După un episod al seriei noastre Istoria minților rătăcite în care Caracalla a exercitat controlul prin frică, ordine scurte și execuții care lăsau orașul tăcut, noul protagonist, Eliogabal (203–222 d.Hr.), intră pe scenă făcând exact opusul: deschide porțile palatului pentru ceremonii interminabile, aduce în curte o piatră sacră străină și cere ca toți zeii Romei să-i facă loc, în timp ce el își schimbă hainele și rolurile cu o viteză care îi lasă pe cei din jur fără repere, semn că mecanismul nu mai este cel al constrângerii directe, ci al unei realități remodelate după obsesii personale — iar ce urmează nu va fi o domnie a cuțitului, ci una a spectacolului care începe să înghită totul.
La Eliogabal nu vorbim de excentricitate inofensivă, ci de un adolescent pus la butoanele celui mai mare imperiu al epocii, fără frâne interne. Iată un nucleu de fapte relevante, selectate nu pentru picanterie, ci pentru pattern-ul psihologic pe care îl arată:
A mutat centrul religios al Imperiului după propriile obsesii
La scurt timp după ce a pus mâna pe oraș, Eliogabal a adus din Siria o piatră neagră, un meteorit venerat ca zeu, și a instalat-o nu într-un colț discret, ci chiar în inima Romei, după care a ridicat pentru ea un templu, numit „Elagabalium” pe Palatin, locul unde până atunci se decideau treburile serioase ale imperiului, iar prin ordin imperial a cerut ca Jupiter, Marte și restul panteonului să fie oficial „retrogradați” și puși în slujba acestui obiect cosmic, transformând religia publică într-o scenă unde un singur cult primea toată lumina reflectoarelor, nu pentru că ar fi convins pe cineva, ci pentru că era cultul lui, iar orașul trebuia să creadă ce vedea.
Nu era „toleranță religioasă”, ci monomanie mistică: „Dumnezeul meu trebuie să fie deasupra tuturor, pentru că eu sunt el. În psihologia politică, asta se numește fuziune narcisică cu divinitatea.
A încercat să „mărite” zeul cu alte divinități
Pe Palatin, în mijlocul Romei, Eliogabal a pus pe picioare ceremonii publice în care piatra neagră a zeului său oriental, El-Gabal, era adusă în procesiune, așezată pe un pat nupțial și „căsătorită” pe rând cu zeițe romane precum Minerva sau Urania, cu preoți, muzică și mulțimi convocate să asiste, ca și cum panteonul Imperiului ar fi fost o listă de invitați la o nuntă improvizată. Nu era un ritual discret într-un colț de templu, ci un spectacol oficial, desfășurat în spațiul sacru al orașului, în care divinitățile vechi de secole erau mutate, unite și despărțite după capriciul unui adolescent cu putere absolută, transformând religia publică a Romei într-un decor de teatru care putea fi rearanjat oricând, dacă asta făcea povestea din capul lui să pară mai coerentă.
Mesajul implicit: „Religia Romei este jucăria mea de teatru.” Este un tipar de derealizare ideologică: tratezi instituțiile milenare ca recuzită personală.
Comportament sexual compulsiv și exhibiționist
La Roma, unde toga era încă un cod social și nu un costum de carnaval, Eliogabal apărea în public în haine feminine, cu fața machiată și pielea epilată, transformând fiecare apariție oficială într-un spectacol care nu mai avea nimic de-a face cu guvernarea. Cassius Dio notează că nu se mulțumea să poarte aceste semne ale travestiului în intimitate: le etala în fața curtenilor, a gărzii și a delegațiilor, ca și cum palatul ar fi fost o scenă, iar imperiul un public captiv. Herodian adaugă un detaliu și mai incomod: împăratul își numea propriul corp „soție” și „regină”, formulă pe care o repeta nu ca glumă, ci ca titlu, cerând să fie tratat în consecință.
Aceeași logică a trecut rapid de la cuvinte la cereri concrete. Sursele spun că Eliogabal căuta un medic dispus să îi „construiască” un vagin, nu într-un gest privat, ci ca parte din acest ritual public de redefinire a propriei persoane. Aici nu mai e vorba de viață intimă, ci de putere pusă în vitrină: omul care decide legi și destine își transforma trupul în obiect politic, iar fiecare dorință personală devenea ordin nerostit. Nu era suficient să fie așa — trebuia ca toți să vadă, să știe și să fie forțați să participe la spectacol.
Aşadar, nu e vorba de identitate modernă, ci de dizolvare a limitelor Eului, plus exhibiționism de putere.
A transformat palatul într-un bordel imperial
Într-o zi obișnuită la palat, nu găseai gărzi la intrare, ci pe însuși Eliogabal, stând dezbrăcat în prag, așa cum notează Cassius Dio, invitând trecătorii să intre nu la audiență, ci la ceea ce el numea „serviciile” sale personale, după care îi taxa simbolic, ca un hangiu care ține să marcheze că tranzacția a avut loc. Palatul, clădirea în care se dădeau ordine pentru armate și provincii, devenise astfel un spațiu unde împăratul se oferea ca marfă, transformând cea mai înaltă instituție a statului într-un decor de prostituție jucată ostentativ, nu pentru plăcere privată, ci pentru ca toți să vadă că el poate coborî tronul până la nivelul străzii și să rămână tot el stăpânul. Nu era vorba de discreție sau escapade ascunse, ci de un ritual public de auto-umilire afișată, în care mesajul era simplu și greu de ignorat: dacă împăratul poate să-și vândă trupul în palatul imperial, atunci nimic din ceea ce era sacru sau stabil nu mai este în afara capriciului său.
Acest libertinaj este de fapt o compulsie de degradare rituală, combinată cu: „Uite, eu sunt împărat și pot face asta.”
A distrus orice criteriu de merit
În palatul imperial, lista de numiri a început să semene cu afișul unui spectacol ambulant: un vizitiu trezit direct din grajd ajungea să semneze ordine, un amant primea o sală plină de funcționari în subordine, un dansator era pus să decidă cine intră și cine iese, iar un om de circ primea cheile unor birouri de unde plecau hotărâri pentru provincii întregi. Nu exista vreo conspirație, nici vreun sistem de mită care să explice aceste alegeri; exista doar gustul personal al celui din vârf, care ridica sau cobora oameni exact cum ar fi schimbat costumele, transformând aparatul de stat într-o anexă a preferințelor sale de moment — un mecanism care începea să funcționeze nu după reguli, ci după toanele celui care îl mânuia.
Aceasta este forma clasică de stat transformat în prelungire a impulsurilor personale.
Banchete sadice și teste de umilire
În sala de mese a palatului, unde invitații veneau să mănânce și să fie văzuți mâncând, Eliogabal a ordonat ca din tavan să fie aruncate tone de petale de trandafir peste cei așezați pe divane. Nu câteva flori decorative, ci o ploaie continuă, atât de densă încât mesele, fețele și podeaua au dispărut sub un strat moale și alunecos. Oaspeții au început să se ridice, să se împingă, să caute aer, dar petalele continuau să cadă, transformând un banchet într-o capcană parfumată. Sursele antice notează că unii dintre cei prinși sub grămezile de flori au murit sufocați, iar scena nu a fost întreruptă de strigăte sau de panică, ci privită din capătul sălii, de pe un podium, unde împăratul urmărea cum invitații săi luptă pentru aer. Nu era o neglijență organizatorică, ci un test: cât de mult poți să te zbați sub ceva frumos fără să ai voie să te plângi. Acolo, printre roze și cadavre, ospățul nu mai avea nimic de-a face cu mâncarea, ci cu demonstrația că, dacă vrei, poți transforma chiar și florile într-un instrument de control.
Este sadism ludic de tip: „sunt Dumnezeu, vă pot îneca în flori.”
Dispreț total pentru realitate și consecințe
Asta se vede cel mai bine într-o scenă repetată până la grotesc: în timp ce garda care îl păzea murmura tot mai deschis, iar în jurul palatului se adunau priviri care nu mai erau deloc loiale, Eliogabal își petrecea zilele schimbându-și costumele de ceremonie, ordonând noi procesiuni pentru piatra zeului adusă pe Palatin și testând pe rând bucătari, dansatori și favoriți ca și cum întreg imperiul ar fi fost o garderobă și o listă de distracții, nu un mecanism care scârțâia periculos; în loc să răspundă la ostilitatea armatei sau la ura Senatului cu vreo măsură concretă, el răspundea cu încă un ritual, încă o ținută, încă o plăcere, ca un copil care, auzind zgomote în casă, dă muzica mai tare și se ascunde după o mască strălucitoare, convins că dacă spectacolul continuă suficient de convingător, realitatea va obosi și va pleca singură.
Căutarea de noi plăceri, când imperiul se destabiliza şi armata îi devenea ostilă, este un tipar clasic de regresie infantilă sub stres.
Finalul e previzibil
Într-o dimineață din anul 222, garda care trebuia să-l păzească decide să-l scoată din palat pe ușa din dos, nu pentru o ceremonie, ci pentru o execuție improvizată: îl ucide pe loc, îi prinde trupul de picioare și îl târăște prin curțile Romei, lăsând în urmă dâre de noroi și sânge, iar la capătul traseului îl aruncă în Tibru ca pe un obiect de care orașul vrea să se debaraseze rapid, fără proces și fără discursuri. Nu e o răzbunare morală și nici o reacție la vreo idee scandaloasă, ci un gest de igienă politică: omul care până ieri muta zei, schimba ritualuri și transforma palatul într-o scenă permanentă ajunsese să fie mai imprevizibil decât orice dușman extern, iar când un conducător începe să fie perceput ca o amenințare mai mare decât haosul din jur, finalul nu mai are nevoie de explicații.
Eliogabal nu a fost doar „nebun poetic”, ci şi un caz de psihologie distructivă la putere absolută, marcat de: narcisism extrem, confuzie identitară, impulsivitate, fetișizarea umilirii, fuziune cu sacralul şi de pierderea completă a realității politice. Un adolescent cu tulburări, pus pe tronul Romei.
Trupul lui Eliogabal, scos din palat, târât prin curți și aruncat în Tibru ca un obiect care nu mai are întrebuințare, rămâne ultima imagine a unui spectacol care a ocupat prea mult timp și prea mult spațiu pentru a mai fi tolerat, iar apa care îi închide gura face ceea ce nici ritualurile, nici costumele și nici mulțimea de zei mutați de colo-colo nu au reușit: oprește fluxul continuu de capricii care devenise guvernare. În aceeași galerie de personaje, în episodul următor (când vom ajunge în Evul Mediu), numele lui Iustinian al II-lea se va așeza firesc lângă acest final, nu pentru că ar semăna, ci pentru că mecanismul rătăcirii caută mereu un nou corp în care să continue să se manifeste, chiar și atunci când unul tocmai a fost înghițit de râu.