Descoperă ce se ascunde în mintea impostorilor: iluzii de grandoare, scuze penibile și ambiții de carton însoțite de un tupeu monumental
Unde se nasc impostorii
Dacă ar exista un atlas al speciei umane, undeva între „homo sapiens” și „homo erectus” ar trebui adăugată o subspecie aparte: homo impostorus, adică omul care crede că știe, dar n-are habar nici măcar cum se scrie „habar”. Dar, totuși, îl găsești peste tot: la birou, în politică, în medicină, în artă, în educație și, mai nou, chiar și la ședințele de părinți unde îți explică doct că „tabla înmulțirii e opresivă pentru copil”.
Ceea ce fascinează nu e doar prezența lor, ci mai ales ceea ce se petrece în mintea impostorilor. Acolo, într-un univers paralel, totul pare posibil: dacă Ion a ajuns primar, poate și Ghiță, vecinul cu trei clase și-un carnet de șofer. „Dom’le, cât de greu să fie? Apeși niște butoane, semnezi niște hârtii și gata, ești lider”. Simplu, nu?
În mintea impostorilor: locul unde școala vieții bate orice școală
Cei mai mulți impostori n-au terminat facultatea. Și nu pentru că n-ar fi încercat, ci pentru că, la un moment dat, profesorii au avut pretenții absurde: să citească. Dar asta nu-i împiedică să creadă că „școala vieții” e singura universitate valabilă. În mintea impostorilor, diploma de facultate e doar o hârtie, pe când experiența de a-ți pune picioarele pe masă la birtul din colț, valorează cât trei doctorate.
De fapt, impostorii au mereu o scuză pentru lipsa lor de pregătire: „Dom’le, eu ce să fac cu facultatea, dacă Steve Jobs n-a terminat-o?” Evident, Jobs a creat Apple, pe când impostorul abia știe să deschidă un fișier Word, dar cine mai stă să compare?
În mintea impostorilor: butoanele rezolvă tot
Pune un impostor în fața unui calculator și vei descoperi un adevărat artist al butoanelor. Apasă tot, în toate combinațiile, convins că undeva, prin magie, se va rezolva problema. În mintea impostorilor, butoanele sunt ca niște talismane: apeși destule și, până la urmă, se-ntâmplă minunea.
Spre exemplu, în loc să caute în manual cum se folosește un soft, impostorul preferă să-l întrebe pe „nea Google”: „Cum să fiu expert în trei minute?”. Răspunsul e mereu același: nu poți. Dar impostorii citesc doar titlurile, așa că sunt convinși că s-au transformat instant în specialiști.
Meserii absurde unde ar excela impostorii
De ce să distrugă un minister, o companie sau un spital, când ar putea să-și folosească „talentele” în meserii potrivite nivelului lor? Să facem o listă de sugestii pentru reconversie profesională:
Frizer de melci – ședințele durează trei ani, dar rezultatul e impecabil.
Antrenor de umbre – să le învețe să nu mai fugă de stăpân.
Dresor de păpădii – să facă să nu le mai zboare puful fără aprobare.
Cascador de pernă – se aruncă spectaculos în puf și așteaptă aplauze.
Consilier spiritual pentru pești roșii – „Dom’le, și peștii au suflet, trebuie motivați să dea din coadă mai ambițios”.
Fabricant de pârțuri premium – ediție limitată, cu certificat de autenticitate.
Călăuză pentru râme rătăcite – pentru când ies din pământ și nu știu încotro să o apuce.
În mintea impostorilor, toate aceste joburi sunt absolut respectabile. Și chiar sunt – măcar n-ar mai strica instituțiile publice.
Cum se văd impostorii pe ei înșiși
Dacă îi întrebi pe impostori cine sunt, îți vor răspunde cu mândrie: „Lideri, vizionari, oameni practici”. În realitate, sunt mai degrabă un fel de Mona Lisa a prostiei: toată lumea îi vede, nimeni nu înțelege ce caută acolo.
În mintea impostorilor, fiecare dintre ei e un fel de Napoleon, doar că fără armata lui Napoleon și, uneori, fără pantalonii potriviți. Dar nu contează, pentru că tupeul ține loc de uniformă.
Tupeul, combustibilul impostorului
Dacă inteligența ar fi benzină, impostorii ar merge pe rezervă permanentă. Dar noroc cu tupeul – e combustibil regenerabil și aparent nelimitat. În mintea impostorilor, tupeul e mai valoros decât orice competență: „Dom’le, dacă țip destul de tare și mă dau mare, sigur mă cred oamenii.” Și, culmea, uneori chiar îi cred.
De ce sunt periculoși impostorii
Ar fi ușor să râdem de ei (și e, slavă Domnului, chiar amuzant), dar problema e că impostorii nu se opresc la glume. Îi găsești conducând ministere, spitale sau școli. Și atunci, în loc să taie părul la melci, taie bugete, cariere și, uneori, vieți. În mintea impostorilor, consecințele nu există. Ei sunt convinși că lumea se descurcă „cumva”, exact cum se descurcă și ei.
Alte exemple savuroase de impostori în acțiune
Doctorul impostor, care îți prescrie ceai de mușețel pentru fractură de picior.
Profesorul impostor, care confundă tabla înmulțirii cu sudoku.
Politicianul impostor, care promite că face autostrăzi „pe hârtie igienică reciclabilă”.
Artistul impostor, care expune „instalații” compuse din trei PET-uri și o coajă de banană, iar apoi îți explică doct: „e despre alienarea postmodernă a individului în context transumanist”.
Inginerul impostor, care montează o priză și, cumva, rămâi fără curent în tot cartierul.
În mintea impostorilor: unde logica e opțională
Dacă logica ar fi o aplicație, impostorii ar fi cei care dau mereu „skip install”. În mintea impostorilor, nimic nu trebuie să aibă sens. Dacă ești prins că habar n-ai ce faci, soluția e simplă: inventezi un jargon complicat, dai vina pe alții și ridici din umeri. „Dom’le, eu am făcut tot ce am putut. Să vedem ce zice sistemul.”
Ce putem face cu impostorii?
Răspuns scurt: nimic. Răspuns lung: să-i luăm peste picior, până își dau seama singuri că sunt ridicoli (deși șansele sunt minime). Singurul loc unde impostorii ar trebui să aibă acces nelimitat e scena unui teatru de comedie, pentru că acolo măcar fac oamenii să râdă, fără să distrugă nimic.
Adevărul e că ceea ce se petrece în mintea impostorilor rămâne un mister. Dar măcar, până descoperă cineva răspunsul, avem ocazia să ne amuzăm pe seama lor – și, eventual, să-i împingem discret către meserii mai potrivite, precum îmblânzitor de purici sau dresor de umbre.