Indignarea românească, între religie, politică și ipocrizie colectivă, mereu prezentă și niciodată învățată din greșeli
Indignarea românească – moștenirea națională
România e țara unde indignarea a devenit patrimoniu imaterial. Nu avem nevoie de brand de țară, căci deja avem unul: indignarea românească. O moștenire colectivă, transmisă din generație în generație, ca o boală cronică, între ouă roșii și mielul de Paști.
Românii sunt permanent nemulțumiți. De guvern, de vecini, de Biserică, de șoferii din trafic, de vreme, de țânțari, de facturi, de tot. Dar niciunul nu uită să-și scuze propriile păcate: „eu sunt om bun, dar ceilalți…”. Așa se naște și se perpetuează indignarea românească.
Politica indignării românești
De politicieni românii sunt veșnic dezamăgiți. Votează, se bucură, speră, apoi se revoltă. Și ciclul reîncepe. De fiecare dată aceleași promisiuni, de fiecare dată aceeași indignare românească după ce „aleșii” le dau cu flit.
Duminica orbului a fost momentul zero al indignării moderne. Atunci am votat „nu ne vindem țara” și de 30 de ani o vindem pe bucăți. Politicienii? Vinovați! Poporul? Victimă eternă. Nimeni nu-și asumă nimic.
Românii votează „șmecheri”. Pentru că dacă e șmecher, „știe să se descurce”. Că e hoț? Cu atât mai bine, înseamnă că „știe cum merge treaba”. Așa a spus-o chiar și Țiriac: „Românii votează hoți, nu proști”. Dar ce să facă săracu’ popor? El vrea să i se dea. Și când nu primește, urlă indignat.
Indignarea religioasă
Românii sunt religioși, dar mai mult de ochii lumii. Îi enervează jeep-urile popilor, dar la sfeștanie aleargă primii. Critică Catedrala Mântuirii, dar se închină cu lacrimi când trec pe lângă ea de Crăciun.
Ipocrizia religioasă e motor pentru indignarea românească. Pentru că e mai ușor să dai vina pe Dumnezeu sau pe dracu’ decât să-ți asumi propriile prostii. Dacă ți-a mers bine, „așa a vrut Dumnezeu”. Dacă ai greșit, „m-a pus dracu’”. Și uite așa, indignarea românească se transformă în fatalism: „nu ține de mine, ține de destin”.
Indignarea românească din trafic
Pe șosele, românul e campion mondial imaginar. Regulile sunt pentru alții, nu pentru el. Dacă taie linia continuă, are motive serioase: „mă grăbeam”. Dacă altul o face, devine „bou” și „handicapat”.
Polițiștii? Corupți! Dar când îl oprește radarul, 100 de lei „dați frumos” rezolvă totul. Apoi intră pe Facebook să scrie cât de putred e sistemul. Așa circulă zilnic indignarea românească: cu 120 km/h pe banda de urgență.
Indignarea la bloc
La scară mică, indignarea explodează în asociațiile de proprietari. Vecinul e scandalizat de câinele care latră, dar bormașina lui proprie la 7 dimineața e perfect normală. Liftul e stricat, dar întreținerea n-a plătit-o de șase luni.
Indignarea românească la bloc e oglinda celei naționale: toți acuză, nimeni nu repară. Și când cineva repară, sigur „are un interes ascuns”.
Indignarea mediatică
Televiziunile prosperă din furia oamenilor. Emisiuni pline de urlete, scandaluri, acuzații, iar publicul se hrănește cu indignare ca la telenovelă.
Pe rețelele sociale, indignarea se poartă cu hashtag: Rezist, NuMaiPot, CorupțiaUcide. Dar după postare, scroll la un clip cu pisici pe manele. Digital, indignarea românească e mai comodă: nu cere pancarte, doar semnal bun.
Indignarea din educație
Școala românească e altă fabrică de indignare. Profesorii sunt indignați că elevii nu învață. Elevii sunt indignați că profesorii cer meditații. Părinții sunt indignați că școala nu oferă „viitor” copiilor lor, dar nici nu-și bat capul să le cumpere cărți.
Toți cer reformă. Dar când se schimbă ceva, e scandal. Când Bac-ul e greu, „se joacă cu viitorul copiilor”. Când Bac-ul e ușor, „ne prostește statul cu diplome de carton”. Așa funcționează indignarea românească în educație: niciodată mulțumită, mereu cu gura mare, dar fără soluții.
Indignarea din sănătate
Spitalele sunt coșmarul suprem. Românii sunt indignați că doctorii iau șpagă. Dar când se duc la control, scot plicul fără să clipească. Sunt indignați că sistemul e corupt, dar toată lumea știe că „dacă nu dai, nu te bagă în seamă”.
Când medicii pleacă afară, se urlă că „ne fură străinii doctorii”. Dar când rămân aici, sunt acuzați că sunt „nesătui”. Așa se rotește caruselul ipocriziei. În loc să cerem responsabilitate, perpetuăm indignarea românească, care dă bine la televizor, dar nu schimbă niciun ac de seringă.
Indignarea din diaspora
Românii plecați afară sunt campioni mondiali la indignare românească. În Italia, Spania sau Germania, sunt cetățeni model: plătesc taxe, respectă reguli, merg la muncă. Când revin acasă, devin instant indignați: „aici nimic nu merge, aici totul e corupt!”.
Înjură România cu foc, dar investesc în case cu turnulețe în sate. Își trimit copiii la școală aici, ca să aibă „rădăcini”, dar plâng că educația e la pământ. Vin la vot și se bat cu diaspora „de acasă”, acuzându-se reciproc că unii votează prost. În realitate, toți votează la fel de prost, doar că din unghiuri geografice diferite.
Indignarea din sport
Fotbalul românesc e manual de indignare românească. Când echipa pierde, „arbitrii ne-au furat”. Când câștigă, e meritul nostru, al tuturor, „suntem mândri că suntem români”. Antrenorii sunt demiși după două etape, jucătorii sunt „milioane de euro” pe hârtie și „petarde” pe teren.
Suporterii urlă împotriva corupției din FRF, dar se bucură când echipa lor câștigă la masa verde. Ipocrizia e și aici lege. În sport, ca în viață, indignarea se consumă pe stadioane, apoi se evaporă la prima bere.
Indignarea în artă și cultură
Arta românească e alt teren fertil pentru indignare. Publicul e indignat că se finanțează filme pe care „nu le înțelege nimeni”. Artiștii sunt indignați că nu există bani pentru cultură. Criticii sunt indignați că publicul e incult. Și toată lumea are dreptate, dar toți se ceartă între ei.
Când un artist are succes internațional, românii sunt mândri. Dar imediat se găsește cineva care spune: „da, dar de ce n-a făcut asta aici, în România?”. Așa funcționează indignarea românească: niciodată nu e suficient, niciodată nu e bine.
Indignarea cotidiană
La coadă la supermarket, în tramvai, în piață, peste tot vezi indignare. Oamenii urlă că „nu mai suportă”, dar acceptă orice. Sunt indignați că laptele e scump, dar dau 20 de lei pe țigări. Sunt indignați că primăria fură, dar votează același primar pentru „că a mai pus o bordură”.
Indignarea românească e condimentul vieții zilnice. Se toarnă peste tot: în cafea, la piață, în discuțiile cu prietenii, în comentariile de pe internet. Dar nu schimbă rețeta de bază: aceeași resemnare dulce-amăruie.
Indignarea eternă
Problema reală e că indignarea nu schimbă nimic. Se consumă rapid, se uită repede și revine ciclic. La fiecare alegeri, aceleași reacții: „Cum e posibil așa ceva?!”. Ei bine, e posibil pentru că ieri te-ai indignat, azi ai uitat și mâine repeți greșeala.
Indignarea românească e comodă. Te scapă de responsabilitate. Mereu altcineva e vinovat: politicienii, preoții, vecinii, polițiștii, Dumnezeu sau dracu’. Românul e eternul indignat, victima perfectă, care preferă să strige decât să acționeze.
Și așa, acest tărâm al indignaților rămâne veșnic blocat între plâns și furie, între rugăciune și înjurătură, între speranță și resemnare.