Dacă în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, l-am văzut pe Caligula care își controla lumea prin frică directă și reacții imediate, episodul de față pornește dintr-o scenă diferită: o personalitate super-deraiată de la realitate şi acesta este Nero (37–68 d.Hr.), care ordonă ca sălile să fie încuiate, ca publicul să rămână pe loc și să asculte, care transformă spațiile de putere în decor pentru propriile reprezentații și își folosește autoritatea nu ca să oprească, ci ca să forțeze participarea. În locul gestului impulsiv apare construcția atentă a unui cadru, în locul pedepsei brute apare obligarea la aplauze, iar controlul nu mai trece prin teroare vizibilă, ci prin impunerea unui spectacol continuu în care nimeni nu poate părăsi scena. Această mutare de mecanism — de la lovitură la regie — deschide o formă de rătăcire care nu se vede în strigăt sau în violență imediată, ci în modul cum realitatea însăși începe să fie tratată ca o piesă ce trebuie jucată până la capăt.
Avertisment de conţinut
Episodul include scene de execuție, constrângere și distrugere. Lectura poate fi inconfortabilă.
Pentru Nero, „rătăcirea” nu e o metaforă, ci un tipar coerent: pierderea progresivă a contactului cu realitatea, înlocuită de narcisism absolut, paranoia și teatralizare a puterii. Iată câteva fapte documentate care arată acest lucru:
Uciderea propriei mame (59 d.Hr.)
Într-o noapte, Nero a pus la cale un asasinat teatral: a construit o barcă cu un mecanism de prăbușire care trebuia să se dezmembreze pe mare pentru a o „îneca accidental” pe mama sa, Agrippina, dar aceasta se salvează, înotând până la țărm.
Atunci Nero a intrat în panică şi a trimis soldați la vila de pe coastă a mamei sale și aceştia au ucis-o cu săbiile. După crimă, acesta a pretins Senatului că mama sa complotase împotriva lui.
Aceasta este un semn clasic de psihopat politic: proiectarea paranoică — el se teme de comploturi, dar el este cel care complotează.
Transformarea Romei într-o scenă personală
Nero nu voia să fie împărat. În delirul său narcisist, voia să fie artist adorat, considerându-se un geniu artistic: Astfel, într-un teatru din Roma, Nero a ordonat ca ușile să fie încuiate pe durata reprezentațiilor sale (recitaluri de poezie și cântat la liră), iar gărzile să oprească orice spectator care încerca să plece. Senatorii și curtenii au rămas ore întregi pe scaune, unii leșinând, alții fiind scoși pe brațe, în timp ce el continua să cânte și să recite. Scopul declarat era un spectacol artistic, dar efectul vizibil era o sală de oameni ținuți cu forța într-o audiție fără ieșire.
Incendiul Romei (64 d.Hr.)
Un alt exemplu de manifestare de tiran paranoic: catastrofa e exploatată pentru auto-glorificare și pentru crearea de țapi ispășitori.
Roma a ars timp de șase zile.
Surse antice (Tacit, Suetonius, Dio Cassius) afirmă că: Nero cânta despre căderea Troiei în timp ce orașul ardea. [Unele surse susţin că episodul este o exagerare.] După marele incendiu al Romei, Nero a ordonat ridicarea unui palat imens, Domus Aurea, cu săli aurite, lac artificial și grădini întinse, exact peste cartierele arse. Muncitorii au nivelat ruinele caselor și au trasat alei pentru un complex privat, în timp ce locuitorii rămași fără adăpost priveau de pe margine. Scopul oficial era reconstruirea și înfrumusețarea orașului, dar efectul imediat a fost transformarea unui dezastru public într-un decor personal.
A acuzat creștinii ca fiind vinovaţi de distrugerea Romei și a declanșat: crucificări, oameni arși de vii ca torțe, spectacole publice de execuție.
Uciderea soției însărcinate (65 d.Hr.)
Aceasta nu e „excentricitate”, ci o adevărată dezintegrare psihologică: realitatea este înlocuită cu teatru compulsiv.
Într-un acces de furie, Nero a lovit-o cu piciorul pe soţie, Poppaea Sabina, care era însărcinată. Ea îşi pierde viaţa, după care el o divinizează organizând funeralii de stat fastuoase.
Nebunia din nou se manifestă: Nero se combină cu Sporus, pe care l-a castrat şi l-a obligat să joace rolul ei: adică să fie îmbrăcat, machiat și prezentat în public ca înlocuitor al ei. Servitorii îi ajustau hainele și bijuteriile, iar aparițiile oficiale continuau ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Scopul era păstrarea unei imagini de continuitate, dar efectul imediat era o curte obligată să participe la o substituție vizibil artificială.
Execuții arbitrare și paranoia totală
În faza finală de tiranie, Nero a ordonat moartea: filosofului Seneca (mentorul său), generalului Corbulo, a sute de senatori și nobili şi aceasta pentru motivul că „ar putea conspira împotriva sa”.
Sfârșitul: fuga și sinuciderea (68 d.Hr.)
Ingrediente ca: izolarea, teroarea, distrugerea elitelor nu puteau genera decât prăbușirea inevitabilă.
Când armata s-a întors împotriva lui, Nero a fugit, s-a ascuns, a implorat pe cineva să-l omoare, a ezitat și în final s-a sinucis, ultimele sale cuvinte fiind: „Qualis artifex pereo!”
(„Ce mare artist moare cu mine!”), deci nu „ce împărat”, nu „ce stat”, ci ce artist. Aşadar avem de-a face cu delirul narcisic până la ultima respirație.
Ușile încuiate ale teatrului, palatul ridicat peste ruine și ordinele de moarte trimise în plicuri sigilate au rămas în urma lui Nero ca o serie de încăperi goale, fiecare păstrând urme ale unui control care nu mai avea nevoie de explicații pentru a funcționa. Curtea care a învățat să aștepte o hârtie cu o semnătură sau o invitație la un spectacol forțat este aceeași care, câțiva ani mai târziu, va sta în fața altor ordine sub privirea lui Domițian, pe care îl vom vedea în episodul următor schimbând doar decorul, nu și poziția în care trebuie să stea. Cazul se închide aici, cu un spațiu organizat până la sufocare, în care mecanismul rămâne pe loc chiar și după ce mâna care l-a pus în mișcare dispare.