Prea deștepți pentru a mai gândi
La începutul acestui an, 2026, într-un moment ritualic în care omenirea își promite din nou claritate, schimbare și versiuni îmbunătățite ale propriei persoane, se cuvine să facem un mic exercițiu de onestitate intelectuală. Nu unul motivațional, nu unul optimist, ci unul realist până la disconfort. În timp ce calendarele se resetează și feed-urile se umplu de rezoluții ambițioase formulate în propoziții de maximum două rânduri, realitatea rămâne aceeași: trăim într-o civilizație care a decis că viteza este o virtute, reacția este gândire, iar atenția susținută este un defect de caracter. Dacă anul nou ar trebui să fie un moment al reflecției, atunci poate că tocmai de aceea este evitat cu atâta eficiență.
Gândirea – un obicei toxic în epoca scrollului infinit
Există astăzi un consens larg acceptat, repetat cu o siguranță demnă de cauze mai bune: gândirea profundă este elitistă. Cine insistă să termine o idee este suspect. Cine cere premise este enervant. Cine mai are răbdare pentru un argument întreg, devine rapid o problemă socială.
În schimb, reacția rapidă este virtutea supremă. Dacă nu ai o opinie formată în primele șapte secunde, înseamnă că nu ești conectat. Dacă nu te indignezi imediat, e clar că ești de partea greșită a istoriei. Iar dacă îți permiți să spui „nu știu încă”, e cazul să-ți dezinstalezi aplicațiile și să te retragi rușinat din viața publică.
Trăim într-o epocă miraculoasă: avem acces la mai multă informație decât orice generație din istorie și înțelegem mai puțin ca oricând. Biblioteci întregi în buzunar, dar nimeni nu mai deschide cărțile. Cursuri gratuite, dar atenția costă prea mult. Analize, contexte, nuanțe – toate acestea sunt considerate forme de agresiune intelectuală.
Astăzi nu mai este nevoie să gândești. Există alții care gândesc pentru tine. Influenceri, experți de ocazie, profiluri verificate, algoritmi grijulii. Tu trebuie doar să alegi: pachetul A sau pachetul B de opinii. Ca la supermarket. Ideologic, emoțional, identitar. Nu contează ce conține produsul. Important e ambalajul și sentimentul de apartenență.
Opiniile nu se mai formează, se consumă.
La rece. Fără mestecare. Fără digestie.
Rezultatul este spectaculos: oameni care apără idei pe care nu le înțeleg, atacă poziții pe care nu le pot formula și se simt profund informați pentru că au văzut „mai multe clipuri pe subiect”. Argumentele sunt opționale. Emoția este obligatorie.
Algoritmul știe asta. Și ne iubește pentru asta.
Ne recompensează fiecare izbucnire, fiecare prostie, fiecare gest suficient de absurd încât să genereze engagement. Inteligența produce reflecție, iar reflecția e periculoasă: scoate oamenii din aplicație. Prostia, în schimb, ține lumea conectată. Și monetizabilă.
Așa se ajunge la paradoxul epocii noastre: stupizenia nu mai este o scăpare, ci o strategie.
Nu mai e rușinoasă. E eficientă.
Nu mai e accidentală. E optimizată.
Iar cine refuză să participe la această mare petrecere a superficialității este rapid pus la colț. Este „prea complicat”. „Prea serios”. „Se crede deștept”. Într-o lume care confundă egalitatea cu nivelarea, gândirea devine un afront personal.
Curiozitatea? Obositoare.
Îndoiala? Suspectă.
Tăcerea necesară pentru a înțelege? De neacceptat.
Totul trebuie să fie rapid, fragmentat, digerabil instant. Gândurile nu mai au voie să aterizeze. Doar să treacă. Ca reclamele. Ca titlurile. Ca viețile.
Și totuși, în acest peisaj perfect adaptat pentru mediocritate, gândirea rămâne ultimul act de nesupunere. Un gest aproape obscen. O formă de rezistență într-o lume care a decis că e mai confortabil să nu mai înțeleagă nimic.
Nu, nu suntem mai liberi. Suntem doar mai bine distrași.
Și extrem de mândri de asta.
Și totuși, ar fi o greșeală să încheiem cu verdictul definitiv al unei condamnări. Aceeași tehnologie care fragmentează, grăbește și infantilizează poate, în mâinile potrivite, să devină un instrument de trezire. Algoritmii pot fi păcăliți, zgomotul poate fi oprit, iar ecranele care astăzi livrează prostie la kilogram pot, pentru unii, să devină porți către idei, cărți, dialoguri reale. Nu pentru toți — și probabil nici pentru majoritate — dar istoria nu a fost niciodată scrisă de majorități. E suficient ca o minoritate să redescopere răbdarea, curiozitatea și plăcerea de a gândi fără ghilimele. Într-o lume care recompensează superficialitatea, simplul act de a înțelege rămâne profund subversiv. Iar dacă tehnologia ne-a adus aici, tot ea ar putea, ironic, să fie unealta prin care unii vor reînvăța drumul înapoi spre claritate.