Cum capitalismul ne modelează viețile și libertatea: o reflecție asupra inegalității, datoriei și visului unei lumi mai echitabile
Meditând la motivele ciudate pentru care atâția oameni din jurul meu, în principiu morali și inteligenți, au o opinie fermă procapitalistă am ajuns la o concluzie un pic bizară.
Este vorba strict de limbaj și de aplicarea de etichete. De persuasiunea neobosită pe care repetarea unor pseudorealități și a unor valori din carton presat o induc minții umane, fie ea și una nuanțată. De distanța la care ajunge la un moment dat un termen definitoriu de realitatea pe care o definește, fără ca nimeni să se sesizeze cu privire la asta.
Din punctul meu de vedere, capitalismul este descendentul direct al feudalismului, sclavagismului; este continuarea inechității sociale la nivelul vremurilor noastre și principalul motiv pentru care noi nu suntem liberi.
Așa că ne ducem viața printre ipoteci, termene de plată, impozite, scadențe, cumpărături și chestii la care râvnim, dar nu le vom avea vreodată și taman sistemul capitalist este cauza unei astfel de vieți înrobite și lipsite de orizonturi.
Dăm voioși mai mult de trei sferturi din ceea ce producem, dăm în stânga și dăm în dreapta, dar mai ales dăm capitalismului cu sentimentul că doar așa se poate.
Că este normal să dăm, că ăia merită. Că și noi dacă am face mai mult am ajunge ca ei, cu o franciză sau două, că nu ne oprește nimeni.
Mă întreb dacă tot așa gândeau și negrii ăia care tăiau trestia de zahăr prin coloniile franceze acum 300 de ani; că dacă ar fi mai harnici și ar da din mâini mai repede, ar face un viitor familiei lor și și-ar asigura un destin mai bun.
Tirania simplă a faptului că unii, adică noi puliștii, suntem sclavi și alții, becalienii, bezoșii și elon muskii planetei sunt stăpânii care încasează partea lor din orice bășină tragem pe acest pământ, scapă atât de multora dintre noi.
Mai ales celor care primesc de la sistemul capitalist o parte ceva mai mare, o viză mai lungă sau un spor la salariu, cât să miroasă când și când bucuria de a trăi.
Și toate astea pentru că, de fapt, capitalismul a monopolizat termenul de libertate. Cumva a convins lumea, arătând cu degetul la Gulag, de faptul că libertatea există doar în societățile de tip capitalist și în forma asta financiară. Că ei, capitaliștii din țările capitaliste apără fervent dreptul omului de a fi liber încă de când părinții fondatori ai Americii, mulți dintre ei deținători de sclavi, au vorbit despre asta.
Sigur, ei se refereau mai mult la eliberarea de impozitul plătit Angliei, nu neapărat la negri, mexicani, femei sau amerindieni, dar la dracu, libertatea e libertate și e un cuvânt foarte mișto. Aproape la fel de mișto precum cuvintele: credință, națiune etc.
Sigur dacă belești ochii mai atent, dacă ridici colțurile mai prăfuite ale istoriei, dacă elimini dublul standard din evaluări și dacă pleci fără păreri preconcepute, realizezi că Gulaguri au fost și de partea liberal-capitalistă a planetei. Doar că, acolo au fost mereu dictaturi și escadroane ale morții și genociduri în numele binelui. Făcute pentru libertate, democrație și propăvăduirea civilizației care, cumva, nu intră spontan în tărtăcuțele, de obicei colorate, ale tuturor robilor care aveau de făcut treabă și profit pentru alții.
Sigur că în zilele noastre este mai greu să arăți cu degetul gulagurile din China, că la ăia acum sunt luminițe mai ceva ca în America, că la ăia merge cu trenul hipersonic, îți vine Glovo cu drona și fac roboți care să îi șteargă la cur, în timp ce în patria libertății există escadroane plătite de stat care caută prin parcări oameni, pe baza de culoare a pielii, pe care să îi arunce în pușcării și să îi expulzeze.
Mi-a zis cineva la un moment dat că sunt comunist și asta m-a afectat inițial într-un resort intim.
Nu am urât în tinerețea mea pe aici nimic mai mult decât dictatura din jurul meu, până la cepuirea lui Ceaușescu și, ca oricare altul, am numit-o comunism.
Așa că, inițial interpelarea doamnei m-a amărât și mi s-a părut nedreaptă.
Poate că acest cuvânt folosit a exprimat realitatea vremurilor oribile în care am crescut sau poate nu. Poate, de fapt, în România a fost la fel de nasol ca în Chilele lui Pinochet, sau ca în Iraqul bombardat de americani, sau ca în Congoul spoliat de belgieni la începutul secolului. Poate că ceea ce eu am numit o viață ca fiind comunism, a fost de fapt unul din acele momente Homo Sapiens în care unii îi spoliază pe alții.
Poate că în felul ei, orânduirea în care am trăit a fost tot un fel de capitalism centrat pe unii stăpâni și alții sclavi și nu neapărat comunismul egalitarist și fără sclavi care s-a dorit a fi.
Cred că dacă oamenii ar fi determinați cumva să iasă din cutia în care îi așează educația, dacă ar verifica tabuurile și convingerile înrădăcinate fără vreo bază în mințile lor, poate că ar vedea și ei că ceea ce ni se întâmplă nu este o lume și o viață liberă, ci una de sclavi tributari unui sistem care ne folosește și ne stoarce, storcând cu același prilej și planeta, spoliind totul și distrugând orice pentru un procent sau două în plus la dividende.
Și că, poate, există o lume mai bună, fără dividende, chiar dacă am numi-o, în lipsă de alte termene, atât de înfiorător: comunism.