În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, controlul se manifesta prin ordine repetate, semnături urmărite cu lupa și o realitate strânsă în menghina procedurii; aici, mecanismul se schimbă brusc: palatul rămâne luminat, documentele circulă, dar cel care ar trebui să le lege prin voință se retrage din ele, rătăcește nopțile pe străzi cu escorte improvizate, își abandonează corpul unor impulsuri vizibile și lasă decizia să alunece din mână fără luptă. Nu mai e vorba de frică organizată sau de obsesia pentru control, ci de o prezență care se golește în timp ce puterea continuă să funcționeze, ca o mașină lăsată pornită într-o curte fără șofer. De la un rege care strângea realitatea prea tare, trecem la unul care o scapă complet, iar felul în care această absență începe să conducă va deveni, pas cu pas, problema centrală a acestui episod.
Christian al VII-lea al Danemarcei (1749 – 1808) este un caz „de manual” de monarh incapabil psihic, în care boala mentală, imaturitatea, puterea absolută, toate exploatate de un anturaj dubiuos şi plătite de un stat întreg, au produs un amestec periculos:
Crize psihice severe și comportament autodestructiv
În plină curte, izbucnea brusc, lovea mobilierul și striga, apoi cădea pe un scaun și rămânea nemișcat minute întregi. Își lovea propriul corp, se mușca și se zgâria până la sânge, sub privirile servitorilor chemați să asiste. La ceremonii, începea să râdă zgomotos, apoi izbucnea în plâns, în timp ce diplomații rămâneau aliniați. În audiențe oficiale, se ridica fără explicații și părăsea sala, lăsând documentele pe masă. Alteori rămânea pe loc, jucându-se cu obiecte mărunte, în timp ce miniștrii așteptau răspunsuri. Gărzi suplimentare erau chemate nu pentru protecție externă, ci pentru a-l împiedica să se rănească din nou. Curtea continua programul zilnic, în timp ce episoadele se repetau, vizibile, sonore și imposibil de ascuns.
Astăzi, istoricii vorbesc de psihoză severă, posibil schizofrenie sau tulburare bipolară extremă.
Incapacitate de a guverna
Christian al VII-lea primea hârtii oficiale și le semna fără să le citească sau fără să știe ce aprobă. Miniștrii redactau ordine, le plimbau prin palat și le aplicau sigiliul, în timp ce regele era dus în altă cameră. La ședințele Consiliului, stătea pe scaun, fixa un punct pe perete și răsucea nasturi sau obiecte de pe masă.
În timp ce se discutau taxe, armate sau legi, el se ridica brusc sau izbucnea în râs fără motiv vizibil. Documentele plecau spre oraș cu ștampila regală, deși regele nu le recunoștea câteva ore mai târziu. Curtea funcționa zilnic, palatul era plin, dar decizia reală se mutase discret în alte mâini.
Statul mergea înainte, iar regele rămânea pe loc, prezent în sală și absent din orice hotărâre.
Practic, Danemarca avea un rege doar în formă, nu în funcție.
Dependență patologică de distracții degradante
Noaptea, Christian al VII-lea ieșea din palat și străbătea Copenhaga alături de prostituate (una din acesta fiind Støvlet-Cathrine), bețivi și oameni culeși din taverne.
Intra în bordeluri cunoscute, bea ore întregi și schimba localurile până dimineața.
În public, spunea glume obscene și își expunea gesturile, sub privirile șocate ale curtenilor și ale trecătorilor. Se lăsa batjocorit de însoțitori și râdea când era insultat sau împins.
Gărzile îl urmăreau prin noroi și străzi înguste, nu pentru siguranța orașului, ci pentru a-l recupera. Dimineața revenea la palat, iar documentele de stat îl așteptau pe aceeași masă unde lăsase pahare goale.
Distracția continua noaptea, iar guvernarea era amânată fără explicații.
Nu era libertinism aristocratic; era dezintegrare psihică vizibilă.
Relația bizară cu medicul
Medicul său, Johann Friedrich Struensee, intra zilnic în palat, consulta regele și ieșea cu ordine gata semnate pentru întreaga țară.
Pe birou apăreau legi, iar Christian al VII-lea le aproba din reflex, fără întrebări și fără reacții. Struensee de fapt dicta textele, le trimitea la sigiliu și le punea în aplicare înainte ca regele să-și termine plimbarea prin camere.
În timp ce se schimbau reguli și funcții, regele era mutat discret dintr-o încăpere în alta.
Curtea îl trata pe medic ca pe un prim-ministru, deși acesta venea oficial cu trusa de doctor.
Reformele se anunțau public, iar regele nu le recunoștea când erau citite cu voce tare.
Statul urma semnătura unui om care nu știa ce tocmai aprobase.
Un caz rar în care un bolnav psihic legitimează un regim întreg fără să-l înțeleagă.
Comportament sexual deviant și necontrolat
În apartamentele regale, Christian al VII-lea evita patul conjugal și părăsea camerele în plină noapte.
Regina Caroline rămânea singură, iar regele se lăsa condus pe coridoare de slujitori sau gărzi.
Curtea observa apropierea vizibilă dintre regină și Johann Friedrich Struensee, fără reacție sau intervenție regală.
Regele îi întâlnea împreună, îi saluta mecanic și părăsea încăperea fără întrebări.
Martorii descriu gesturi stângace, atingeri nepotrivite și izbucniri bruște în prezența servitorilor.
În public, regele se purta ca un copil, iar în privat dispărea din orice rol marital. Unele surse au dedus că ar fi avut şi sindromul Tourette.
Palatul funcționa cu un cuplu vizibil și un soț absent.
Confuzie totală între rolul de soț, rege și individ.
Detaşare completă de responsabilitatea morală
Când medicul Struensee a fost arestat, regele Christian a ascultat relatarea fără întrebări și a trecut la următoarea activitate.
I s-au citit acuzațiile, iar el a dat din cap și a cerut să fie schimbată discuția.
După execuție, i s-a spus că problema s-a rezolvat, iar el a acceptat formula fără reacție.
Nu a cerut documente, nu a chemat martori și nu a cerut explicații suplimentare.
În zilele următoare, a fost mutat într-o aripă mai liniștită a palatului și a rămas acolo.
Curtea i-a filtrat vizitele, i-a redus contactele și i-a servit versiuni scurte ale realității.
Statul își îngropase conducătorul politic, dar păstrase omul viu, izolat și tăcut.
Nu vinovăție, nu remușcare – doar vid cognitiv.
Marginalizarea finală
În ultimii ani, Christian al VII-lea al Danemarcei era mutat între camere păzite, în timp ce alte mâini semnau ordinele zilnice. Ușile se închideau după el, gărzi rămâneau la intrare, iar vizitele erau aprobate dinainte de consilieri. Documentele nu mai ajungeau pe biroul său, fiind oprite și corectate înainte să le vadă.
Curtenii îi vorbeau rar despre stat și mai des despre programul zilei sau despre plimbări scurte. La ceremonii apărea pentru câteva minute, era așezat pe scaun și scos rapid din sală.
Când a murit, palatul a continuat programul obișnuit, fără adunări urgente sau decizii amânate. Puterea mersese mai departe, iar regele rămăsese în urmă cu mult înainte de final.
Un rege care a încetat să conteze înainte de a muri.
În ziua în care era mutat dintr-o cameră în alta sub pază, cu ușile închise în urma lui și documentele oprite pe hol, Christian al VII-lea al Danemarcei rămânea prezent doar ca piesă de decor, în timp ce statul își urma programul. Curtea continua să semneze, să anunțe și să aplice ordine folosindu-i numele, fără să-l mai consulte. Ceremoniile îl arătau pentru câteva clipe, apoi îl scoteau din sală ca pe un obiect fragil. Puterea funcționa fără el, dar încă prin el, ca printr-o ștampilă uitată pe birou. Cazul se închide aici, într-un palat care merge mai departe fără să observe absența celui din centru. Următorul episod schimbă direcția: Maximilien Robespierre nu va lipsi din decizie, ci va intra direct în ea. De aici înainte, mecanismul rămâne același, doar mâna care îl apasă devine imposibil de ignorat.