Tăcerea care ne îngroapă. Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri
De la curajul de a plânge la zidul de nepătruns
Tăcerea bărbaților nu este o modă recentă, nici un capriciu. Este o rană istorică, inoculată devreme, în copilărie, când lumea le-a explicat tranșant că a fi bărbat înseamnă a nu exprima nimic. A început cu acea sentință dură, rostită adesea de voci pline de autoritate: ,,taci, nu te mai văicări ca o fetiță!”.
A fost o vreme când și ei plângeau. Spuneau ce simt, ce-i doare, întindeau mâinile după iubire și înțelegere și își arătau emoțiile, fricile. Dar apoi au auzit sus și tare, dintr-o cacofonie de voci — mama, tata, colegi, unchi, bunici, profesori — același mesaj necruțător: ,,nu mai plânge, ești băiat.”, ,,nu fi slab”, „nu te smiorcăi”, ,,băieții nu se tem, trebuie să fii puternic.”
Și s-a făcut liniște. Mai întâi în vorbe, apoi, mult mai periculos, în simțire. Băieții au învățat că emoțiile nu se spun, nu se cer, nu se arată. A vorbi despre ce simt a devenit rușinos, mai ales dacă expresia nu promitea siguranță și putere. Ori siguranță și putere nu poți căpăta când ți se închide gura și nu este nimeni lângă tine care să valideze frica sau durerea.
Ecoul tăcerii în relația adultă
Iar azi, ca bărbați, mulți tac în fața durerii, a iubirii, a pierderii. nu pentru că nu simt, ci pentru că nimeni nu i-a învățat cum să se exprime, sau că este în regulă să facă asta. Au dezvoltat un alfabet emoțional amputat. Au învățat să verbalizeze soluții și acțiuni, dar nu sentimente.
Această tăcere devine un zid în cuplu. Voi, femeile, nu înțelegeți adesea că pasiunea voastră pentru a vorbi despre voi, despre relație, despre ce simțiți, despre emoții, nu a fost permisă bărbaților și nu vă este cunoscută, aproape deloc. Acest decalaj este adesea interpretat ca respingere sau indiferență, adâncind și mai mult prăpastia.
Femeile simt, firește, nevoia acută de a vorbi și de a fi ascultate. pentru asta, femeile au nevoie de alte femei, care înțeleg și vorbesc aceeași limbă, validându-le experiența. Dar ele au nevoie, de asemenea, să știe că sunt iubite și respectate, chiar și atunci când din partea partenerului vine tăcerea.
Capcana condiționalității: “dacă el, atunci și eu”
Punctul nevralgic al eșecului relațional este adesea atitudinea de retaliere emoțională: ,,dacă el, atunci și eu”. Acest mecanism pervers exprimă o lipsă de asumare a responsabilității de a avea grijă de cuplul tău, indiferent de reacția celuilalt.
,,Dacă ea, atunci și eu” a distrus mai multe cupluri decât ne putem imagina, transformând iubirea într-o negociere comercială. ,,Dacă ea o să fie mai drăguță, atunci și eu o să fiu”, ,,dacă el o să vorbească cu mine, atunci și eu…”, ,,dacă ea o să facă ceva întâi, apoi și eu…”, ,,dacă el nu face, atunci nici eu…”
Acest tip de condiționalitate transformă relația într-un război rece, bazat pe frica de a nu fi primul care se expune. Dar cineva trebuie să fie primul. Cineva trebuie să aleagă vulnerabilitatea în locul îndreptățirii (ce i se cuvine).
Soluția: siguranța și respectul ca poduri
Bărbații au nevoie, la rândul lor, să fie respectați și susținuți cu același respect și iubire pe care o pretind și femeile la rândul lor, pentru ca să poată să înceapă să vorbească.
Nu lăsa tăcerea să se adâncească și mai tare, răspunzând la lipsa lui de exprimare cu propria ta tăcere.
Femeile pot începe prin a valida tăcerea ca pe o formă de exprimare a fricii, nu ca pe o respingere. Bărbații trebuie să își asume responsabilitatea de a căuta instrumente noi (terapie, citit, exerciții de mindfulness) pentru a-și reconstrui podul emoțional.
Adevărata maturitate a unui cuplu nu stă în simetria imediată a răspunsurilor, ci în asimetria curajului: curajul de a rupe tiparul, de a oferi primul, de a nu condiționa iubirea.
Vindecarea acestei răni sociale cere ca ambii parteneri să înțeleagă costul social plătit de fiecare și să reconstruiască încrederea, cărămidă cu cărămidă, pe fundamentul respectului necondiționat și al acceptării vulnerabilității.