După ce, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, Wilhelm al II-lea a abdicat și a fugit, Erich Ludendorff (1865–1937) a cerut armistițiul, apoi a denunțat public „trădarea”. Unde împăratul semna proclamații, generalul a mărșăluit în lovituri de stat ratate. Când curtea ridica ceremonii, el a publicat manifeste despre conspirații și a fondat o credință politică. A cerut supunerea statului față de război și a subordonat cultura ordinelor militare. După ce a mărșăluit cu Hitler, l-a acuzat că servește Vaticanul. Episodul urmărește cum acumularea de comenzi produce rătăcirea prin acțiuni repetate.
Iată câteva fapte concrete, verificabile, care arată derapajul mental și ideologic al lui Erich Ludendorff, un militar radicalizat, un caz didactic de: negare a realității, paranoia conspirativă, misticism politic şi izolare completă într-un sistem ideologic propriu:
Refuzul realității după 1918 („lovitura de cuțit în spate”)
După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, Erich Ludendorff a negat public orice responsabilitate a conducerii militare și a acuzat civilii de capitulare. A cerut armistițiul în octombrie 1918, apoi a apărut în declarații și texte unde a respins acel act și a indicat „trădarea internă”. A promovat repetat mitul cuțitului înfipt în spate, a numit social-democrații și evreii vinovați și a prezentat armata ca neînvinsă pe front. A vorbit despre loialitate militară, dar a refuzat orice asumare a deciziilor semnate de el. A înlocuit faptele documentate cu acuzații publice și a impus o versiune convenabilă propriei imagini. Rezultatul acesteia paranoia politice este o realitate rescrisă prin negare și atac.
Participarea la lovituri de stat ratate
La Puciul Kapp (1920), Erich Ludendorff a susținut deschis răsturnarea Republicii de la Weimar și a respins autoritatea guvernului ales. A apărut alături de conspiratori militari, a cerut anularea ordinii constituționale și a acceptat folosirea forței în Berlin. La Puciul de la Berărie (1923), a mărșăluit pe străzi alături de Hitler și a sfidat poliția bavareză. După eșec, a respins public ideea de greșeală și a prezentat acțiunea ca act legitim. A vorbit despre disciplină, dar a participat repetat la insurecții armate. Succesiunea de eșecuri arată refuzul corecției și preferința pentru violență.
Radicalizare religioasă și conspiraționism mistic
După anii ’20, Erich Ludendorff a urât și a atacat public creștinismul, iudaismul și francmasoneria prin cărți, broșuri și conferințe. A publicat texte în care a acuzat „forțe oculte mondiale”, a respins instituțiile religioase existente și a cerut eliminarea lor din viața publică germană. A vorbit despre istorie, dar a înlocuit documentele și deciziile politice cu conspirații metafizice prezentate ca fapte. A afișat explicații totale și a ignorat procesele sociale vizibile în stradă și în parlament. Rătăcirea mentală apare ca substituire a realității verificabile cu o schemă mistică agresivă.
Crearea propriei „religii politice”
Împreună cu soția sa, Ludendorff a fondat Bund für Deutsche Gotterkenntnis și a respins public creștinismul. A cerut o „credință germanică pură”, a interzis simbolurile creștine în cadrul organizației și a impus ritualuri pseudo-păgâne. A publicat texte care urau iudaismul, atacau bisericile și declarau francmasoneria inamic ocult. A afișat o doctrină spirituală și a livrat un amestec de rasism, mitologie inventată și resentiment personal. Religia a fost înlocuită cu un sistem ideologic închis, controlat prin adeziune și excludere.
Ruptura de Hitler și delirul „inamicului universal”
Deși inițial aliat, Ludendorff a rupt public relația cu Hitler și l-a acuzat direct de obediență față de Vatican. A publicat texte și a ținut discursuri unde a denunțat conducerea nazistă și a respins partidul pe care îl mărșăluise anterior. A declarat că Hitler servește o conspirație mondială și a extins lista de inamici spre biserici, cler și alianțe externe. A afișat naționalism radical și a produs acuzații globale fără probe. Ruptura marchează trecerea de la alianță politică la ostilitate conspirativă totală.
„Războiul total” – obsesie abstractă
În volumul „Der totale Krieg”, Erich Ludendorff a cerut război permanent și a respins ideea războiului ca instrument politic limitat. A impus subordonarea statului, a culturii și a educației față de comandamentul militar și a cerut mobilizare continuă. A publicat directive și manifeste care ordonau disciplină totală și respingeau autonomia civilă. Rezultatul este o doctrină rigidă, construită din comenzi repetate și un singur scop.
Izolarea finală
În anii ’30, Erich Ludendorff a fost marginalizat de partidele naționaliste și exclus din cercurile de decizie. A publicat manifeste și a ținut conferințe, iar publicul extremist le-a ignorat sau le-a tratat ca excentricități. A respins alianțe politice și a acuzat foști susținători de trădare și conspirație. A murit în 1937 convins că a avut „dreptate împotriva tuturor”, în timp ce scena politică l-a lăsat în afara ei. Finalul fixează izolarea ca autovictimizare şi refuz al realităţii.
Moare în 1937 convins că a avut „dreptate împotriva tuturor”, după ce manifestele i-au fost ignorate și alianțele respinse. Imaginea finală adună faptele: a cerut armistițiul și a strigat trădare, a mărșăluit în puciuri ratate și a refuzat eroarea, a fondat o credință politică și a interzis simboluri, a cerut război permanent și a subordonat cultura ordinelor. Din această acumulare rezultă negarea realității, paranoia conspirativă, misticismul politic și închiderea într-un sistem propriu. În episodul următor, mecanismul se mută din comandament în salonul mistic al lui Grigori Rasputin. Cazul se închide aici, iar tiparul rămâne deschis.