De la fabricile de diplome la fabricile de voturi: proști cu diplome ne conduc, ne educă și ne promit salvarea de ei înșiși
România educată… dar prost
Există o specie aparte care s-a înmulțit în România cu o viteză demnă de un laborator scăpat de sub control: proști cu diplome.
Odată rari, pitorești, chiar exotici, azi au devenit normă, majoritate, masă critică. Sunt peste tot: în Parlament, în primării, în instituții, în corporații, la televizor și, mai ales, în viața ta de zi cu zi.
România de azi este o republică a hârtiei ștampilate, cu care nu te poți șterge nici la c*r, în care competența a fost înlocuită cu pergamentul lucios al imposturii.
Mulți se laudă că „au facultate”, dar dacă-i întrebi ce au învățat, se uită la tine ca la un test de inteligență pentru care n-au știut că trebuie să învețe. Diploma e tot ce contează. Diploma e noul idol. Diploma e pașaportul spre nimic cu pretenții de ceva.
Acești proști cu diplome nu mai pot fi ignorați. Ei sunt coloana vertebrală, moale, elastică, șubredă, a unei societăți care a confundat educația cu printarea de hârtii colorate.
Nașterea unui fenomen – când prostul s-a făcut universitar
Totul a început prin anii ’90, când, într-o explozie de libertate prost înțeleasă, s-a hotărât că oricine poate deschide o universitate.
Și s-au deschis, ca ciupercile după ploaie, dar fără gust și fără valoare nutritivă. La fiecare colț de bloc, la fiecare etaj, într-o fostă sală de nunți sau într-un apartament cu două camere, apăreau universități.
Studentul? Un client. Profesorul? Un angajat al visului. Visul? Diploma.
Dar, atenție, nu doar universitățile private s-au pus pe tipărit hârtie lucioasă.
Și cele de stat, de rușine că „nu mai prind studenți”, s-au dedat la același comerț: mastere nocturne, doctorate la kilogram, note date pe simpatie și sesiuni în care sfinții patroni ai învățământului își făceau cruce de rușine.
Și uite-așa, prostul cu diplomă s-a născut. Nu dintr-o minte luminată, ci dintr-un registru de casă și o imprimantă Canon.
A învățat că nu trebuie să știi, ci doar să te prezinți, că nu e important să gândești, ci să posezi o hârtie care dovedește că altcineva a gândit pentru tine.
Facultatea – noul service pentru orgolii ruginite
Pentru mulți, facultatea n-a fost o etapă de formare, ci un centru de reparații estetice pentru egoul șifonat.
Cine n-a fost bun de nimic și-a cumpărat o diplomă, cine n-a avut timp să învețe și-a cumpărat una la minut, iar cine n-a avut nici timp, nici bani, a primit-o „pe merit”, ca să nu rămână mai prejos.
Așa au apărut generațiile de proști cu diplome care conduc ședințe fără să știe ce e un verb predicativ, care semnează contracte fără să știe ce semnează, care se cred elite doar pentru că au primit o mapă cu stemă aurie.
Diploma a devenit proteză intelectuală: o pui, zâmbești și te prefaci că ești întreg.
Și să nu crezi că e o metaforă. Nu. Avem mii de cazuri de oameni care n-au văzut o facultate decât în poze, dar au mastere, doctorate și CV-uri cât o bibliotecă.
Sunt „formatori de opinie”, „consultant senior”, „expert strategic”. Toate aceste titluri nu ascund decât o sărăcie a minții cu pretenții de noblețe academică.
De la facultate la Parlament – drumul scurt al imposturii
Cum era firesc, prostul cu diplomă a descoperit politica.
Un domeniu perfect pentru el: nu cere competență, doar tupeu.
Acolo, hârtia lucioasă valorează mai mult decât o bibliografie.
S-a strecurat în partide, a lins clanțe, a bătut din palme, a dat din cap și, cu diploma strânsă în mapă, a urcat treptele puterii.
Astăzi conduce, semnează, decide, vorbește la televizor despre educație, reformă și meritocrație, el, cel care n-a citit niciodată un regulament universitar până la capăt.
Dar nu e vina lui, să fim sinceri, e și vina celor care l-au votat.
Pentru că proștii cu diplome din politică sunt, de fapt, reflexia perfectă a votanților lor, aceeași mentalitate, aceeași mândrie goală, aceeași credință că „școala nu te ajută, dar diploma da”.
Și uite-așa, țara a ajuns să fie condusă de o armată de impostori ștampilați, care confundă puterea cu prestigiul și prestigiul cu numărul de like-uri.
Votanții – oglinda perfectă a prostului cu diplomă
Să nu ne amăgim. Votanții n-au fost păcăliți.
Ei au ales oameni ca ei.
Pentru că proștii cu diplome nu sunt doar acolo sus, în birouri cu draperii groase și mobilă grea. Sunt și aici, jos, printre noi, în toate formele posibile: șeful care nu știe nimic, dar dă ordine; funcționara care se uită chiorâș la tine pentru că „n-ai completat formularul corect”; vecinul care te privește de sus că n-ai master.
Sunt produsul aceluiași sistem care ne-a învățat că valoarea se măsoară în acte, nu în conținut.
Că dacă ai diplomă, ești „cineva”.
Că dacă n-ai, ești „nimeni cu acte”.
Așa s-a creat o națiune de oameni care nu vor să fie buni, ci doar să pară.
O țară de proști cu diplome care votează alți proști cu diplome, visând că într-o zi și ei vor fi acolo, sus, la butoane.
Instituțiile – muzee ale imposturii
Mergi într-o instituție publică.
Vei găsi diplome pe pereți, masterate înrămate, certificate de competență digitală, diplome de excelență, de participare, de orice.
Dar întreabă ceva concret și o să vezi cum se golește aerul din birou.
Statul român e o rețea de diplome fără conținut.
Ministerele sunt populate de oameni care știu perfect să mimeze munca: un e-mail, un raport, o semnătură, atât.
Dar, în esență, sunt proști cu diplome care se validează unii pe alții, ca într-o horă a imposturii naționale.
Cine-i mai șmecher are un doctorat. Nu contează că e despre „Influența parcului industrial asupra fericirii urbane”, important e că are parafa universității.
Cine-i mai modest are doar un master. Dar și el are un laptop scump, un vocabular corporatist și o groază de certificate printate la centru.
România e plină de diplome și goală de cunoaștere.
Plină de titluri și searbădă în conținut.
Plină de proști cu diplome care se cred elite doar pentru că au un act din hârtie între ei și adevăr.
Când prostul a devenit model social
Știi ce e mai grav? Că proștii cu diplome nu se mai rușinează.
Dimpotrivă, au devenit model.
Tinerii îi privesc cu admirație. „Uite, n-a învățat nimic, dar conduce o instituție!”, „Uite, n-a citit o carte, dar are mașină și vilă!”.
Astăzi, succesul se măsoară în bani și influență, nu în cunoaștere.
Educația nu mai e o valoare, ci un pretext.
Universitatea nu mai e o poartă spre lume, ci un coridor spre funcții.
Școala nu mai formează caractere, ci le cioplește în impostură.
Și totuși, ne mirăm că totul merge prost.
Ne plângem că administrația e incompetentă, că deciziile sunt absurde, că legile sunt confuze.
Dar cum să fie altfel, când proștii cu diplome au ajuns arhitecții prezentului?
Efectele secundare ale diplomei false
Diploma falsă, dar legalizată, produce un efect social devastator.
Înlocuiește meritul cu mimetismul, învățarea cu recitarea, competența cu tupeul.
Într-o societate normală, diploma e dovada unui drum parcurs.
În România, diploma e scurtătura.
Aceasta e tragedia:
Proștii cu diplome au distrus încrederea în educație.
Orice profesor cinstit, orice student care chiar a învățat, se vede pus pe același raft cu impostorii.
Rezultatul? Cinism, scârbă, exod.
Tinerii capabili pleacă.
Cei care rămân, învață că diploma e doar o formalitate, o taxă de intrare într-un club unde se vorbește tare și se gândește puțin.
România, o dictatură a diplomei
Am ajuns o țară în care fiecare poartă o diplomă ca pe o armă.
Un document care substituie mintea.
Un simbol al unei epoci în care hârtia contează mai mult decât omul.
Adevărul crud e că proștii cu diplome n-au apărut din senin.
I-am crescut, i-am tolerat, i-am votat, i-am angajat.
I-am pus să ne conducă, iar acum ne plângem că nu știm încotro mergem.
Dar nu ei sunt anomalia. Ei sunt produsul firesc al unei societăți care a confundat succesul cu aparența și educația cu marketingul personal.
România nu mai e o meritocrație.
E o dictatură blândă a diplomei, a hârtiei semnate, ștampilate, legalizate, dar goale de sens.
Iar până când nu vom reînvăța diferența dintre cunoaștere și poză, dintre om și impostură, vom continua să fim conduși de aceeași proști cu diplome, cu aceleași zâmbete de catalog și același gol sub frunte.
Premiul Nobel pentru prostie aplicată
Și, ca să încheiem academic, propunem înființarea unei noi specializări naționale: „Prostologie aplicată, cu diplomă și parafă”. Durata studiilor: până la pensie, pentru că procesul nu se termină niciodată.
Cursurile se vor ține în orice sală de consiliu, ședință de partid sau talk-show televizat.
Examenele se trec prin aplauze și prin aprobarea superiorului direct.
Lucrarea de licență? „Cum am reușit să par deștept fără să fiu.”
Masterul? „Mimarea competenței în spațiul public contemporan.”
Doctoratul? „Influența prostului cu diplomă asupra destinului unei națiuni care n-a mai avut chef să gândească.”
Iar absolvenții, toți magna cum laude, se vor împrăștia frumos prin țară, fiecare la locul lui:
unul la primărie, altul la minister, altul la televiziune, altul la școală, să educe noile generații de proști cu diplome.
Cercul se închide perfect, ca un borcan de murături etanș.
Și noi, poporul spectator, vom privi din tribune și vom spune cu mândrie:
„Iată, dom’le, ce bine o ducem! Avem diplome, avem doctorate, avem specialiști!”
Da, avem.
Doar că nu mai avem oameni.