După un episod al seriei noastre Istoria minților rătăcite, în care controlul se exercita prin ordine, teroare și exploatare administrată la scară industrială, seria se mută într-un alt tip de exces: nu cel care strivește prin forță, ci cel care se sustrage din realitate investind obsesiv în decor. Dacă precedentul personaj își făcea simțită prezența prin mâini murdare și registre pline, aici puterea se retrage în palate ridicate pe datorie, în săli de spectacol fără public, în ordine date pentru sine și executate de alții în lipsa lui. Este aceeași acumulare de autoritate, dar direcționată invers: nu spre controlul lumii, ci spre construirea unui refugiu personal tot mai costisitor și mai rupt de orice funcție practică, iar episodul dedicat lui Ludovic al II-lea al Bavariei (1845–1886) începe exact din acest punct în care puterea nu mai apasă pe ceilalți, ci începe să se prăbușească spre interior, urmând un mecanism de rătăcire diferit, dar la fel de recognoscibil.
Câteva din faptele lui Ludovic al II-lea al Bavariei, prin care să se vadă ”rătăcirea sa mentală”:
Izolare extremă și viață nocturnă
La Ludovic al II-lea, curtea funcționa în absența fizică a suveranului: miniștrii lăsau documente la ușă, iar audiențele erau anulate fără explicații. Ziua dormea în reședințele sale, noaptea se deplasa singur între Neuschwanstein și Linderhof, cu escortă redusă și ordine de a nu fi deranjat. Când se anunțau recepții oficiale, sălile rămâneau goale, iar invitațiile erau retrase în ultimul moment. În același timp, bucătării și servitori erau mobilizați pentru mese fastuoase servite unui singur om, la ore imposibile. Administrația continua să emită decizii în numele lui, deși contactul direct devenise excepția, nu regula. Retragerea nu a suspendat mecanismul puterii, ci l-a lăsat să funcționeze pe pilot automat.
Obsesie arhitecturală ruinătoare
A ordonat ridicarea castelului Neuschwanstein, un decor medieval amplasat pe stâncă, proiectat ca imagine și consumat ca datorie, fără rol administrativ sau militar. La Linderhof, a cerut săli ornamentate pentru ritualuri de curte desfășurate fără curteni, în timp ce plățile către constructori se amânau și se refinanțau. Herrenchiemsee a fost gândit ca replică de Versailles, început grandios și lăsat neterminat, cu costuri crescânde și utilitate nulă. Ordinele de construcție au mers înainte chiar când guvernul refuza să mai acopere cheltuielile, iar finanțarea a fost mutată pe împrumuturi personale și artificii contabile. Palatele au fost populate cu obiecte, nu cu funcții; cu scene, nu cu decizii; cu lumină, nu cu public. Contrastul e simplu și verificabil: statul strângea șurubul bugetar, iar reședințele se lărgeau.
Identificare delirantă cu monarhia absolută
Se prezenta ca succesor simbolic al lui Ludovic al XIV-lea, iar această afirmație a fost tradusă în piatră și aur, nu în decizii publice. La Herrenchiemsee, a comandat o copie extinsă a Palatul Versailles, cu Sala Oglinzilor refăcută fidel, amplasată pe o insulă fără curte și fără ceremonii reale. Ritualurile de palat au fost păstrate ca formă, nu ca funcție: mese servite pentru un singur invitat, audiențe anunțate și anulate, etichete respectate în absența participanților. Costume, mobilier și simboluri ale absolutismului au fost produse în serie, în timp ce administrația rămânea la distanță și comunica prin hârtii semnate mecanic. Imaginea afișa fast continuu, iar terenul livra încăperi goale și facturi neachitate. Sinteza e verificabilă: monarhia era jucată integral, statul lipsea din distribuție.
Cult estetic cu sală goală
L-a subvenționat constant pe Richard Wagner, direcționând sume publice și personale spre compozitor, în timp ce guvernul bavarez consemna opoziții și refuzuri formale. Sprijinul financiar a continuat prin plăți directe, locuințe puse la dispoziție și acoperirea datoriilor, contrastând cu blocajele bugetare raportate de miniștri. În paralel, a cerut reprezentații private la Opera Curții din München și în teatrele palatelor, cu săli goale și orchestre complete, programate noaptea. Afișele anunțau opere grandioase, terenul livra un singur spectator, iar costurile rămâneau aceleași. Deciziile de plată urmau preferințe estetice punctuale, nu calendare financiare sau aprobări instituționale. Rezultatul a fost o administrație care contabiliza pierderi și un spectacol care se consuma în absența publicului.
Puterea absentă: statul pe pilot automat
A evitat sistematic întâlnirile cu miniștrii, lăsând dosarele să circule spre semnare la reședințele sale, unde ordinele erau aprobate automat, fără discuții și fără reveniri. În timp ce Consiliul de Miniștri se întrunea la München, deciziile plecau din palate prin curieri, cu semnătura aplicată mecanic și fără prezența celui care ar fi trebuit să conducă ședința. Funcționarea administrației a continuat prin inerție birocratică, cu bugete, contracte și legi puse în mișcare de alții, nu de Ludovic al II-lea. În paralel, a redactat și discutat planuri concrete de abdicare, nu ca gest politic, ci ca ieșire personală din scenă. Documentele vorbesc despre retragerea într-un „regat al artei”, conceput ca spațiu privat, fără supuși, fără audiențe și fără obligații publice. Contrastul este direct: aparatul statului mergea înainte, iar titularul funcției își pregătea dispariția administrativă.
Destituire pe hârtie, final fără martori
A fost declarat incapabil de a conduce prin rapoarte medicale redactate fără examinare directă, iar decizia a produs detronarea din 1886, consemnată administrativ și pusă imediat în aplicare. Actul a fost urmat de internarea sub pază, cu acces controlat și fără revenire în spațiul public, în timp ce funcția trecea oficial la alt titular. La scurt timp, Ludovic al II-lea a fost găsit mort în Lacul Starnberg, alături de medicul care îl însoțea. Raportul oficial a consemnat înecul, deși apa era mică, iar urmele fizice nu au clarificat dinamica momentului. Ancheta nu a produs o versiune unanim acceptată, iar documentele au rămas contradictorii. Secvența este verificabilă și rămâne deschisă: o destituire decisă pe hârtie, o internare rapidă și un final fără explicație convingătoare.
Trupul a fost scos din Lacul Starnberg, la mică distanță de mal, alături de medicul care îl însoțea, iar palatele ridicate pentru singurătate au rămas în urmă, intacte, goale și perfect funcționale ca decor. Cazul s-a închis administrativ, fără o explicație unanim acceptată, în timp ce datoriile, clădirile și documentele semnate mecanic au continuat să circule ca și cum nimeni nu lipsise. Puterea s-a retras fără zgomot, nu printr-un gest public, ci printr-o dispariție discretă, consemnată sec și arhivată rapid. Episodul lui Ludovic al II-lea al Bavariei lasă în urmă o formă de rătăcire care nu a cerut supunere, ci absență, iar ștafeta trece firesc,în episodul următor către Wilhelm al II-lea al Germaniei, unde mecanismul va funcționa altfel. Aici totul se oprește într-o apă mică, cu ecouri mari, iar ceea ce urmează nu mai aparține acestui peisaj.