Ipocrizia de AUR, între discursul patriotic și tăcerea complice, este cea mai bună dovadă că suveranismul lor e doar marketing politic ieftin
Țepe și lacrimi de crocodil
Dacă ar exista un muzeu al nesimțirii, ipocrizia de AUR ar avea o aripă întreagă, cu luminițe aurii și busturi de carton. Și în mijloc, ca exponat principal, poza cu liderii AUR stând semeți, cu figuri grave, lângă niște țepe, cinstind memoria unui american radical împușcat de un alt american radical. Nu contează că nu știau exact cine a fost tipul, important e să dea bine la poza de Facebook. Căci nimic nu spune „patriotism autentic” mai frumos decât un moment foto cu hashtaguri lacrimogene și câteva like-uri de la doamna Vasilica din Vaslui care își ia știrile de pe TikTok.
Libertatea de exprimare – pentru unii mumă, pentru alții ciumă
Evident, moartea oricărui om pentru ideile sale e o tragedie. Asta știe orice om normal. Dar ipocrizia de AUR începe când tragediile sunt selectate pe criterii de marketing politic. Dacă victima e Charlie Kirk, un apropiat al lui Trump, devine instantaneu martir. Dacă victima e o democrată americană ucisă pentru opiniile sale, liniște deplină: suveraniștii noștri sunt ocupați să caute rimă la „George Simion”.
Și cum să-i mai aștepți să reacționeze la moartea a 1200 de evrei omorâți într-o singură zi de Hamas? Sau la miile de copii palestinieni uciși de armata israeliană? Acolo lucrurile sunt complicate, iar Ipocrizia de AUR are alergie la complicații. E mai simplu să ridici o pancartă cu „Jos globaliștii!” decât să te bagi într-o dezbatere unde trebuie să folosești mai mult de două propoziții fără să bagi cuvântul „tradițional”.
Trump – idolul cu trei neveste și o starletă porno
Nimic nu simbolizează mai bine ipocrizia de AUR decât idolatria pentru Donald Trump. Omul cu trei neveste, creștinul tradițional care și-a plătit aventurile sexuale din banii de campanie, e considerat un model de virtute de către suveraniștii de Dâmbovița. În lumea lor paralelă, să te culci cu o starletă porno înseamnă să aperi familia tradițională, iar să fii prieten cu cel mai celebru pedofil american înseamnă să fii apărător al valorilor morale.
Dar AUR îl pupă pe Trump pe frunte (virtual, desigur), pentru că Trump e simbolul puterii. Iar ipocrizia de AUR nu are legătură cu principiile, ci doar cu accesul la butoane, funcții și microfoane.
Victimele lui Putin – moarte în reluare, tăcere pe repede înainte
Un alt exemplu grăitor pentru ipocrizia de AUR: moartea adversarilor politici ai lui Putin. Navalnîi? Tăcere. Politicieni și jurnaliști ruși asasinați sau încarcerați? Tăcere. Dacă ar fi avut curaj să comenteze, poate ar fi spus că „nu ne băgăm în treburile interne ale altor state”. Adică fix argumentul preferat al slugilor care nu știu cum să mai lustruie mai bine cizmele țarului de la Kremlin.
E aproape comic să vezi cum ipocrizia de AUR e selectivă: dacă un american pro-Trump e împușcat, se declanșează plânsul cu suspine. Dacă Putin își lichidează adversarii, se declanșează greva vorbelor. Tăcere, ca la ședințele de matematică unde nu ți-ai făcut tema.
Suveraniștii de Facebook – apărătorii patriei din pat
N-ar fi corect să vorbim de ipocrizia de AUR fără să menționăm și suporterii lor de pe internet. Armata de tastaturiști patrioți, care apără România de pe canapeaua din sufragerie, cu o bere în stânga și un comentariu cu greșeli de ortografie în dreapta. „Jos globaliștii!”, scris cu trei „i”, e noul imn de luptă. E greu să nu râzi amar când vezi cum aceiași oameni care plâng pentru suveranitatea națională comandă haine din China pe Aliexpress și dau share la conspirații traduse prost din rusă.
Dacă-i întrebi de ce nu se revoltă când România cumpără gaz rusesc pe sub mână, îți spun că „asta-i strategie”. Dacă-i întrebi de ce nu comentează moartea lui Navalnîi, îți răspund că „era un agent occidental”. Ipocrizia de AUR e transmisă prin internet ca un virus, doar că nu există vaccin: singura soluție ar fi să închizi routerul.
Teatru politic cu actori de carton
În fiecare apariție publică, AUR reușește să transforme ipocrizia într-un spectacol. Liderii lor mimează gravitatea, ridică sprânceana ca marii actori de teatru și repetă lozinca „tradițional, suveran, credință”. Dar când vine vorba de principii, ipocrizia de AUR e mai evidentă decât machiajul prost aplicat la lumina zilei. Pentru că niciun principiu nu rezistă mai mult de cinci minute atunci când nu aduce voturi.
În realitate, tot show-ul lor e un lung stand-up cu glume proaste și replici reciclate. Doar că, spre deosebire de un comedian, AUR nu îți dă bilet gratuit. Îți ia banii, îți ia votul și-ți promite că România va fi mare din nou, eventual după ce termină livrarea de poze cu Trump.
Ipocrizia de AUR ca model de export
Dacă tot suntem într-o eră a globalizării, ar trebui să ne mândrim: ipocrizia de AUR ar putea fi un produs de export. Un fel de brânză topită politică, bună de vândut prin Europa celor care cred că suveranismul înseamnă să te plângi de Bruxelles dar să-ți bagi subvențiile în buzunar cu două mâini. Și cine știe, poate într-o zi „ipocrizia de AUR” va avea și o certificare de produs tradițional românesc, la fel ca micii sau sarmalele.
Cu un surâs amar
De fiecare dată când vezi ipocrizia de AUR la lucru, îți vine să râzi și să plângi în același timp. Râzi de absurditatea teatrului politic, plângi de faptul că unii chiar cred în acest circ și își dau votul pe o promisiune de carton. Dar poate că adevăratul pericol nu e ipocrizia liderilor, ci ipocrizia celor care îi aplaudă: suveraniștii de sufragerie care trăiesc din mituri și conspirații, convinși că patriotismul se exprimă printr-un share pe Facebook și o lacrimă virtuală la poza cu țepele de pe holul Parlamentului.
Așadar, când auzi data viitoare pe cineva vorbind despre „suveranitatea României”, întreabă-l politicos: „Suveranitatea cui? A ta sau a lui Trump? A ta sau a lui Putin?”. Apoi lasă-l să-și facă poza cu hashtag, pentru că altceva nu știe.
Pentru cititori cu stomac tare
Ipocrizia de AUR nu e doar o etichetă, e un întreg manual.
Capitolul întâi: „Cum să plângi selectiv pentru victime”.
Capitolul doi: „Cum să transformi pornografia în familie tradițională”.
Capitolul trei: „Cum să iubești libertatea de exprimare, dar numai când îți convine”.
Capitolul patru: „Cum să taci asurzitor când Putin mai omoară un opozant”.
Și, în fine, capitolul cinci: „Cum să faci dintr-o țară frumoasă o glumă proastă”.
Și poate că într-o zi, când toate acestea vor fi istorie, vom privi înapoi și vom râde amar. Dar până atunci, să nu uităm: ipocrizia de AUR nu e doar un accident, e o strategie. O strategie care, din păcate, prinde la un public care confundă patriotismul cu like-ul și credința cu poza de campanie.