Rechizitoriul lui Călin arată nu doar delirul unui personaj, ci și falimentul unui stat incapabil să-și țină sub control proprii clovni
Rechizitoriul lui Călin, primul act de stand-up politic pe scena penală
Într-o țară unde până și tragediile se termină cu glume proaste, a apărut, inevitabil, și Rechizitoriul lui Călin. Nu e doar un document judiciar, e un one-man show, un stand-up cu dosar penal, o farsă pusă în scenă de un om care crede că, dacă pronunță cuvântul „patriot” de destule ori, primește la final nu doar aplauze, ci și cheile de la Cotroceni.
Și cum altfel? România are tradiție: când nu știm să construim drumuri, construim mituri. Când nu știm să prindem infractori, inventăm eroi de carton. Iar acum, cu Rechizitoriul lui Călin, avem și un clovn penal oficializat.
O țară unde prostia are drept de vot și pașaport diplomatic
Rechizitoriul lui Călin nu este doar al lui. E al nostru, al tuturor. E radiografia unei țări unde prostia nu mai e o rușine, ci o meserie de stat. Unde „susținătorii” nu citesc, dar au opinii; nu gândesc, dar votează; nu pricep, dar se simt „iluminați”.
În spatele lui Georgescu nu e un partid, ci un cor întreg de oameni convinși că dacă tușesc în coridorul Parlamentului, se cutremură NATO. Pentru fiecare paragraf din rechizitoriu există câte un like pe Facebook, câte o teorie despre „statul paralel” și câte un share la un video filmat în bucătărie, cu voce tremurată, despre „adevărul ascuns”.
Statul român – bodyguardul beat care doarme în fața clubului
Să nu ne mințim: Rechizitoriul lui Călin nu ar fi fost posibil fără statul român. Instituțiile care trebuiau să ne apere de „demenți cu petarde și trei capse” au fost ocupate cu lucruri mai importante: licitații de mașini scumpe, cafele lungi și comunicate despre cum „statul e vigilent”.
Vigilent, da, dar cu ochii închiși și mâna pe șpagă. Între timp, în spatele lor, un grup de trepăduși își făceau planul de a pune mâna pe putere. Și culmea: aproape că le-a ieșit. Asta spune mai mult despre noi ca țară, decât despre ei ca infractori. Dacă un grup de indivizi cu două petarde și o pungă de semințe poate destabiliza un stat, atunci statul e, de fapt, o glumă proastă spusă prea serios.
Fanii lui Georgescu: între orgoliu și halucinație
Să ne uităm și la susținătorii lui Călin Georgescu, acești apostoli ai absurdului. Pentru ei, Rechizitoriul lui Călin e ca un certificat de martir: dacă omul e acuzat, înseamnă că e și mai curat. Dacă are dosar, e clar că „sistemul” se teme.
Logica lor e simplă: dacă te fură statul, ești hoț; dacă furi tu statul, ești erou. Dacă ai planuri cretine, ești vizionar. Dacă ești prins, e conspirație. Și uite așa, cu fiecare like și share, prostia devine o religie națională, iar Georgescu e sfântul protector al delirului colectiv.
România – teren fertil pentru conspirații, buruieni și gropi în asfalt
Rechizitoriul lui Călin e și un studiu sociologic: cum ajunge o țară întreagă să creadă în povești de carton. O țară unde oamenii nu au încredere în Revoluție pentru că „prea a fost românească, prea simplă, trebuie să fi fost un complot mondial”, dar cred că doi indivizi cu capse de jucărie ar fi putut răsturna NATO și UE la un loc.
În România, conspirațiile cresc mai repede decât buruienile pe marginea drumului. Iar drumurile… știm cum sunt. Când nu mai ai spitale, îți faci tratament cu povești. Când nu mai ai justiție, îți inventezi dușmani secreți. Când nu mai ai lideri, îți votezi bufoni.
Statul: maestru al eșecurilor în serie
Să fim clari: Rechizitoriul lui Călin e și rechizitoriul statului român. A unui stat care nu și-a făcut treaba, care a lăsat „grupuri de trepănați” să se organizeze nestingherite. A unui stat care e mereu puternic când e vorba de amărâți, dar paralizat când vine vorba de pericole reale.
Aici e ironia maximă: procurorii fac acum dosare, instanțele le judecă, dar toată lumea știe că finalul poate fi oricare. Dacă pică, e dezastru; dacă se confirmă, e minune. Or, o justiție care funcționează doar pe bază de minuni e deja o catedrală a absurdului.
Nicușor – mână moartă, semnătura vie
În tot acest tablou grotesc, avem și „liderii” noștri, figuri de carton, printre care Nicușor strălucește prin absență. „Mână moartă” e definiția lui: un om care ocupă o funcție pentru care nu era pregătit și care se dovedește perfect adaptat să fie figurantul principal într-un teatru al restaurației.
Cât timp Georgescu își scria manifestele și-și strângea adepții, Nicușor era ocupat să se spele pe mâini de responsabilitate. Dacă mai prinde două mandate, îl vom putea trece în manualele de istorie drept „cel mai eficient paznic la poarta prostiei”.
O țară plină de proști isterici, dar cu orgoliu nemăsurat
Știți ce e cel mai amar? Rechizitoriul lui Călin arată că România e plină de proști isterici. Nu e o noutate, dar acum e oficializat în dosar. Ne place să credem că suntem victime ale comploturilor, că suntem „speciali”, că cineva acolo sus ne vrea răul.
Realitatea e banală: ne facem singuri răul, prin indiferență, prin prostie, prin tolerarea unor clovni care se dau lideri. Și apoi ne mirăm că doi-trei indivizi ajung aproape să pună mâna pe putere.
Concluzia amară, dar comică
La final, Rechizitoriul lui Călin e ca o oglindă. Nu-l arată doar pe el și gașca lui de nefericiți, ci pe noi toți: statul care a dormit, instituțiile care au fost complice prin nepăsare, societatea care a preferat glumele și conspirațiile în locul lucidității.
Călin Georgescu și susținătorii lui nu au apărut din neant. Sunt produsul perfect al unei țări care se minte singură de 35 de ani, care face mișto de procurori și râde de orice formă de ordine, dar care se teme de propria prostie.
Așadar, Rechizitoriul lui Călin nu e doar un act juridic, ci un certificat de naștere al Republicii Bufonilor. Iar noi, cetățenii, suntem spectatorii fideli ai celui mai lung show de stand-up prostesc din istoria Europei de Est.
Și, dacă nu învățăm nimic din asta, finalul e simplu: nu va mai fi nevoie de lovituri de stat. Vom preda singuri cheile, cu flori, cu like-uri și cu hashtag-uri.