Diana Ivanovici Șoșoacă, între grotesc, isterie și complicitatea statului român care a lăsat fenomenul să înflorească
România, patria unde politica e stand-up cu final tragicomic
România e țara unde guvernarea se face la fel de responsabil ca managementul unui birt de gară la ora trei dimineața. Și în acest peisaj suprarealist, Diana Ivanovici Șoșoacă a apărut ca o combinație între un sketch prost de comedie și un film de groază cu buget redus. Ea nu doar că există, dar reușește să facă audiență, voturi și scandal, în timp ce instituțiile statului român stau pe margine, ca spectatorii beți de la nuntă, aplaudând prostul satului care s-a urcat pe masă să cânte.
Diana Ivanovici Șoșoacă e dovada că poți construi o carieră politică doar cu voce, volum și zero substanță. A reușit să transforme isteria într-o platformă electorală și conspirațiile într-un program de guvernare. Între timp, statul român a asistat, neputincios și complice, la spectacolul penibil, prefăcându-se că totul e normal. Spoiler: nu e.
Diana Ivanovici Șoșoacă, megafonul cu rochie de parlament
Dacă politica ar fi un concert rock, Diana Ivanovici Șoșoacă ar fi tipa care fură microfonul de la solist și urlă versuri inventate, în timp ce formația se uită neputincioasă la ea. Parlamentul României a devenit scena ei, iar spectacolul principal constă în strigăte, jigniri și teorii care ar face invidios și cel mai obosit autor de SF ieftin.
Într-o țară normală, asemenea personaje rămân la periferia YouTube-ului, alături de unchiul care crede că extratereștrii i-au furat găinile. În România, însă, Diana Ivanovici Șoșoacă a fost propulsată direct în Parlament, cu voturi, imunitate și camere de filmat. Și, bineînțeles, cu un public fidel, care confundă decibelii cu argumentele și scandalul cu patriotismul.
Ședințele de plen au devenit talk-show-uri gratuite, iar fiecare ieșire a ei seamănă cu o repetiție pentru un film de groază: multă gălăgie, zero coerență și finaluri mereu dramatice. De la conspirații pandemice, până la lecții de geopolitică predate pe ton de predică apocaliptică, Diana Ivanovici Șoșoacă a transformat discursul politic în stand-up cu trompetă spartă.
Votanții Dianei Ivanovici Șoșoacă, sociologie de cârciumă
Sociologii s-au chinuit să înțeleagă cine o votează pe Diana Ivanovici Șoșoacă. N-au reușit, dar barmanul de la colț știe exact: clienții de la masa din spate, cei care beau coniac la halbă și se plâng că „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”. Aceștia sunt fanii ei. Cei care cred că totul se rezolvă prin urlete, amenințări și conspirații cu masoni, reptilieni și unguri invizibili.
Fanii Dianei Ivanovici Șoșoacă sunt dovada că manualele de istorie au fost scrise degeaba, iar orele de logică au fost șterse cu buretele. Pentru ei, realitatea e o telenovelă unde eroii sunt „ai noștri”, iar dușmanii sunt ori din Vest, ori din Est, depinde de zi. Diana Ivanovici Șoșoacă le oferă fix ce le trebuie: o combinație de circ, pseudo-naționalism și scandal gratuit.
Unii vin la mitingurile ei doar pentru spectacol, ca la bâlci: se râde, se urlă, se fac selfie-uri. Și în timp ce unii își cumpără porumb fiert, alții strigă „Jos trădătorii!”. E o atmosferă de stadion rural, unde meciul e mereu pierdut, dar galeria se simte învingătoare doar pentru că a făcut mai mult zgomot.
Statul român, sponsor oficial al spectacolului
Dacă cineva a crezut că statul român va reacționa, s-a înșelat amarnic. Instituțiile noastre au fost la fel de eficiente ca o umbrelă spartă într-o furtună. Procurorii, politicienii, jandarmii, toți au privit-o pe Diana Ivanovici Șoșoacă cum își face numărul, exact ca la zoo, când te uiți la maimuța care aruncă cu banane. Și ce să vezi? Maimuța a devenit vedetă, iar acum face rating la televiziuni.
În loc să pună limite, să aplice legea și să sancționeze derapajele, autoritățile au ridicat din umeri. Ba chiar au zâmbit complice, că doar circul vinde, iar circul politic e cea mai bună metodă să ascunzi adevăratele jafuri și corupții. E mai ușor să lași un personaj isteric să urle pe holuri decât să explici de ce autostrăzile sunt tot în PowerPoint.
Cazul clasic de „era să oprim fenomenul, dar am adormit”
De fiecare dată când Diana Ivanovici Șoșoacă urla la microfon, instituțiile statului își mai turnau o cafea. „Lasă, că nu e grav, își revine”. Doar că nu și-a revenit. Ba mai mult, a crescut, s-a multiplicat și a adunat fani. E ca o buruiană: dacă nu o smulgi la timp, ajunge să-ți acopere tot grătarul din curte. Și uite-așa, România a lăsat buruiana să crească, iar acum trebuie să dăm cu drujba.
Dar cine să dea cu drujba? Parlamentul? Procuratura? Ministerul Justiției? Toți sunt ocupați cu propriile combinații. Diana Ivanovici Șoșoacă a înțeles asta perfect și a profitat, râzând zgomotos, în direct, cu tot cu microfon.
Între timp, serviciile secrete probabil monitorizează situația cu același entuziasm cu care un paznic de noapte citește integrame. „Nu e amenințare, e doar folclor”, spun ei. Problema e că folclorul devine politică, iar politica devine show de cabaret.
Umor negru cu gust de democrație expirată
Ironia supremă e că Diana Ivanovici Șoșoacă e produsul perfect al democrației românești: libertatea de exprimare dusă la extrem, unde libertatea devine zgomot de fond, iar exprimarea devine țipăt. În loc de dezbateri, avem scandal. În loc de proiecte, avem conspirații. În loc de soluții, avem urlete și pancarte.
Statul român a tratat totul ca pe o glumă. Problema e că gluma a devenit realitate. Și acum, întreaga societate se trezește că e condusă în parte de un personaj care ar fi fost comic la stand-up, dacă nu ar fi fost parlamentar. Diana Ivanovici Șoșoacă e dovada că umorul negru poate deveni politică publică.
Și, în stil tipic românesc, în loc să prevenim, vom ajunge să facem „comisii speciale” după dezastru. Comisii conduse, ironic, de aceiași oameni care au privit circul cu popcorn și cola în mână.