După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care Commodus menţinea controlul prin gesturi teatrale și prin reguli impuse ca spectacol, noul personaj, Caracalla (188–217 d.Hr.), intră în scenă printr-un alt tip de ordine: unul care nu caută aplauze, ci tăcerea, obținută prin porunci executate cu lama, cu ștergerea unor nume din documente și cu interdicția de a rosti anumite cuvinte în public, până când orașe întregi învață să nu mai pomenească ceea ce a fost interzis. Aici nu mai e vorba de a fi privit, ci de a controla ce există și ce nu există în jur, prin liste, edicte și absențe forțate, iar această schimbare de mecanism — de la afișare la eliminare — este punctul de plecare al unui tip de rătăcire care abia începe să se arate.
Pentru Caracalla nu vorbim de „excentricitate imperială”, ci de o patologie a puterii dusă până la delir paranoic și violență compulsivă. Câteva fapte-cheie, atent alese ca să se vadă rătăcirea mentală, nu doar cruzimea:
Uciderea fratelui în brațele mamei (211)
Caracalla și fratele său Geta erau destinaţi să domnească împreună.
În apartamentele Juliei Domna, pregătite pentru o scenă de „reconciliere”, Caracalla și-a chemat fratele la o discuție în familie, cu divanul pus între ei și ușile închise ca pentru o conversație privată, iar în clipa în care Geta s-a apropiat, el a intrat în cameră însoțit de soldați cu săbiile scoase. Gărzile au înconjurat locul și, la un semn, l-au lovit pe Geta, care s-a prăbușit peste trupul mamei sale, stropind cu sânge hainele și pernele din jur. Julia Domna a încercat să-l țină, dar loviturile au continuat până când corpul a rămas inert, după care soldații l-au ridicat și l-au scos din încăpere, lăsând în urmă o cameră care fusese pregătită pentru o „împăcare” și fusese folosită pentru o execuție. Câteva minute mai târziu, servitorii au șters podeaua și au schimbat țesăturile, ca și cum întâlnirea ar fi avut loc exact așa cum fusese anunțată.
Acest asasinat politic rece poate fi considerat gest ritualic de eliminare a „geamănului rival” — tipic psihologiei paranoide: celălalt trebuie să dispară complet pentru ca „eu” să existe.
Epurarea paranoică: zeci de mii de oameni uciși
După moartea lui Geta, Caracalla a lansat o vânătoare de vrăjitoare: rude, prieteni, profesori, slujitori. Istoricii antici vorbesc de aproximativ 20.000 de victime.
După moartea lui Geta, Caracalla a trimis liste prin palat și prin oraș, iar pe ele nu erau trecuți rebeli sau complotiști, ci rudele fratelui ucis, prietenii lui, profesorii care îi fuseseră aproape și slujitorii care îi deschiseseră ușa cu o zi înainte. Oamenii erau scoși din case, din școli și din birouri pentru lucruri simple și vizibile: pentru că vorbiseră cu Geta, pentru că îl jeliseră, pentru că îi păstrau portretul sau pentru că îi rosteau numele prea tare. În piețe și pe coridoarele palatului, soldații verificau fețe, relații și amintiri, iar cine apărea legat de fratele dispărut era trimis la execuție. Cifrele adunate de cronicari ajung la aproximativ douăzeci de mii de morți, un bilanț obținut nu din bătălii, ci dintr-o operațiune administrativă care a tratat memoria ca pe o infracțiune. Orașul a fost curățat nu de adversari, ci de urme, iar după câteva luni Geta nu mai era o persoană, ci un subiect interzis.
Aceasta nu este represiune politică, ci o ștergere a memoriei — sindrom clasic de tiran paranoid: dacă nimeni nu-l mai amintește pe Geta, Geta „n-a existat”.
Ștergerea simbolică a lui Geta din realitate
După scena din apartamentele Juliei Domna, Caracalla a trecut la lucrări de renovare la scară imperială și a trimis ordine scrise prin orașe și garnizoane ca numele lui Geta să fie răzuit din inscripții, de pe plăci de piatră și de pe monumente publice. Statuile în care apărea alături de fratele său au fost dărâmate sau cioplite din nou, lăsând socluri goale sau corpuri fără cap, iar portretele oficiale au fost zgâriate și refăcute astfel încât un chip să dispară din cadrele comune. În arhive, scribii au primit dispoziții să rescrie documente și liste de onoruri ca și cum un nume n-ar fi fost niciodată trecut acolo, iar în palate și reședințe private au fost „corectate” chiar și imaginile de familie, unde o siluetă a fost ștearsă din mozaicuri și fresce. Rezultatul a fost un peisaj plin de goluri, pete și suprafețe refăcute, o lume oficială în care un om fusese eliminat nu doar din viață, ci și din piatră, hârtie și culoare, ca și cum realitatea însăși ar fi fost pusă să țină minte doar ce i se permitea.
De aceea cazul lui Geta este unul dintre cele mai bine documentate exemple de „damnatio memoriae” din Imperiul Roman: avem încă statui cu un cap lipsă, inscripții cu goluri vizibile și texte rescrise stângaci, exact acolo unde fusese numele lui.
Aşadar, Caracalla nu s-a mulțumit să-l omoare. A pus imperiul să-l șteargă. Încă o dată un comportament obsesiv de control al realității: lumea trebuie să reflecte iluzia tiranului.
Identificare delirantă cu Alexandru cel Mare
Caracalla îl admira atât de mult pe Alexandru cel Mare, încât credea că este reîncarnarea lui.
În palat și pe străzile orașelor prin care trecea, Caracalla a apărut îmbrăcat în haine copiate după portul macedonean, cu tunici scurte și mantii purtate exact ca în reprezentările lui Alexandru, schimbându-și până și coafura pentru a semăna cu busturile celebrului cuceritor. În jurul lui a fost format un corp special de aproximativ 16.000 de soldați, aliniați și instruiți ca o falangă macedoneană, care îl însoțea ca decor mobil al acestei transformări. În documente și în discursuri, Caracalla se prezenta ca „noul Alexandru”, iar această etichetă nu era doar formală, ci era purtată pe haine, pe insigne și în ritualurile publice, ca un titlu de uz zilnic. Astfel, un împărat roman ajunsese să se plimbe prin propriul imperiu într-un costum străin, flancat de o armată organizată ca pentru o bătălie de acum patru secole, hotărât să dovedească prin uniformă, coafură și escortă că altcineva îi locuia deja numele.
Acesta e delir de identitate grandioasă, nu branding imperial.
Masacrul din Alexandria (215)
În Alexandria, după ce prin oraș au circulat glume despre uciderea fratelui său, Caracalla a trimis invitații pentru o adunare „festivă”, promițând jocuri și distribuiri de bani într-o piață publică. Când mulțimea s-a strâns, soldații au închis ieșirile și au format un inel de scuturi și sulițe în jurul oamenilor care veniseră să sărbătorească. La un ordin, trupele au început să lovească în interiorul cercului, iar piața s-a umplut de corpuri și strigăte, în timp ce clădirile din jur priveau scena fără să se poată închide la ochi. După ce atacul s-a încheiat, străzile din apropiere au fost curățate, iar cadavrele au fost adunate și aruncate, ca după un eveniment reușit care trebuia doar să lase loc liber pentru următorul.
Moartea: ucis de propriii oameni
Un asemenea tiran, violent, instabil, suspicios până la delir, nu îşi putea găsi moartea decât prin asasinarea de către un soldat din propria gardă.
În drumul spre un templu, însoțit de oamenii care îi păzeau zilnic viața, Caracalla a coborât din trăsură pentru o oprire scurtă, iar unul dintre soldații gărzii sale s-a apropiat suficient cât să-i înfigă lama în corp, sub ochii celorlalți. Nu a fost o ambuscadă din exterior, ci o lovitură venită din cercul de protecție pe care îl construise cu grijă, din oamenii înarmați care îi stăteau la câțiva pași în fiecare zi. În acea coloană de escorte, fiecare știa că listele de arestări și execuții se pot prelungi oricând, iar cuțitul a ajuns primul la țintă înainte ca următorul ordin să poată fi rostit. Astfel, un drum către un loc de cult s-a încheiat cu un corp pe marginea drumului și cu un sistem de pază care și-a rezolvat problema în cel mai direct mod posibil.
Lângă drumul pe care coloana se oprise, corpul lui Caracalla a rămas întins acolo unde propriul soldat îl lovise, iar oamenii care îi purtau zilnic armele au format un cerc tăcut în jurul lui, ca în jurul unei probleme deja rezolvate. Trăsura a fost întoarsă, garda și-a reorganizat rândurile, iar câțiva pași mai încolo numele lui Eliogabal, despre care vom vorbi în episodul următor, a început să circule printre aceiași ofițeri care cu câteva clipe înainte îl protejau pe cel căzut. Drumul spre templu a rămas gol, iar trupul, cândva păzit cu grijă, a devenit un obstacol care trebuia ocolit. Acolo unde frica fusese metodă de guvernare, liniștea a venit nu prin ordine, ci printr-o lovitură care a scos piesa din joc și a lăsat mecanismul să meargă mai departe.