Dacă în episodul trecut l-am văzut pe Antioh Epifanul care a confundat ideologia cu realitatea, acum apare Caligula (12–41 d.Hr.), care a confundat realitatea cu un joc. Primul a încercat să forțeze lumea să semene cu delirul lui; al doilea a început să trateze lumea ca pe un decor fără consecințe. Dacă la Antioh rătăcirea lua forma unei obsesii coerente, la Caligula ea se destramă în gesturi arbitrare, capricioase, fără alt scop decât exercitarea puterii asupra sensului însuși.
Iată un set de episoade și comportamente atribuite lui Caligula care, puse cap la cap, conturează nu doar cruzime politică, ci o dezagregare a raportării la realitate — exact tipul de „rătăcire” care te interesează pentru seria ta:
Transformarea fricii în spectacol
Caligula nu se mulțumea să-și elimine adversarii.
Îi chema la cină, glumea cu ei, apoi îi trimitea la execuție după desert. Uneori îi invita din nou… prin mesageri care le aduceau capetele.
Acest sadism banal e joaca cu percepția celuilalt, ruperea legăturii dintre semn (zâmbetul) și realitate (moartea).
Mai mult, se spune că asista la torturi și execuții ca la spectacole. Uneori cerea ca victimele să fie chinuite lent „ca să simtă”.
Nu e doar cruzime: e distanțare afectivă patologică, ca și cum oamenii ar fi obiecte.
Sexualitatea ca teatru de cruzime
Caligula nu căuta intimitate, ci spectacol. Îi plăcea să-și expună aventurile, să le povestească, să transforme actul sexual într-o demonstrație de dominație.
Își obliga senatori și aristocrați să-și aducă soțiile la palat, unde le examina și adesea le lua pentru el, apoi comenta public „calitatea” lor.
Caligula a transformat o sală de banchet într-un spațiu unde mesele erau împinse la margine, iar invitații erau obligați să rămână în picioare, în timp ce el chema, pe rând, soțiile sau fiicele acestora în spatele unor perdele subțiri, vizibile din sală. Ordinul era simplu și repetat: nimeni nu părăsește încăperea, nimeni nu întoarce capul. Efectul imediat era o petrecere blocată într-o așteptare rigidă, cu oameni care priveau podeaua și numărau pașii, în timp ce revenirea lui era urmată de comentarii rostite cu voce tare despre corpul sau comportamentul femeii tocmai chemate. Astfel, sexul devine instrument de umilire simbolică: nu trupul îl interesa, ci demonstrația că nimic nu aparține nimănui în afară de el.
Mai mult, Caligula a întreținut relații sexuale cu surorile sale (în special Drusilla), pe care o prezenta drept soție în public şi aceasta în Roma, unde incestul era tabu absolut.
Aceasta este o trăsătură tipică psihicului dezorganizat: sexualitatea nu mai e relație, ci ritual de control.
„Zeificarea” ca simptom, nu ca propagandă
Nu s-a proclamat zeu doar ca truc politic.
Își obliga apropiații să i se adreseze ca divinitate, se costuma ca Jupiter, Apollo sau Venus, și pretindea sacrificii personale.
Nu era un cult organizat — era confuzie între identitate și rol.
A făcut din calul său, Incitatus, un „nobil”, un „preot”, aproape un consul şi aceasta nu pentru glumă, ci pentru a arăta că diferența dintre om, animal și funcție este arbitrară dacă el o decide. A investit timp și resurse în calul său favorit: grajd de marmură, iesle din fildeș și servitori dedicați, anunțând în mod repetat promovări care nu aveau legătură cu administrarea. Gestul era prezentat ca un semn de ordine și disciplină. Rezultatul vizibil era o curte care lua în serios un ritual fără funcție, în timp ce oamenii cu atribuții reale așteptau indicații printre animale decorate.
În altă serie de ordine, a impus schimbări bruște de protocol: saluturi corecte într-o zi deveneau jigniri în ziua următoare, iar invitații erau pedepsiți pentru că nu ghiceau noua regulă. Scopul afișat era respectarea strictă a etichetei. Efectul imediat a fost o succesiune de pedepse pentru gesturi minore, liste rescrise și o curte care învăța să observe fiecare mișcare înainte de a o face.
Este un gest tipic de minte care începe să trateze realitatea ca decor.
Războiul cu marea
Într-o „campanie” militară, și-a aliniat armata pe țărm și a ordonat să atace valurile, apoi să adune scoici ca „pradă”.
De asemenea, a ordonat construirea unui pod de vase peste un golf, legând două țărmuri doar pentru a traversa călare, îmbrăcat ceremonial, în aplauzele forțate ale curții. Scopul declarat era o demonstrație publică, ușor de văzut și de repetat. Efectul imediat a fost blocarea navigației, mobilizarea inutilă a flotei și transformarea mării într-o scenă de testare a loialității, unde trecerea conta mai mult decât drumul.
Aici nu mai e simbolism politic, este pierdere a graniței dintre joc, teatru și realitate.
Plăcerea de a distruge sensul
Când senatorii încercau să-i arate respect, Caligula făcea deliberat gesturi obscene sau ordona lucruri umilitoare, doar pentru a arăta că toate regulile sunt ficțiuni.
Puterea lui era exercitată nu prin ordine, ci prin dizolvarea oricărui cadru de semnificație.
Prin aceasta, inversa în mod deliberat binele cu răul.
Caligula spunea explicit că îi place să facă rău pentru că poate, nu se ascundea în ideologie, lege sau necesitate, ceea ce arată o eroziune a constrângerilor morale interne — un semn clasic de colaps psihic la putere absolută.
În episodul următor, manifestările de megalomanie, suspiciune extremă (de a vedea comploturi peste tot), combinație tipică personalităţilor de tip delirant, cu oscilație între grandiozitate și paranoia, le vom vedea, mai dezvoltate la Nero, de la care vom învăța că regulile pot fi mutate fără avertisment, ca niște piese pe o masă unde jocul continuă chiar și după ce sensul lui s-a pierdut.