Efectul sindromului de șezlong ocupat cu prosopul nu se oprește la malul mării. Nu, metastaza lipsei de bun simț supraviețuiește sezonului estival și migrează cu o viteză uimitoare, ajungând până în cel mai internațional și civilizat spațiu al nostru: aeroportul Otopeni.
Am asistat recent la un spectacol de o aroganță pasivă care depășește orice umor absurd. Este vorba despre ritualul sacru al achiziției de teritoriu prin abandonul obiectului.
Sicriele fără capac și ilicul lăsat moștenire
Mă aflu în zona de așteptare. Nu trece mult și observ două obiecte care, prin forma lor, nu pot fi descrise altfel decât ca două sicrie lăsate fără capac să umble creanga pe jos. Ele ocupau un spațiu vital, cam vreo oră numai de la momentul sosirii mele lângă
,,proprietatea” dobândită, nu prin prezență fizică, ci prin așezare de ilic — echivalentul prosopului pe șezlong. Indignarea mea nu a venit doar din cauza spațiului furat. M-a revoltat gândul că aceste sicrie aveau să meargă peste hotare fără capac, căci acolo, cică, se ține bunul simț în capac. În vest, se respectă regula nescrisă a efortului minim: dacă pleci, eliberează locul. Aici, însă, se extinde tradiția posesiei prin forța incompetenței civice. Am căutat cu privirea cazuri similare de aroganță teritorială, de cetățeni care-și revendică o bancă întreagă printr-un singur șervețel mototolit. N-am găsit. În schimb, am găsit contrastul care a aprins, de fapt, toată furia.
Contrastul dureros: copii obosiți versus nimeni în devenire
În timp ce ,,sicriele” zăceau, ocupând două locuri pe bancă, la o aruncătură de băț se desfășura drama obișnuită a călătoriei: copii mici obosiți de drum, plini de mofturi. aceștia, firește, sunt așa cum sunt copiii când sunt obosiți, în brațele părinților.
Acei părinți, obosiți la rândul lor, stăteau bineînțeles în picioare, legănând bebeluși sau încercând să consoleze micuții. Iar mostrele astea de nimeni în devenire tocmai se întorceau de la privit, bănuiesc că plini de gândul că poate o da Domnul și Maica Domnului să facă și la ele în comuna Chipărușu de Sus, șanț de scurgere pe lângă gard.
Este vorba despre discrepanța dintre nevoia elementară umană (un loc pentru un părinte cu un copil obosit) și dreptul fals, auto-atribuit, de a ocupa spațiul public fără noimă. Acest comportament, fie că e pe plaja îmbâcsită de chiștoace de la ,,hai la semințe băieții”, fie că e într-un aeroport internațional, arată că manierele nu sunt o chestiune de destinație, ci de mentalitate.
Întrebarea finală
Nu este o problemă de statut social sau de bilet de avion. este o problemă de educație civică fundamentală. Spațiul public nu este proprietatea privată a celui mai obraznic.
În timp ce părinții își strâng forțele pentru a face față zborului, mostrele noastre culturale demonstrează că, deși au văzut ,,lumea” (sau măcar duty free-ul), nu au învățat nimic despre reciprocitate sau despre respectul elementar.
Fetelor, frumos la oraș, frumos nu? Dar se pare că frumusețea orașului nu reușește să pătrundă prin pielea groasă a obiceiurilor proaste. Și cel mai trist este că, odată întorși, vom găsi aceleași sicrie care așteaptă să ne ocupe locul la următorul eveniment public.
