În episodul precedent al seriei Istoria minților rătăcite dedicat lui Carol al VI-lea al Franței, rătăcirea se vedea în izbucniri vizibile, în gesturi care întrerupeau brutal ordinea și o făceau imposibil de ignorat; aici mecanismul se schimbă: nu mai avem un om care intervine prea mult, ci unul care nu intervine deloc, un tron ocupat fizic, dar golit de comandă, unde documente sunt semnate fără inițiativă, decizii sunt luate în jurul regelui, nu de către el, iar lucruri majore se întâmplă în timp ce figura centrală rămâne prezentă doar ca decor oficial. În acest episod, dedicat lui Henric al VI-lea al Angliei, nu urmărim o minte care deraiază spectaculos, ci una care se retrage metodic din realitate, lăsând în urmă un gol administrativ perfect funcțional — iar felul în care acest gol ajunge să conducă va deveni rapid vizibil.
Iată fapte documentate și episoade relevante din viața lui Henric al VI-lea, selectate strict pentru a evidenția rătăcirea sa mentală, nu pentru a-i face o biografie convenabilă:
Episodul de catatonie totală
Henric al VI-lea al Angliei intră, în 1453, într-o stare de schizofrenie catatonică, ce a durat mai bine de un an şi care poate fi descrisă simplu prin efectele ei concrete: nu mai vorbește, nu mai răspunde, nu mai recunoaște pe nimeni și nu mai pare să observe că există o lume în jurul lui. Curtea continuă să funcționeze, oamenii intră și ies, documentele circulă, dar persoana aflată în centrul mecanismului rămâne complet inertă, ca o piesă de mobilier ceremonial. Momentul devine imposibil de ignorat când, în același interval, se naște fiul său, Edward de Westminster, iar regele nu manifestă nicio reacție — nici bucurie, nici curiozitate, nici măcar confuzie. Pentru un monarh, acest lucru nu este un detaliu intim ratat, ci proba că autoritatea nu mai este suspendată temporar, ci pur și simplu absentă: un tron ocupat de un corp viu, dar fără niciun semn de comandă, într-o tăcere care nu anunță pacea, ci vidul.
Pentru un rege medieval, acesta nu e doar un simptom medical, ci un vid complet de autoritate.
Incapacitate de a guverna
Când incapacitatea devine imposibil de mascat, guvernarea lui Henric al VI-lea este rezolvată administrativ: puterea nu mai stă unde ar trebui, ci este mutată, cu tot cu ștampile și sigilii, într-un Consiliu de Regență care ia decizii în numele unui rege perfect prezent fizic și perfect absent funcțional. La vârf este instalat Richard, duce de York, numit Protector al Regatului — adică persoana care face efectiv ceea ce regele ar fi trebuit să facă, fără a se mai preface cineva că este vorba de o situație temporară. Henric nu inițiază politici, nu arbitrează conflicte, nu semnează acte esențiale și nu conduce nimic; în schimb, tronul rămâne ocupat, ceremonia continuă, iar titulatura este păstrată intactă, ca o etichetă lipită pe un mecanism care funcționează deja fără piesa principală. Nu asistăm la o lovitură de stat, ci la ceva mai stânjenitor: o delegare totală, acceptată tacit, în care regele nu este înlăturat, ci pur și simplu ocolit.
Episoade recurente de regres mental
După colapsul din 1453, Henric al VI-lea al Angliei nu revine la conducere, ci doar la prezență. Există momente în care regele este din nou capabil să stea în picioare, să fie îmbrăcat corect și să apară în încăperi oficiale, dar aceste „reveniri” au un tipar clar: nu sunt urmate de decizii, inițiative sau ordine coerente. Documentele se adună, problemele se agravează, conflictele cer soluții, iar el răspunde printr-o combinație constantă de apatie și amânare, ca și cum guvernarea ar fi o activitate opțională, nu funcția pentru care se află acolo. De fiecare dată când pare să revină, urmează o nouă retragere mentală, iar lipsa de reacție devine regula, nu excepția. Tocmai această alternanță — prezență fizică, absență decizională — îi face pe istorici să vorbească despre o afecțiune recurentă, nu despre un episod trecător: un rege care nu cade o singură dată, ci care se ridică doar cât să poată cădea din nou.
Religiozitate excesivă și infantilizare politică
Într-o Anglie sfâșiată de lupte nobiliare, Henric se comportă ca un novice monahal rătăcit pe tron, nu ca un monarh.
Își face simțită prezența politică mai ales prin absență: în timp ce conflictele dintre nobili se înmulțesc și cer arbitraj, el preferă programul stabil al rugăciunilor, al procesiunilor și al donațiilor pioase, lăsând guvernarea să aștepte la ușă. Investește energie și bani în fundații religioase și educaționale — colegii, capele, slujbe zilnice — dar evită cu consecvență orice decizie care ar presupune confruntare, sancțiune sau alegere clară între tabere rivale. Când tensiunile cer un verdict, răspunsul este amânarea; când se cere autoritate, oferă morală creștină; când se așteaptă comandă, livrează evlavie. Rezultatul este un rege care tratează tronul ca pe o chilie extinsă: un spațiu sacru, bine întreținut, în care conflictele lumești nu sunt rezolvate, ci ignorate cu speranța că vor dispărea singure.
Manipulabil până la anulare
Henric al VI-lea nu controlează evenimentele; este controlat de ele. Ajunge să exercite puterea exact în măsura în care o exercită alții prin el. Fragil, indecis și ușor de împins dintr-o direcție în alta, este dominat fără efort de Margareta de Anjou, care vorbește, negociază și acționează acolo unde el aprobă prin simpla prezență. În jurul său, facțiunile nobiliare se succed rapid, fiecare reușind pentru scurt timp să-i smulgă o semnătură, un titlu, o revocare sau o răzgândire oficială, înainte ca documentele să fie anulate de următorii veniți. Ordinele se bat cap în cap, alianțele se rescriu, iar deciziile regale se comportă ca niște bilete temporare, valabile până la următoarea vizită în anticameră. Regele nu dirijează jocul, nu arbitrează conflictul și nu impune linia — el funcționează ca un suport administrativ mobil, peste care evenimentele trec, se imprimă și se șterg, fără ca el să pară vreodată autorul lor.
Pierderea totală a Franței (fără reacție)
Sub domnia sa, Anglia pierde aproape toate posesiunile din Franța, inclusiv Normandia, Aquitania. Henric nu oferă nicio reacție strategică coerentă. Eșecul militar este dublat de absența oricărei voințe politice.
Mai mult, slăbiciunea sa mentală creează un vid de putere şi legitimează pretențiile rivalilor, ceea ce conduce direct la Războiul celor Două Roze. Deci Henric nu e doar o victimă a conflictului, ci condiția lui de posibilitate.
Finalul: moarte suspectă, fără rezistență
Prizonier în propria domnie, fără să joace un rol activ, fiind de mai multe ori capturat, detronat, reinstalat şi din nou detronat, Henric al VI-lea are un final cum era de aşteptat: Istoria îl elimină ca pe o piesă inutilă pe o tablă de șah.
Moare în 1471 în Turnul Londrei, într-un spațiu destinat prizonierilor incomozi, nu suveranilor activi, iar dispariția lui trece aproape fără ecou politic: nu există vreo tentativă de eliberare, nici un apel public, nici măcar un gest simbolic care să sugereze că s-ar fi opus finalului. Nu convoacă pe nimeni, nu lasă instrucțiuni, nu declanșează vreo reacție; pur și simplu încetează să mai fie, la fel de pasiv cum fusese și în viață. Moartea, probabil violentă, nu schimbă nimic esențial, pentru că autoritatea fusese deja absentă de mult timp: nu cade un regim, nu se prăbușește o voință, ci dispare o prezență formală care nu mai exercita control. Henric al VI-lea nu rămâne în istorie ca un tiran temut sau ca un strateg ratat, ci ca un caz mai greu de digerat — un rege care a ocupat funcția până la capăt fără să o umple vreodată cu comandă, un vid administrativ dus consecvent până la moarte, fără zgomot și fără rezistență.
Henric al VI-lea al Angliei dispare fără zgomot, fără ordine, fără ultim cuvânt, așa cum trăise politic: prezent fizic, absent funcțional, un corp regal care nu mai opune nici măcar inerție. Cazul se închide nu printr-un act decisiv, ci prin continuitate perfectă — aceeași lipsă de reacție care a golit tronul ajunge, firesc, să golească și scena. Nu cade nimic spectaculos, nu se rupe nicio tensiune: pur și simplu nu mai e nimeni acolo care să poată pierde sau apăra ceva. Și tocmai când această formă de rătăcire — tăcută, pasivă, retractilă — pare să se fi consumat complet, linia se mută, fără explicații, spre un alt tip de exces, unul care nu dispare din lume, ci încearcă să o ardă pentru a o corecta, acolo unde numele lui Girolamo Savonarola va apărea, în episodul următor, nu ca o ruptură, ci ca o schimbare de direcție a aceleiași deformări a judecății.