După spectacolul zgomotos al controlului prin exces din episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, vom introduce o scenă mult mai rece: ordine scrise care impun cum trebuie rostit un nume, ce formule sunt acceptate într-o sală oficială și ce gesturi sunt permise în fața unei singure persoane, în timp ce funcționari notează abateri și uși se închid în urma celor care au greșit o adresare. Nu mai e vorba de a acoperi realitatea cu stridență, ci de a o strânge într-un cadru rigid, unde fiecare cuvânt devine test de loialitate și fiecare tăcere, un risc. La Domițian (51–96 d.Hr.) acest mecanism de control precis, aplicat zilnic prin ordine și sancțiuni mărunte, începe rătăcirea care va defini acest episod, iar felul în care ea se extinde din detaliu în sistem abia urmează să fie văzut.
Obsesia pentru titlul Dominus et Deus („Stăpân și Zeu”)
Domițian a impus ca acest titlu să fie folosit oficial.
În documente oficiale, pe inscripții și în formulele folosite de funcționari, Domițian a impus ca numele lui să fie precedat de expresia „Dominus et Deus”, iar această formulă a fost cerută în adresări publice și în audiențe. Scribii au fost obligați să o includă în corespondență, iar vorbitorii să o rostească atunci când se refereau la el, sub sancțiuni pentru orice abatere. În săli unde se țineau procese sau ceremonii, titulatura era repetată ca parte a ritualului, nu ca o figură de stil, iar cei care omiteau formula erau marcați ca neconformi. Prin această regulă, o afirmație despre statut a devenit un test zilnic de supunere, iar o simplă adresare s-a transformat într-un instrument de control care urma să se răspândească dincolo de cuvinte.
Nu e un detaliu de vanitate, este semnal clinic de megalomanie politică. Asta produce două efecte: rupe contactul cu realitatea şi îi obligă pe ceilalți să mintă sistematic, ceea ce amplifică paranoia liderului. Rezultatul: împăratul începe să creadă propria propagandă.
Paranoia instituționalizată: vânătoarea de „trădători”
Sub Domițian, persoane care aduceau acuzații au primit statut oficial și recompense, iar numele lor apărea în dosare care declanșau anchete fără o plângere directă a unei victime. Procesele pentru „trădare” erau deschise pe baza unor fraze atribuite, a unor scrisori copiate sau a unor conversații raportate de alții, iar în săli de judecată erau citite fragmente scoase din context ca probe. Senatori au fost chemați să răspundă pentru replici spuse la mese private, iar filosofi au fost trimiși în exil după ce notițe sau citate din lucrările lor au fost prezentate ca dovezi de neloialitate. Prin aceste proceduri, suspiciunea a devenit mecanism administrativ, iar simple cuvinte au fost transformate în motive de confiscare, izgonire sau moarte.
Epurarea elitei intelectuale
Domițian a emis ordine prin care filosofi stoici au fost scoși din oraș și obligați să-și părăsească școlile, iar numele lor au fost înscrise pe liste de expulzare. În urma acestor ordine, săli de predare au fost închise, iar elevii au fost dispersați. Membri ai cercurilor senatoriale au fost chemați la anchetă pentru că frecventau acești profesori sau păstrau texte ale lor, iar unele biblioteci private au fost percheziționate pentru a găsi scrieri considerate suspecte. Prin aceste măsuri, rețele întregi de dezbatere și transmitere a ideilor au fost fragmentate prin ordine administrative, nu prin dezbatere sau vot.
Gândirea autonomă este incompatibilă cu cultul personalității: un dictator paranoid nu urăște doar opoziția, ci complexitatea.
Control obsesiv asupra imaginii
A reglementat: cum trebuie reprezentat, ce titluri i se folosesc, ce limbaj e permis despre el. Asta e tiparul clasic al minții nesigure: „Dacă controlez limbajul, controlez realitatea.”
Este același mecanism pe care îl vezi azi la regimuri autoritare moderne.
Finalul spune tot
Domițian nu a fost răsturnat de invazii sau haos economic. A fost asasinat de proprii apropiați, inclusiv: soția, funcționari de palat, gărzi. Nimeni nu mai era în siguranță în jurul lui. Paranoia lui devenise mai periculoasă decât orice dușman extern.
Domițian este un caz clasic de inteligență fără echilibru, putere fără autocontrol, autoritate fără contact cu realitatea. Aceeaşi degradare psihologică, o vom vedea şi în episodul următor la Commodus, tiranul care ajunge să confunde realitatea cu fantezia sa narcisică.