După un episod din Istoria minților rătăcite, în care Eliogabal îşi manifesta puterea prin spectacol, corpuri expuse și reguli răsturnate în văzul tuturor, intrăm acum într-un alt tip de ordine impusă: una în care orașe întregi sunt stoarse prin biruri noi, oameni sunt scoși din case pentru a fi marcați pe față, iar palate și biserici cresc din aceeași mână care trimite liste cu nume spre execuție, totul sub pretextul unei normalități restaurate prin forță. Dacă acolo excesul se juca pe scenă, aici Iustinian al II-lea (669–711) se instalează în registre, în curți și în piețe, sub forma unei administrații care taie, confiscă și pedepsește cu o regularitate aproape obsesivă. Această schimbare de mecanism — de la provocare publică la disciplinare compulsivă — deschide o rătăcire care nu strigă, ci apasă, și ale cărei prime semne abia încep să se vadă.
Iustinian al II-lea este unul dintre acele cazuri rare în care „instabilitatea” nu este o insultă modernă, ci o descriere tehnică a domniei. Nu a fost doar un împărat brutal; a fost un om care a trecut, vizibil, de la calcul politic la compulsie distructivă.
Iată faptele care arată asta:
A confundat imperiul cu o pușculiță personală
În primul său mandat (685–695), Iustinian a impus taxe noi și abuzive pentru a-și finanța proiectele megalomane (războaie, palate, biserici). Nu vorbim de austeritate, ci de stoarcere sistematică.
Nu a început cu parade sau cuvinte mari, ci cu ordine scrise și sigilii bătute pe pergament: noi taxe, noi „contribuții”, noi motive pentru care vistierii imperiali puteau intra în casele oamenilor și pleca cu lăzi, pungi și documente de proprietate. În orașe, negustorii erau opriți în piețe și somați să plătească din nou pentru aceleași mărfuri, iar familiile bogate erau „invitate” să-și predea averile sub pretextul unor nevoi publice care se transformau rapid în palate, biserici cu cupole strălucitoare și campanii militare fără pauză. Când un oraș nu scotea suficient aur din pământ, era pedepsit colectiv prin biruri suplimentare, ca și cum zidurile și piețele ar fi fost vinovate de lipsa de entuziasm financiar. Totul era administrat cu o regularitate aproape contabilă: confiscare, taxare, sancțiune, iar apoi din nou confiscare, până când imperiul începea să sune mai mult a casierie decât a stat — iar oamenii, previzibil, au răspuns nu cu aplauze, ci cu revolte care au izbucnit exact acolo unde fusese stoarsă ultima monedă.
Logica lui nu era „cum mențin statul”, ci „cum alimentez obsesia mea de control” şi a generat revolte peste tot.
A inventat un nou tip de teroare administrativă
Iustinian a folosit masiv mutilarea ca instrument politic. Astfel, când cineva cădea în dizgrație, nu primea o amendă și nici nu era trimis la pensie forțată, ci era scos în piață și transformat într-un mesaj ambulant: un nas tăiat ca să se vadă de la distanță cine a „greșit”, o limbă smulsă ca să nu mai poată vorbi, ochi scoși ca să nu mai poată privi nimic din ce fusese cândva. Nu erau execuții în sens clasic, ci corecții vizuale, aplicate în mod repetat, pe generali, funcționari și opozanți, astfel încât orașul să fie plin de fețe care explicau, fără cuvinte, ce înseamnă să ieși din linie. Mesajul nu venea din proclamații, ci din mulțimea de trupuri mutilate care circulau zilnic pe străzi, un fel de afișaj viu al voinței imperiale. Iar ironia crudă este că tocmai acest sistem de semne, construit ca să pară definitiv, avea să îi ofere mai târziu propriul portret, când aceeași logică a desfigurării se va întoarce spre cel care a pus-o în funcțiune.
Ideea era simbolică: „Dacă te opui, te desfigurez public”, ceea ce depășea pragmatismul, fiind un teatru sadic de intimidare. Vom vedea imediat cum exact asta i s-a întors împotrivă.
Când a fost răsturnat, a refuzat realitatea
În 695, este detronat: i se taie nasul și este exilat.
În momentul în care a fost scos din palat și trimis în exil cu nasul tăiat — o mutilare făcută public tocmai ca să arate că nu mai are dreptul să apară în fața nimănui ca suveran — Iustinian a ales să trateze gestul ca pe o mică problemă de estetică, nu ca pe o sentință politică. În loc să accepte regula limpede a curții care spunea că un împărat trebuie să fie fizic întreg, el a comandat un nas din aur, l-a fixat pe față și a început să se prezinte din nou ca stăpân legitim, ca și cum metalul prețios ar fi putut repara nu doar un chip, ci și un verdict. Exilații din jur vedeau o față strălucitoare ieșind dintr-un trup declarat inexistent, iar mesajul era clar: realitatea putea fi ignorată dacă era suficient de bine poleită. De aici înainte, domnia nu mai urma regulile imperiului, ci logica unui om care credea că, dacă arată suficient de imperial, lumea va fi obligată să-l creadă.
În lumea bizantină, asta ar fi însemnat: nu mai poți domni, împăratul trebuia să fie „fizic intact”. Dar Iustinian refuză să accepte. Asta nu e doar ambiție, e negarea compulsivă a realității politice și simbolice.
Se întoarce cu o armată străină și începe o vendetă
Revine la putere în 705 cu ajutor bulgar și slav. Se întoarce în oraș în fruntea unei armate care nu vorbește limba locului și nu are niciun motiv să iubească ce urmează să apere, intră pe porți ca un proprietar care își recuperează casa și, în loc să cheme ingineri, vistiernici sau judecători, cheamă scribi. Pe mesele din palat apar suluri, nu planuri, iar pe ele nu sunt trecute poduri sau taxe, ci nume: generali care l-au trădat, senatori care au aplaudat prea puțin, funcționari care au supraviețuit greșit, rude care au avut ghinionul să poarte același nume. În zilele care urmează, acele liste se transformă în coloane de oameni scoși din case, unii duși spre săbii, alții spre cuțite care le lasă fețele ca niște avertismente ambulante, alții direct spre apă, aruncați peste zidurile portului ca niște obiecte care încurcă. Orașul nu vede un program de refacere, ci o contabilitate a urii pusă în aplicare cu metodă, iar ceea ce se prezintă ca „restabilirea ordinii” arată, pas cu pas, ca o ceremonie de răzbunare care abia își deschide ritualul.
Această epurare sistematică, printre victime numărându-se: generali, senatori, funcționari, foști opozanți şi familiile acestora, este o răzbunare ritualică, nu o guvernare.
A transformat Constantinopolul într-un teatru al groazei
Execuțiile nu erau discrete, erau publice, ostentative, repetate. Condamnații nu dispăreau noaptea, pe uși laterale, ci erau aduși în plină zi în piețe, unde mulțimea îi vedea legați, dezbrăcați de rang și uneori de nas sau de limbă, înainte ca execuția să fie dusă la capăt, sub ochii soldaților care primeau ordin să nu grăbească nimic. În loc să fie o procedură scurtă, moartea devenea un eveniment programat: nume citite din liste oficiale, trupuri expuse pe platforme de lemn, bucăți de carne arătate ca dovezi că porunca a fost respectată. Orașul nu era lăsat să uite, pentru că pedepsele se repetau, săptămână după săptămână, ca un ritual administrativ al fricii. Totul se făcea „în numele ordinii”, dar ordinea însemna de fapt o contabilitate a răzbunării, în care fiecare adversar trecut pe hârtie trebuia să fie văzut murind. Iar când un conducător își conduce capitala ca pe un registru de vendete, cu piețele pe post de sală de execuții, devine clar că ceea ce urmează nu mai are legătură cu guvernarea, ci cu o rătăcire care tocmai începe să-și arate adevărata formă.
Scopul nu era stabilitatea, ci satisfacerea resentimentului personal. Acesta era un semn clasic de minte rătăcită: liderul confundă statul cu trauma lui.
A reușit imposibilul: să fie urât de toți
Deşi este tot mai urât atât de populaţie, cât şi de armată şi aristocraţie, iar provinciile ajung la revoltă, Iustinian al II-lea continuă pe aceeași linie: La fiecare revoltă locală a răspuns cu execuții, la fiecare plângere fiscală cu noi taxe, la fiecare semn de nesupunere cu mutilări demonstrative. Nu a retras ordine, nu a căutat compromisuri, nu a încercat să repare nimic din ceea ce tocmai stricase — a continuat să aplice aceeași rețetă până când a reușit performanța administrativă supremă: un imperiu în care nimeni nu mai avea nici interes, nici dorință să-l apere.
Asta e definiția clinică a comportamentului autodestructiv rigid.
Finalul: exact ce a semănat
În anul 711 izbucnește o nouă revoltă , iar Iustinian este prins ca un fugar oarecare, scos din ascunzătoare și adus în fața celor pe care îi condusese cu sabia și cu foarfeca. Iustinian este decapitat pe loc, iar capul lui devine ultima piesă lipsă din colecția de corpuri pe care el însuși o administrase. Fiul său este ucis imediat după, fără discursuri despre continuitate sau drept dinastic, iar odată cu el dispare și întreaga familie imperială. Dinastia sa este ștearsă cu aceeași eficiență cu care Iustinian își ștergea adversarii de pe liste. Ceea ce frapează nu este violența — ea fusese monedă curentă sub domnia lui — ci liniștea din jur: nimeni nu se grăbește să-l apere, nimeni nu încearcă să cumpere timp, nimeni nu cere clemență, ca și cum orașul întreg ar fi decis, fără să se consulte, că povestea se poate încheia aici. Un om care a guvernat prin mutilări publice, epurări și teroare administrată moare exact așa cum a trăit: rapid, brutal și complet singur, într-un gol de loialitate pe care el însuși îl construise pas cu pas.
Capul lui Iustinian al II-lea, despărțit de trup în mijlocul unei revolte care nu i-a mai cerut voie, a închis o epocă de liste, mutilări și ordine date din spatele zidurilor imperiale, lăsând în urmă un palat gol și o dinastie ștearsă ca o greșeală pe pergament. În tăcerea care a urmat, mecanismul care transformase frica în instrument de guvernare a rămas intact, gata să se lipească de o altă voce. În episodul următor vom vedea cum, într-un alt colț de lume, un simplu călugăr, Pierre Sihastrul, urma să-l pună din nou în mișcare. Aici s-a oprit un corp, dar roata care l-a zdrobit continuă să se învârtă.