Ce se întâmplă când viața-ți pune frână, dar tu insiști să apeși accelerația
Tu ai impresia că ești pe val, dar viața spune: STOP
Sunt momente în viață în care simți că ai prins aripi și viteză, toată lumea e a ta și tot ce-ți lipsește e coloana sonoră din Fast and Furious ca să fie tabloul complet? Și fix atunci, viața iți trage frâna de mână. Fără avertizare, fără semnalizare.
Tu? Te enervezi evident. Cum adică să mă opresc acum? Asta nu e posibil! Tocmai acum când sunt pe val? În glorie deplină? Nu am timp pentru asta! Eu am obiective și sarcini de îndeplinit! Proiecte de finalizat, deadline-uri și planuri bine trasate pe următorii 10 ani!
Și totusi te oprești. Sau mai bine zis, viața te opreste, cu tot cu ambițiile și planurile tale.
Acest text este despre acele momente. Despre cum pot fi interpretate, ce pot însemna ele și cum poți transforma oprirea într-o revelație.
Frâna pe care nu o înțelegem – și totuși o simțim
Cred ca ai observat și tu, nu de puține ori, cum viața vrea uneori să-ți pună frână, să te facă să încetinești o perioadă.
Și cum se întâmplă fenomenul ăsta? De cele mai multe ori, dacă ești cu adevărat conștient și atent, poți observa semnele. Uneori, pot fi simptomele unei boli fizice, poate un accident, un eșec, poate cineva ți-a trântit ușa în nas, ai pierdut un proiect sau poate pur și simplu nu mai pornește nimic, nici mașina, nici relația, nici laptopul. Uneori e doar o frână care ți se pune în diverse situații, o piedică pusă subtil de viață, care efectiv te pune în cap.
Și reacția la genul ăsta de evenimente este să te înfurii inițial și să intri în reacție. Nu pot să mă opresc!
Apoi, stai să te întrebi: Oare de ce mi se întâmplă mie asta? Care-i sensul? De ce nu merg lucrurile în direcția dorită de mine?
Îți faci planuri, ai scopuri și obiective, depui tot efortul și toată energia în acest sens. Și, ce să vezi?! Uneori chiar nu merge. Deloc. Drăgălașa de viață-ți pune frână sau chiar te oprește de tot.
Și cu cât nu funcționează, cu atât îți intensifici eforturile, cu atât mai mult îți dorești să realizezi acel ceva, cu atât te ambiționezi mai tare și te iei la trântă cu viața, convins fiind că, până la urmă, dacă vei munci suficient, vei și reuși să-ți atingi scopurile și că totul va fi exact așa cum ți-ai planificat.
Tu nu încetinești. Deloc. Că așa ai fost învățat. Cum că viața e o neîncetată luptă. Că viața e grea și e nevoie de un efort continuu ca să răzbești. Chiar dacă între timp ți-a dat sângele pe nas și corpul tău a ajuns într-un hal de epuizare maximă și burnout-ul e după colț. Chiar dacă somnul regulat a devenit o iluzie și dacă prinzi două trei ore pe noapte e fenomenal. Chiar dacă nu-ți amintești când ai luat ultima dată cina stând la masă. Chiar dacă laptopul și telefonul au devenit extensiile tale și simți că nu ai putea respira fără ele și fără wi-fi. Chiar și atunci când corpul urlă la tine din toții rărunchii și somatizează masiv.
Sufletul funcționează în regim de avarie, dar… cui îi pasă?! Când ești obișnuit să conduci cu 200 km/oră pe autostrada vieții tale, tot ce defilează pe lângă tine este blurat și cu greu mai poți desluși vreun detaliu semnificativ, cu excepția targetului de bifat.
Semnele opririi
Dacă semnul de frânare apare sub formă de boală sau o durere fizică în corp, asta poate fi o invitație de a te uita într-o altă direcție. Pentru că durerea fizică din corp, după ce te oprește din ritmul tău și te scoate din circuit o perioadă, scoate la iveală și un alt fel de durere, te face să te uiți în altă parte… la durerea aia interioară, pe care ai ținut-o îngropată ani la rând, atât de adânc în ființa ta, că nici măcar tu nu ai fost capabil să o mai zărești. Sau chiar dacă știai că există undeva acolo, nu ai avut niciodată suficient curaj ca măcar să te apropii să o privești, nicidecum să o mai și atingi sau să o simți în totalitate.
Uneori semnalul poate fi dat de o pierdere, a ceva, a cuiva, de un eșec, de un blocaj neașteptat sau de o criză de sens.
De ce uneori e nevoie să te oprești, ca să vezi cu adevărat drumul
Când viața îți apasă pedala de frână, e un detaliu subtil cum că ceva nu faci bine, îți sugerează că această încetinire îți va aduce beneficii mult mai mari, că poate drumul ales de tine nu este cel corect și este nevoie să schimbi direcția. Chiar dacă viteza aceea te va conduce, din punctul tău de vedere, mai repede la destinația aleasă, încetinirea te poate face să observi unele aspecte ale vieții tale pe care poate le-ai neglijat în goana asta nebună dupa bifarea unor obiective și țeluri.
Dorința de control – un autosabotaj subtil
Te încăpățânezi de multe ori să crezi că știi cu precizie cum să setezi coordonatele GPS-ului vieții tale. Consideri că ai toate datele necesare pentru a naviga în siguranță și că deții controlul. Și insiști. Și tot insiști să menții același curs. Și lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Și unde, dacă ai fi renunțat la primul semn de încetinire, lucrurile s-ar fi desfășurat într-un anumit fel și pierderile ar fi fost minime, atunci când insistența și încăpățânarea ta merg până în pânzele albe, pierderile devin semnificative și mult mai de impact decât inițial.
Când dorința de control devine o capcană
Uneori dorința de control este atât de mare, încât devii înverșunat în a face lucrurile doar într-un singur mod. Cel cunoscut. Cel care crezi că este corect și că îți face bine.
Doar că, vine viața și îți arată că mai există și trasee alternative, că poate în goana ta ai uitat să respiri, ai uitat să te bucuri autentic, ai uitat să fii. Că nu este totul despre a atinge un obiectiv, de a avea succes, de a obține funcții sau diplome, recunoaștere și validare, ci de a te bucura și de călătoria în sine. De a te bucura și de tine, cel care este călător în propria-i viață.
Încetinirea ca revelație
Și atunci ce ar fi de făcut? Păi, pentru început, atunci când se cere, pur și simplu să încetinești. Să iei acea pauză sau să te oprești pentru un timp.
Observă cu atenție și minusurile, dar și plusurile din aceste experiențe. Pentru că nu există plus fără minus și beneficii fără pierderi în nicio situație. Viața are nevoie de echilibru de fiecare dată. Și dacă uneori ai impresia că prin faptul că ai pierdut ceva, ai pierdut totul, poate este nevoie să te uiți mai atent și să vezi domeniile în care ai neglijat ceva sau pe cineva. Poate prin acea pierdere, cum ar fi carnetul de conducere, de exemplu, ai pierdut dreptul de a conduce o mașină, însă ai câștigat altceva. Poate ai câștigat timp în care, mergând cu metroul sau cu tramvaiul, poți sta în liniște cu tine sau poți observa oamenii și lumea înconjurătoare.
Când renunți la prea multele proiecte care îți răpeau tot timpul și energia, poți pierde bani, dar câștigi mai mult timp cu copilul tău sau te poți bucura de o cafea alături de un prieten drag, de o carte, o călătorie sau pur și simplu de liniște.
Pauza care schimbă tot
Viața are mereu un scop când te încetinește sau te oprește. E ca să vezi că sunt și alte rute, drumuri care te pot conduce la cu totul altfel de experiențe, mult mai benefice pentru tine și pentru cei din jurul tău. A-ți dori cu obstinație să fie doar cum crezi tu că este bine, e ca și când ai lupta cu vântul și împotriva curentului. Șansele de izbândă sunt mici și efortul va ajunge mai devreme sau mai târziu să te epuizeze.
Așa că, atunci când vine câte o situație de acest gen, poate este nevoie să fii un pic mai atent la propria viață și să-ți pui niște întrebări. Poate nu vei afla imediat răspunsul corect, dar e un început de proces – de observare și de obținere a clarității. Proces care, odată început, îți poate arăta acele arii ale vieții pe care uneori le-ai neglijat în goana asta absurdă după te miri ce. Poate sunt oameni și situații care au nevoie de atenția ta. Sau, de cele mai multe ori, propria ta persoană are nevoie să fie văzută, acceptată și susținută. Cu toate părțile ei nevăzute, dureroase sau în suferință.
Observatorul din tine – cheia spre claritate
Nimic nu este întâmplător. Așa că, poate este nevoie să te asculți mai des și mai mult. Să lucrezi la tipare, programe care rulează în inconștient și credințe limitative. Să devii mai conștient de propria persoană și de felul în care faci alegerile și de ce. Să observi tot bagajul emoțional pe care îl tot cari după tine de mult timp. Să te uiți cu mai multă blândețe și empatie la acele părți din tine care au nevoie de vindecare. Și în felul ăsta, să obții ceva mai multă claritate și abilitate în interpretarea tuturor situațiilor care te impactează.
Uneori, a face un pas în spate și a deveni observatorul propriei vieți poate fi benefic și îți poate da o altă viziune asupra lucrurilor. A te întreba nu – De ce mi se întâmplă mie asta?, ci – Cu ce am contribuit eu la asta? sau Ce vrea viața să îmi arate cu asta?, te poate conduce către un alt fel de răspuns.
Când nu mai e despre a ajunge, ci despre a trăi
Așadar, atunci când viața îți pune frână, nu te grăbi să apeși din nou accelerația.
Oprește-te. Privește. Ascultă. Respiră. Pune-ți mintea pe pauză. Fii prezent. În propriul corp. În propria viață.
Poate nu e o oprire, ci o redirecționare. Poate nu pierzi timp, ci îl câștigi.
Frânele vieții nu sunt pedepse, ci ghidaje subtile spre o versiune mai conștientă a ta și spre o viață trăită cu rost și cu sens.
Și poate că, după ce vei înțelege de ce ai fost oprit, vei porni din nou… dar pe un drum mult mai potrivit pentru tine.