Cică imnul Rapidului ar fi cel mai tare. Posibil, nu zic ba. Mare competiție nici n-ar avea, oareșce de la Craiova, poate. Și ăla în mod nefast legat de și mai nefastă lighioană, marfarul cu rime și rât al literaturii române.
Acest îndrăgit imn debutează cu aplomb, fără menajamente, fără rușine, clasic paunescian: Sunteeeeeeem peste tooot acasaaaa/Porțile ni se deschiiiiiiiid… După ce te dezmeticesti , ți se arcuiește puțin sprânceană a oareșce scepticism. Acum, pe de o parte, debuturile în forță – urmate cel mai adesea flacidizari progresive, de pe undeva de prin etapă a 7-a, culminând într-un final de deraieri și dramolete lumpene- sună foarte rapidistic,da. Pe de alta, metaforele “suntem peste tot acasă”, cum ar veni nu contează că joacă în deplasare, Rapidul ți-o trage ca-n Giulești, dublată de “porțile ni se deschid”, ploaie de goluri “în poartă nefericitului portar advers”, gen , ar da o imagine a unui Rapid ultradominant. Istoric vorbind, fals la modul cras. Vorbim de un club alintat la un moment dat cu duiosie cu apelativul ABBA despre cum faceau naveta intre A si B.
Acuma, cât să te și consumi pe un asemenea minor subiect? Am lăsat-o cum era, bravada infantilă, e fotbal, domne’, nu academie – afară de cazul că e Academia Română, care tot un fel de fotbal românesc cu popi, badesti și brebani pe post de mitici dragomiri, becali, porumboi, sumudici etc e. Divaghez.
Dar ce să vezi, metaforele nu prea erau, de fapt, metafore, trebuiau luate cam literal voabulele respective. Ne-a lămurit demnul fiu al nedemnului tată, Andrei Zdranganescu, sadic torționar al instrumentelor cu corzi, iar când începea să și vocalizeze, aoleu!, într-un articol l de Cristina Negrilă – Publicat vineri, 26 iunie 2020 pe gsp.
Lighioana avea impresii de mare fotbalist nerealizat. A ales ea eroic, în schimbul unei cariere glorioase de mare jucător sacrificiul pe altarul artei, limbii române și al dragostei de neam – vax, de sine însuși. Iar unii, că alde mine nu apreciază… Fanteziile maradoniene în sine n-ar fi așa remarcabile, tulburarea asta psihică e comună printre microbistii români. Doar că în timp ce alde noi stăteam cu rândul să se elibereze terenul pe alocuri de bitum, de obicei, de gropi, că să jucăm fotbal , când I se scula hahalerei parvenite să dea în bășică cu anturajul lui de tutari, dădea un telefon, la clubul Rapid, de exemplu și “I se deschideau porțile” să se zbenguie în voie. Pe gazon de calitate, tată, de echipa de divizia A, să se simtă Dobrin, dar mai bun. Mă rog, fiind vorba de Rapid, posibil B.
Păi, ce, puteai să zici, nu? Dracu’ te lua, te execută de nu te vedeai. Gazeta avea, Cenaclu avea, prim-pupator de buci dictatoriale și apologet de frunte al național-ceausismului era. Era “acasă” la el. Cam așa era atunci, eram chiriași tolerați cu mărinimie “acasă” la ei . La alde fam Ceaușescu, nomenclatura, secu, păunești. Așadar, primele două versuri fiind, deci, despre ce stânga mare avea Păunescu în ceaușism. cum rămâne? Al cui dracului e imnul asta, de fapt? Al Paunescului, al lui Rapid cel “nemembru de partid”, al amândurora?
În articol zice și cum l-a chemat pe brotacul fals bonom Ioanițoaia, să transcrie că un sclavete prostioarele astea de versuri scolaresti, chipurile fulgerare de geniu- în fapt imnul se ține pe rifful de chitară simplist dar eficace, ca versurile le compuneam și eu într-o recreație în clasa a 3-a. Rahat, gest vulgar de dominare, așa se simțea el bine, să-i umilească pe aia de pe lângă el, să se simtă stăpân. După o aventură ratată în SUA, repatriatul Ioanitoaia, având oareșce dificultăți la reîncadrarea în câmpul socialist al muncii, este “salvat” de lighioană și I se da un post oficial de redactor la Flacăra și neoficial de sclav personal. Asta se întâmplă undeva pe la mijocul anilor ‘70. Pe undeva prin 2000 Păunescu, reproșa iritat lui Ioanițoaia nerecunoștința de a avea o emisiune de trăncăneală fotbalistică concurentă, chiar dacă începută cu vreo 2-3 ani mai devreme. După câte făcuse pentru el…Pentru noi… Pentru țară…