Ce fac suveraniștii care până mai adineauri erau stresați că Nicușor Dan „n-are studii”, că nu vor să mai plătească taxe „ca să nu mai aibă Bolojan ce da la Ucraina”, sau că apa din baraje ne-a fost furată de francezi?
Răspunsul e simplu și reconfortant: s-au reprofilat.
După ce au epuizat marile teme geopolitice ale Facebook-ului românesc — doctorate inexistente, conspirații hidrologice și patriotism fiscal selectiv — au descoperit o nouă urgență națională, una gravă şi intolerabilă şi care chiar merită isterie colectivă:
Dirijorul Concertului de Anul Nou de la Viena este gay.
Și, colac peste pupăză, avea unghiile date cu ojă.
Nu războiul, nu economia, nu educația, nu viitorul copiilor. Nu. Asta e problema care a aprins torțele moralei suveraniste.
Problema nu e că unii nu înțeleg muzica clasică. Asta e perfect acceptabil. Nu toată lumea trebuie să iubească valsurile, orchestra sau rafinamentul unei tradiții culturale europene care rezistă de peste un secol. Problema apare atunci când lipsa de înțelegere e compensată prin isterie morală.
Pentru o parte a suveranismului autohton, Concertul de Anul Nou de la Viena nu a fost un eveniment artistic, ci un test de vigilență ideologică. Nu s-a discutat despre interpretare, despre orchestra impecabilă, despre emoția transmisă milioanelor de oameni din întreaga lume. Nu. S-a discutat despre viața personală a dirijorului Yannick Nézet-Séguin.
Și despre ojă.
Aici se rupe filmul definitiv. Pentru că nu mai vorbim despre gusturi culturale, ci despre incapacitatea de a distinge între artă și bârfă, între valoare și panică identitară. Când nu ai instrumentele intelectuale să judeci un act artistic, îl reduci la ceea ce cunoști: suspiciune, zvon, control.
Aceiași oameni nu par deranjați de prostie, nici de hoție, nici de impostură, nici de trădări „patriotice”. Toate acestea sunt negociabile, acceptabile, chiar admirabile, uneori.
Dar un om liber, asumat, care nu se conformează tiparului lor fragil de „normalitate”? Acolo apare spaima.
De aceea reacția nu e morală, ci viscerală. Nu e despre valori, ci despre frică. Un prost nu amenință pe nimeni. Un hoț seamănă izbitor cu ei. Un trădător e „de-al nostru”. Dar un om care își trăiește viața fără rușine și fără permisiune? Asta destabilizează.
Iar absurdul atinge cote comice când aceiași vigilenți ai moralității descoperă, cu oroare, că lumea culturală pe care o detestă a fost construită masiv de oameni care nu se încadrează în normele lor înguste. Piotr Ilici Ceaikovski, Leonard Bernstein, Franz Schubert, Georg Friedrich Händel, Frédéric Chopin – pentru unii, aceste nume sunt fie necunoscute, fie confundate cu fotbaliști, fie suspecte prin simplul fapt că aparțin culturii „occidentale decadente”.
Aşadar, nu orientarea sexuală a artiștilor îi deranjează cu adevărat, ci faptul că acești oameni au creat ceva durabil, universal, imposibil de anulat prin lozinci. Au produs sens, frumusețe, emoție. Lucruri pe care propaganda nu le poate controla.
În lipsa educației culturale, reacția devine bârfă. În lipsa criteriilor de valoare, atacul se mută pe existență. Nu poți judeca ce se aude, așa că ataci pe cine e pe scenă. Nu poți înțelege muzica, așa că verifici identitatea.
Asta explică de ce, după un concert de o asemenea anvergură, unii au rămas doar cu o întrebare de dormitor. Nu pentru că ar conta, ci pentru că atât pot duce.
În fond, dacă după două ore de muzică singurul lucru care te-a tulburat este viața personală a dirijorului, problema nu e pe scenă.
Problema e în fotoliu.
Până ieri, mulți dintre cei indignați nu știau nimic despre dirijorul Concertului de Anul Nou de la Viena. Nici eu, de altfel. Astăzi, însă, știu tot. Nu pentru că m-ar fi interesat biografia lui, ci pentru că isteria colectivă a decis că asta e tema zilei.
L-am privit. Am observat, desigur, că e „diferit”.
Nu mi-a păsat, mi-a păsat doar că a fost un concert bun, inedit, curajos. Cu lucrări mai rar cântate, cu o energie neobișnuită, cu o relație vie între orchestră și public. Atât.
Poate că au existat și alegeri discutabile. Poate că unele piese au fost introduse din dorința de a spune ceva despre prezent. Nu știu. Nu m-a deranjat. Pentru că atunci când apreciezi arta, ideologia rămâne la ușă. Iar când creezi artă adevărată, nu o reduci la lozincă.
Lumea ar fi fost infinit mai săracă dacă am fi evaluat creația după dormitor. Freddie Mercury nu ar mai fi contat. Elton John ar fi fost șters. Michelangelo ar fi devenit o notă de subsol rușinoasă.
Dar n-au devenit. Pentru că valoarea nu cere certificat de conformitate.
În schimb, reacțiile de azi spun multe despre cei care le produc. Nu despre muzică. Nu despre Viena. Nu despre Europa. Ci despre frica profundă de tot ce nu poate fi controlat, redus, uniformizat.
Un om ca Yannick Nézet-Séguin nu deranjează prin ceea ce este, ci prin ceea ce reprezintă: competență, libertate, excelență. Iar pentru cine trăiește din suspiciune și resentiment, asta e insuportabil.
În rest, lucrurile sunt simple. Muzica merge mai departe. Orchestra va cânta și anul viitor. Lumea va asculta.
Iar cei care, după un asemenea concert, au rămas doar cu o bârfă, vor rămâne — ca întotdeauna — în afara sălii.
Pentru că, indiferent cât se agită, spectacolul continuă: The show must go on.