Când comunismul a vrut să înlocuiască rațiunea cu indicația de partid
Motto: „Când prostia stăpânește, inteligența intră în grevă.”
După ce, în episodul trecut am analizat înțelepciunea rusă, e timpul să ne mutăm privirea către alte două laboratoare ale rațiunii distruse în numele ideologiei: China și Coreea de Nord — locurile unde logica a fost declarată reacționară, iar prostia… plan cincinal.
Dacă Rusia a demonstrat că prostia poate fi ridicată la rang de ideologie, China și Coreea de Nord au dus-o la nivel de religie.
Acolo unde știința, cultura și compasiunea au fost interzise, a rămas doar cultul prostiei — veșnic, infailibil și cu portretul zâmbitor al liderului deasupra.
Marele salt înainte (1958–1962) – când Mao a sărit peste rațiune și a aterizat în foamete
Mao Zedong a avut o revelație: dacă spui „industrializare” destul de tare, oțelul va curge din pământ, iar grâul va crește mai repede de frică.
Rezultatul? Cea mai mare sinucidere economică din istoria umanității.
♦ Țăranii au fost obligați să topească uneltele agricole și tigăile în furnale de curte — versiunea chineză a iadului gospodăresc.
♦ A urmat o agricultură condusă după principiul „plantele trebuie să se înghesuie, că se ajută între ele”.
♦ Iar pentru echilibru ecologic, Mao a lansat o campanie genială: război total împotriva vrăbiilor! Că doar cineva trebuia să fie de vină pentru lipsa de rații.
Rezultatul? Zeci de milioane de oameni morți de foame, în timp ce Partidul Comunist raporta „recolte record” și trimitea grâne la export.
Prostia supremă: când fierbi scoarță de copac și iarba din curte, dar statul îți explică, prin afișe, că „viața e din ce în ce mai bună sub conducerea Marelui Cârmaci”.
Revoluția Culturală (1966–1976) – când China a închis școlile ca să deschidă mințile
Mao, simțindu-se ignorat, a avut o idee strălucită: să le dea adolescenților puterea absolută. Ce-ar putea merge prost?
♦ „Gărzile Roșii” au fost trimise să-i educe pe profesori cu bâte și lozinci.
♦ Intelectualii au fost trimiși la reeducare, adică la muncă forțată până când deveneau suficient de proști ca să placă regimului.
♦ Școlile și universitățile au fost închise — pentru că nimeni nu poate contesta un lider când toți sunt analfabeți.
Consecința: un deceniu de isterie colectivă, o economie prăbușită și o generație pierdută, dar cu o „Carte Roșie” care ținea loc de rațiune.
Prostia supremă: Mao a reușit să demonstreze că o națiune întreagă poate merge în cerc perfect sincronizat, în jurul unei singure fraze: „Președintele are întotdeauna dreptate”.
Coreea de Nord – laboratorul de prostie absolută
Dacă în China prostia era colectivă, în Coreea de Nord ea e de familie, transmisă ereditar, cu certificat de naștere pe Muntele Paektu.
♦ Kim Jong-il a venit pe lume sub un curcubeu dublu, a scris 1.500 de cărți și șase opere într-un an — probabil în timp ce inventa și soarele.
♦ Kim Jong-un, fiul-minune, a continuat tradiția: a interzis blugii, râsul și tunsorile „imperialiste”.
♦ Propaganda susține că liderii nu au nevoie de toaletă — semn clar că, în Coreea, digestia e la fel de sfântă ca doctrina.
„Marșul cel greu”, adică foametea din anii ’90, a fost explicată poporului ca „un test al devotamentului față de revoluție”. În timp ce nord-coreenii mâncau iarbă, regimul ridica statui de aur.
Prostia supremă: execuția celor care n-au plâns suficient la moartea liderului. Într-o țară unde lacrimile sunt controlate de Partid, dar nu și rațiunea.
După ce am vizitat templele prostiei roșii din Beijing și Phenian, am putea crede că omenirea a învățat ceva.
Dar nu, prostia nu moare — doar își schimbă uniforma.
Când Mao și Kim au terminat de demonstrat că ideologia poate înfometa popoare, a apărut un alt geniu al demenței politice: un pictor ratat cu o mustață suspectă și o viziune cosmică despre puritatea rasei.
Istoria urma să repete același scenariu, doar cu o altă culoare la drapel și cu o altă divinitate inventată: Națiunea Supremă.
Așadar, pregătiți-vă pentru Episodul VIII – „Hitler, profetul prostiei totale”, unde vom descoperi cum o țară cultivată a ajuns să se închine unui om care credea că istoria se scrie cu sânge, nu cu rațiune.