„Oamenii păcii” se bat cu jandarmii și cu realitatea în încercarea lor de a-l susține pe guru mesia Călin Georgescu să semneze pacea mondială cu Trump și Putin
„Oamenii păcii” și porumbeii
Gustave Le Bon descrie masele ca fiind feminine, în Psihologia mulțimilor, adică emotive, impulsive și instabile, indiferent de nivelul intelectual al fiecăruia dintre indivizii care le compun, deoarece, conform lui, masele se uniformizează la nivelul cel mai de jos. Uitându-ne la masele de sugeraniști autoproclamați „oameni ai păcii”, aidoma autoproclamatului lor lider, Căcălin Georgescu, putem lesne observa faptul că nu doar acestea sunt uniformizate sub nivelul grupurilor de maimuțe, ci și faptul că fiecare individ care le compune pare a fi complet rupt de realitate, pare a trăi într-o iluzie în care contradicțiile flagrante și disonanța cognitivă pot coexista în deplină armonie cu așa-zisa realitate. Altfel nu-mi explic cum aceiași indivizi care susțineau că nu există război în Ucraina, pentru că nu l-a văzut Căcălin, la fel cum spuneau și despre virusul COVID 19, susțin acum că îl susțin pe Țăcălin să semneze așa-zisa pace de la București, între Trump și Putin.
Dar Țăcălin al lor are momentan control judiciar și asta-i acum principala cauză pentru care luptă „oamenii păcii”.
Vasăzică, într-o dimineață ce mirosea a toamnă și autoritate pierdută, Călin Georgescu, liderul autoproclamat al suveraniștilor și al „oamenilor păcii”, s-a prezentat la Tribunalul București. Nu singur, evident, omul păcii nu vine niciodată singur. Cu el, ca niște apostoli ai absurdității, veneau „oamenii păcii”: acea specie rară de entuziaști care crede că dreptatea se rezolvă cu gesturi simbolice, lozinci reciclate și porumbei albi, pe post de ambasadori ai armoniei universale.
Încă de la prima vedere, scenele de la tribunal au fost un spectacol de proporții biblice, dar cu atmosferă de galerie pe stadion. Porumbeii albi se zbăteau în cușca lor, ca niște mesageri ai păcii, prizonieri într-un teatru grotesc, speriați probabil de agitația publicului. Timp în care „oamenii păcii” strigau, fluturau pancarte și făceau semne de victorie, ca și cum simpla lor prezență ar fi modificat gravitatea și cursul istoriei.
Dar adevărata bijuterie a acestui episod nu a fost doar cușca cu porumbei, ci memoria colectivă a unui moment precedent: atunci când Căcălin Georgescu, în dorința sa de a demonstra lumii că pacea nu moare niciodată, a eliberat un porumbel alb care a căzut pe asfalt precum un bolovan. Momentul respectiv a rămas în istorie ca simbol al tuturor marilor încercări de armonie care sfârșesc în ridicol.
„Oamenii păcii” au continuat să vină în fața tribunalului cu aceeași solemnitate teatrală, cu aceeași convingere că simpla lor prezență poate influența destinul națiunii. Dar jandarmii nu au fost impresionați. În mod ironic, intervenția lor a fost exact ceea ce confirma inutilitatea teatrului de grup: pacea și armonia nu pot fi dictate de gesturi simbolice, oricât de albi ar fi porumbeii.
Pacea mondială, cu Călin Georgescu, Trump și Putin
Într-o declarație care rămâne istorică pentru absurditatea ei, Călin Georgescu a anunțat că va semna pacea de la București, alături de Trump și Putin. Imaginează-ți scena: o sală de tribunal transformată în scena unui summit mondial, cu Călin Georgescu în rol de mediator universal și inculpat, simultan, „oamenii păcii” fluturând pancarte, iar porumbeii privind cu cu frică, nu cumva să mai elibereze guru mesia pe vreunul dintre ei și să sfârșească lovind asfaltul.
Ironia acestei declarații nu poate fi subestimată. Lumea reală, cu conflictele sale geopolitice și interesele economice, primește lecții de pace de la un grup de sugeraniști AiURiști, însoțiți de niște porumbei albi care, în majoritatea cazurilor, sfârșesc căzuți pe asfalt. Și totuși, „oamenii păcii” continuă să creadă în misiunea lor mesianică.
Acești discipoli ai Țăcălin Georgescu nu se limitează la proteste în fața tribunalelor: ei cerând curu’ doi înainte și-napoi și la Catedrala Mântuirii Neamului Prost. Recent, tot ei s-au plâns de plecarea unor soldați americani din România, clamând teama că astfel ar rămâne expuși în eventualitatea unei posibile agresiuni a Rusiei. Da, ei, aceiași sugeraniști care susțin că Putin e un pacificator, pentru că așa le zice guru mesia Țăcălin, idolul lor, se tem acum de război. Tot ei fiind aceiași așa-ziși patrioți care ar fugi din țară, în caz de război, aidoma lui Dan Bittman, alt sugeranist patriot nevoie mare.
Oamenii păcii și iRealitatea
Privind mai atent, „oamenii păcii” din tabăra CG sunt o metaforă perfectă a unei lumi în care simbolismul depășește realitatea. Fiecare gest al lor, fiecare pancartă, fiecare porumbel eliberat, este o încercare de a demonstra că realitatea lor e dictată de ceea ce li se spune la tembeliziunea iRealitatea.
Îmbrâncelile cu jandarmii sunt, în esență, simboluri ale pacifismului lor incurabil. Oamenii care pretind că apără pacea se luptă cu reprezentanții legii, exact ca niște personaje tragice dintr-o piesă absurdă: victime și agresori simultan, eroici și ridicoli, profund convinși că acțiunile lor au un sens cosmic.
Partea tragicomică este că, după fiecare altercație, „oamenii păcii” se retrag cu acea ipocrizie de AUR, pregătiți să revină la următorul termen la tribunal, cu alți porumbei, cu aceleași lozinci și aceeași credință că pacea lumii depinde de ei și de sonatul lor lider.
Porumbeii și simbolistica inversă
Porumbeii, ființe alese de Călin Georgescu ca mesageri ai păcii, devin un simbol involuntar al sacrificiului, căzând lați, imediat ce-i eliberează Țăcălin. Acești mesageri ai armoniei sunt, paradoxal, cei mai sinceri indicatori ai imposibilității „oamenilor păcii” de a influența realitatea după cum le-o prezintă deformat tembeliziunea iRealitatea.
Fiecare porumbel căzut pe asfalt devine o metaforă a tuturor promisiunilor mărețe care sfârșesc în ridicol.
Sugeraniștii și contradicțiile lor
Tabăra AiURistă este fascinantă prin contradicțiile sale: pretind că sunt suveraniști, dar se tem de plecarea trupelor americane. Vor pace universală, dar se bat cu jandarmii; eliberează porumbei albi, dar nu pot să gestioneze realitatea.
„Oamenii păcii” devin astfel o caricatură vie: niște soldați ai simbolului, inamici ai rațiunii, activiști ai teatrului absurd. Tot ce fac are un aer de solemnitate falsă, dar fiecare gest sfârșește în comedie involuntară.
În rolul său de mesia local, Țăcălin își poartă discipolii printre clădirile tribunalelor, explicând fiecărui trecător că pacea globală nu se poate realiza decât prin simboluri vizuale, prin afișe și păsări care mai reușesc să zboare. Și oamenii cred, pentru că în lumea lor, credința e mai puternică decât gravitația sau logica.
Ritualul porumbeilor
Ritualul porumbeilor a devenit o adevărată ceremonie: „oamenii păcii” încep dimineața cu pregătirea cuștii, curățarea pietricelelor, învățarea zborului, deși Căcălin Georgescu are grijă ca majoritatea lor să cadă pe asfalt. Dar asta nu îi împiedică să repete gestul, să-l filmeze și să-l posteze online. Pentru ei, TikTok-ul este altarul noii religii a păcii.
Spectacolul atrage curioși, turiști și jandarmi plictisiți. Fiecare îmbrânceală cu forțele de ordine este înregistrată, comentată, redistribuită. Într-o lume unde algoritmii decid relevanța, „oamenii păcii” și porumbeii lor devin virali, iar absurdul lor se multiplică exponențial.
Plecarea trupelor americane și panica simbolică
În timp ce CG visa la pace mondială, „oamenii păcii” au descoperit un nou coșmar: plecarea unor soldați americani din România. Reacția lor a fost instantanee și teatrală: pancarte, proteste simbolice, lozinci despre sugeranitate și teatru ieftin.
Ironia supremă: aceiași oameni care susțineau că nu există război în Ucraina, se plâng acum de retragerea trupelor americane, de parcă securitatea națională și pacea globală ar depinde de prezența unui contingent străin. Aceasta este lecția supremă a „oamenilor păcii”: paradoxul permanent, teatrul absurd al auto-contradicției, absurdul ca formă de viață.
Privind „oamenii păcii”
CG, porumbeii căzuți, „oamenii păcii”, sugeraniștii și tot neamul lor reprezintă o frescă modernă a absurdității politice: un spectacol în care simbolismul se bate cu realitatea, iar penibilul, ridicolul este inevitabil.
Dacă ar fi să alegem un motto, ar fi: pacea se proclamă, dar nu se trăiește; se simbolizează, dar nu se realizează; se semnează, dar nu se respectă. Iar „oamenii păcii” sunt, în același timp, martorii și actorii acestei tragedii comice.
Porumbeii cad, pancartele flutură, CG zâmbește solemn, iar noi rămânem să privim, uimiți și amuzați, teatrul lor fără sfârșit.