cu capul de toate colțurile din oraș?
— Da. Așa și e, nu?
— Nu contează, îmi asum.
— Aha, deci scuză-mă că am pielea sensibilă!
În acest dialog simplu, dar elocvent, vedem cum „asumarea” nu înseamnă nimic altceva decât o închidere de discuție, o mână întinsă pentru a-ți lua apărarea, dar în fapt o armă care lovește în celălalt, un fel de „fă ce vrei, eu mi-am spus părerea și asta e”.
Personajele lui „îmi asum” – ghid de supraviețuire în jungla ipocriziei
Cine sunt cei care folosesc această expresie cu atâta tupeu? Hai să vedem câteva tipologii care par rupte dintr-un sketch de comedie neagră:
Doamna „Eu-știu-tot”
Ea are o opinie la orice subiect, fie că e despre politică, modă sau felul în care arăți. De cele mai multe ori, opinia ei e o combinație toxică între aroganță și prostie, dar asta nu o oprește să te bombardeze cu „asumare” când e contrazisă.
Domnul „Niciodată-vinovat”
E tipul care minte, înșală, manipulează și apoi, când e prins cu mâța-n sac, scoate fraza magică. „Îmi asum” nu e altceva decât un scut pentru a nu plăti prețul faptelor sale. Și ghici ce? Funcționează. Pentru că nimeni nu are răbdare să insiste.
Tanti „Bârfă-Țeapănă”
Ea e regina bârfei și a comentariilor acide. Distruge reputații la cafea, apoi aruncă o „asumare” ca un fel de „da, am zis-o și mă țin de cuvânt”. În realitate, nicio asumare, doar o confirmare a prostiei.
Profesorul „Știu-tot, dar nu știu nimic”
Când e prins în situații penibile, „își asumă” ignoranța cu atâta emfază, încât începi să te întrebi dacă e o glumă de prost gust.
Dialogurile toxice ale „îmi asum” în social
Un alt exemplu celebru este la petreceri, unde sarcasmul și ipocrizia se combină într-un cocktail exploziv. „Îmi asum” este aici folosit ca o armă subtilă, dar devastatoare.
Dialog la petrecere:
— Vai, ce bine arăți! Parcă ai fost lovită de un tir.
— Mulțumesc! Și tu, tot fresh, ca o salată rămasă prea mult în frigider.
— Așa e, îmi asum că sunt sinceră.
— Sinceritatea ta e o armă cu care mă doboară zilnic.
Câteodată aceste schimburi de replici ar putea fi foarte amuzante dacă nu ar ascunde o doză serioasă de răutate ascunsă sub o peliculă de umor.
După ce ies pe ușă, începe iar spectacolul:
— Ai văzut cum s-a îmbrăcat? Parcă tocmai a scăpat de la groapa de gunoi.
— Și ce să faci? E atât de falsă încât face scântei când respiră.
Familia și „asumării”: acasă la cei care nu-și asumă nimic
Acasă, scena e la fel de plină de „asumări”. Tanti gospodina e maestra în arta asta, de la mâncarea arsă la scuzele pentru toate mici „tragedii” domestice.
Dialog la masă:
— Tanti gospodina, mâncarea asta miroase a incendiu.
— Îmi asum, dar așa îi dau gust. O să vezi, e rețeta mea secretă.
— Secretul e că ne ducem toți direct la spital.
Sau:
— De ce ți-ai uitat iar cheile?
— Îmi asum, dar azi chiar am avut o zi grea.
— În fiecare zi ai o zi grea și o scuză nouă.
Familia e locul unde „asumarea” devine cea mai ridicolă și mai toxică, pentru că acolo ar trebui să fie cel mai multă responsabilitate și sinceritate.
„Asumarea” la birou: sport național în lumea profesională
Cine n-a întâlnit măcar o dată acel coleg care spune „îmi asum” după ce dă un fail monstruos? Dar nu pentru a-și cere iertare sau a repara, ci doar ca să oprească orice discuție sau să mute responsabilitatea pe alții.
Dialog la birou:
— Prezentarea ta a fost o catastrofă.
— Îmi asum, dar am fost și eu puțin obosit.
— Obosit? Dar ai dormit toată noaptea?
— Îmi asum și asta, dar tot prezentarea a fost vina tehnologiei.
E o jonglerie cu minciuni și scuze pe care majoritatea o acceptă din comoditate, sau frică.
Politica și „asumarea”: teatrul absurd al responsabilității
În politică, „asumarea” e un refren repetat obsesiv, dar fără nicio greutate reală.
— Îmi asum că am greșit, dar contextul a fost complicat.
— Îmi asum că am făcut o gafă, dar e prima și ultima dată.
— Îmi asum, dar tot ceilalți au fost de vină.
Dar în spatele acestei fraze se ascunde un adevăr dur: asumarea în politică înseamnă doar să-ți menții scaunul, fără nicio intenție de a schimba ceva.
„Asumarea” în viața de zi cu zi: scuzele care ne definesc
Haideți să fim sinceri, câte „asumări” n-am auzit în situații ridicole:
„Îmi asum că am mâncat ultima felie de pizza, dar era prea bună.”
„Îmi asum că am uitat ziua ta, dar eram prea stresat.”
„Îmi asum că am întârziat, dar traficul era un infern.”
Sună ca niște scuze penibile? Exact asta sunt.
Cum să devii maestru în „asumare”: manualul perfect pentru nepăsători
Asumă-te înainte să greșești: „Îmi asum că o să întârzii, dar nu mă aștepta prea tare.”
Asumă-te fără să-ți pese: „Îmi asum ce-am zis, dar să nu te superi, că eu glumeam… sau nu.”
Asumă-te în grup: „Îmi asumăm toți, dar n-avea nimeni curaj să spună ceva.”
Asumă-te cu scuza supremă: „Îmi asum, dar tot tu ai început”.
Scena clasică a neînțelegerii „asumării”
— Deci, să înțeleg că tu îmi spui că ai spus ceva nepoliticos, dar că ,,îți asumi”?
— Da, exact.
— Și ce înseamnă asta, mai exact?
— Păi, înseamnă că n-am să mai spun, dar dacă spun, asta e.
— Deci, practic, ,,îmi asum” e un fel de ,,fac ce vreau și dacă te doare, să-ți fie”.
— Cam așa ceva. Vrei să-ți spun iar? Îmi asum.
— Perfect. Hai să mergem, că mi-a trecut și mie supărarea… pentru moment.
Political correctness: machiaj pentru creier
În teorie, e despre a nu jigni gratuit. În practică, e despre a inventa denumiri noi pentru aceleași lucruri, ca să pară că le-ai rezolvat.
Nu mai există „gras” — acum e „persoană cu masă corporală extinsă”.
Nu mai există „bătrân” — acum e „persoană cu experiență prelungită în timp”.
Aștept să moară cineva și să aud: „A trecut printr-o tranziție definitivă către absență biologică.”
Și, ce să vezi, ipocriții adoră treaba asta. Îi ajută să fie ofensatori în interior, dar curați pe dinafară. Până îi prinde Cancel Culture, adică un alt trib de ipocriți, mai bine organizați.
Adevărata asumare – o specie pe cale de dispariție
Îmi plac oamenii care spun direct ce gândesc, chiar dacă nu sunt de acord cu ei. Măcar știu cu cine vorbesc.
Ipocriții, în schimb, sunt ca un laptop ieftin: frumos pe afară, plin de viruși pe dinăuntru. Și, inevitabil, la un moment dat, ecranul se face negru și vezi adevărul.
După toate acestea, nu putem decât să constatăm că „îmi asum” e o expresie golită de sens, folosită cu tupeu maxim pentru a ascunde o reală lipsă de responsabilitate.
E o găleată de căcat învelită frumos, pe care toți o țin în brațe ca pe un trofeu, sperând că va acoperi mirosul.
Și în timp ce lumea se tot învârte în jurul acestei formule goale, cei care înțeleg cu adevărat ce înseamnă să-ți asumi greșelile sunt din ce în ce mai rari.