După un episod al seriei Istoria minților rătăcite în care controlul s-a exercitat prin calcul rece, semnături precise și tăceri bine dozate, scena se mută brusc într-un spațiu mai zgomotos: ordine date în grabă, interogatorii conduse personal, documente scrise pentru a demonstra existența unor amenințări invizibile; dacă sub Elisabeta I a Angliei realitatea era strânsă din șuruburi până când nu mai scotea niciun sunet, sub Iacob I al Angliei ea este zgâlțâită, forțată să confirme frici, obligată să producă dovezi pentru obsesii deja decise, iar textul care urmează nu descrie o continuitate de metode, ci intrarea într-un alt mecanism: unul în care controlul nu mai liniștește, ci amplifică neliniștea și o transformă în politică zilnică.
Mai jos sunt fapte documentate din viața și domnia lui Iacob I al Angliei, la care frica, credința magică și narcisismul teologic nu au fost simple trăsături personale,devenind mecanisme de guvernare. Exact tipul de minte rătăcită care confundă halucinația cu revelația și puterea cu adevărul.
Obsesia maladivă pentru vrăjitorie
Iacob era convins că vrăjitoarele îi atacă personal viața. A supervizat anchete, a interogat acuzați și a justificat tortura. A scris tratatul „Daemonologie” (1597), unde demonologia devine politică de stat. Rezultatul: execuții reale pentru fantasme imaginare.
Interpretarea paranoică a fenomenelor naturale
Furtunile maritime care i-au afectat călătoria din Danemarca au fost atribuite „magiei negre”. Nicio analiză practică, nicio prudență. Doar concluzia: complot ocult dirijat împotriva regelui.
Deşi era epoca începuturilor științei moderne, Iacob respingea explicațiile naturale când intrau în conflict cu convingerile sale mistice. Rațiunea era acceptată doar dacă confirma ideea preexistentă.
Mania conspirațiilor religioase
După Complotul Prafului de Pușcă (1605), reacția sa a depășit logica securității. A văzut comploturi catolice peste tot, inclusiv unde nu existau. A justificat legi represive pe baza fricii, nu a dovezilor.
A manifestat o adevărată ambivalenţă religioasă: deși se prezenta ca apărător al protestantismului, oscila doctrinar, încercând să împace ireconciliabilul. Această lipsă de coerență a alimentat tensiuni religioase, nu le-a redus. Nu era toleranță; era indecizie mascată teologic.
Auto-idolatrizare
Susținea că regele este „locotenentul direct al lui Dumnezeu pe Pământ”. Orice critică devenea sacrilegiu. Orice opoziție politică era tratată ca rebeliune spirituală, ceea ce înseamnă confuzie gravă între autoritate și divinitate.
Iacob se considera un mare teoretician al guvernării, deși deciziile sale contraziceau constant propriile tratate. Se autointitula „rege-filosof”, dar confunda erudiția livrescă cu judecata practică. Refuza sfaturi competente tocmai pentru că veneau de la oameni „mai puțin învățați” decât el.
Comportament emoțional instabil
Crize de furie publice, schimbări bruște de dispoziție, izbucniri verbale disproportionate. Alterna între afecțiune excesivă și respingere violentă față de apropiați. Curtea devenea teatru al impulsurilor sale.
Mai mult, orice satiră, pamflet sau critică era interpretată ca atac personal sau conspirație. Nu tolera ironia. Reacționa exagerat, cerând pedepsirea autorilor, ca și cum ordinea cosmică fusese lezată. Un simptom clasic de insecuritate narcisică.
Disprețul fățiș față de Parlament (cu surprindere când e blocat)
Îi considera pe parlamentari inferiori intelectual și moral, dar în același timp nu înțelegea de ce refuză să-i aprobe taxele. Se declara monarh absolut, apoi se comporta ca un copil ofensat când realitatea constituțională îl contrazicea. Incapacitate clară de a integra feedback-ul instituțional.
Relațiile cu favoriți, precum George Villiers, erau exclusiviste și iraționale. Le acorda putere enormă, ignorând competența. Statul funcționa pe atașamente personale, nu pe guvernare.
Dispreț față de rațiunea juridică
Deși se declara „rege învățat”, intervenea arbitrar în procese. Legea devenea extensia capriciului regal. Contradicție constantă între discurs intelectual și practică impulsivă.
Când Iacob I al Angliei își publica „Daemonologie”, convins că furtunile și comploturile îi poartă numele, scena era deja completă: un rege aplecat asupra demonilor săi, în timp ce statul mergea din inerție. De aici înainte, puterea nu mai corectează realitatea, ci o îndoaie după frică, iar coroana devine un instrument care mărește doar obsesiile. Cazul se închide fără zgomot, prin normalizarea rătăcirii, pentru ca în episodul viitor istoria să schimbe doar decorul odată cu Petru cel Mare. Mecanismul rămâne pe loc, funcțional, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.