În episodul trecut, al seriei noastre Istoria minților rătăcite, Macías a tăiat cu toporul; acum vom vedea cum Robert Mugabe (1924 – 2019) va tăia cu ștampila, rescriind reguli. A trimis Fifth Brigade în Matabeleland și a lăsat în urmă zeci de mii de morți, apoi a redus totul la „un moment de nebunie”. În 2005 a ordonat demolările din Operation Murambatsvina, lăsând peste 700.000 fără casă sau mijloace de trai. În 2008 a tipărit bani până la bancnota de 100 trilioane și a abandonat moneda. În 2017 și-a concediat vicepreședintele ca să forțeze succesiunea, iar de aici începe rătăcirea: statul folosit ca moștenire.
Iată câteva fapte din care se vede deriva autoritară, megalomania politică, decizii dezastruoase și o ruptură persistentă de realitate (economică și politică):
Gukurahundi: represiune în Matabeleland/Midlands
Gukurahundi (1983–1987) este denumirea masacrelor comise de diverse trupe ale statului Zimbabwe. Bilanţul e posibil să fi ajuns la zeci de mii de victime. Mugabe nu a retras ordine, nu a prezentat scuze publice atunci; a numit ulterior episodul „moment de nebunie”, în aceeași frază cu zeci de mii de morți. Pe afiș a rămas statul care „restabilește ordinea”; pe teren a rămas armata care omoară civili.
„Operaţiunea Murambatsvina”: demolări și evacuări în masă
Operaţiunea Murambatsvina (2005) a însemnat ordine semnate în Zimbabwe și buldozere pe străzi: locuințe improvizate dărâmate, tarabe zdrobite, piețe golite, comerț informal interzis. Poliția a scos oamenii din cartiere și a lăsat în urmă moloz, pături și lucruri împrăștiate pe marginea drumului. Trimisul ONU a estimat aproximativ 700.000 de persoane rămase fără adăpost, mijloace de trai sau ambele, iar cifra se vede în mulțimile mutate dintr-un loc în altul. Pe afiș, guvernul lui Robert Mugabe a cerut „ordine” și „curățenie”; pe teren, statul și-a tratat populația ca „mizerie administrativă”. Murambatsvina rămâne un fapt: demolare ca politică publică, evacuare ca metodă.
Prăbușirea economică & hiperinflația
În Zimbabwe, sub guvernul lui Robert Mugabe, hiperinflația din 2007–2009 a împins prețurile într-o fugă zilnică, iar pentru 2008 au circulat estimări colosale ale ratei. Pe tejghea a apărut bancnota de 100 trilioane de dolari zimbabwieni, un obiect real, tipărit și pus în mâna oamenilor ca „soluție”. Statul a tipărit bani și a cerut supunere, apoi a abandonat moneda în 2009, după ce hârtia a pierdut orice funcție. Pe afiș a rămas controlul; pe teren au rămas salarii care nu cumpărau nimic și rafturi goale. Semnătura a fost limpede: tipărire de bani și politici delirante, negarea realității până la colaps.
În loc să trateze cauza, regimul a recurs la ordine administrative de tip „nu mai creșteți prețurile”, care sună absurd într-o economie în colaps.
Violență electorală și represiune după alegerile din 2008
După primul tur al alegerilor din martie 2008 și înainte de turul doi din iunie 2008, organizații pentru drepturile omului au descris o campanie sistematică de violență împotriva opoziției și a susținătorilor ei în Zimbabwe. Pe teren au apărut bătăi, răpiri, tortură și crime raportate în sate și orașe, iar țintele au fost activiști și votanți asociați cu MDC. ZANU-PF a cerut „disciplină” și „loialitate”, iar poliția și grupuri pro-regim au impus frica prin atacuri și intimidare. Morgan Tsvangirai a anunțat retragerea din turul doi, iar scrutinul a mers mai departe cu o prezență de securitate și cu opoziția împinsă în afara străzii. Afișul a arătat urne; terenul a arătat campanie și represiune.
Declarații cu tentă mesianică despre putere („numai Dumnezeu…”)
În 2008, Robert Mugabe a spus public că „numai Dumnezeu” îl poate îndepărta de la conducerea Zimbabwe, iar fraza a circulat în presă ca declarație de putere, nu ca glumă. În același regim, partidul ZANU-PF a impus cultul liderului prin afișe, lozinci și ceremonii, iar aparatul de stat a cerut loialitate ca test zilnic. Pe afiș a apărut Dumnezeu ca instanță de numire; pe teren au apărut poliția și armata ca instanțe de „confirmare”. În 2016, a fost surprins închinându-se în faţa propriului portret. Mugabe a respins limitele politice și a cerut o garanție supranaturală pentru un mandat pământesc.
Sechestrări/redistribuiri de terenuri (anii 2000) cu violență și efect economic devastator
În Zimbabwe, sub Robert Mugabe, „reforma agrară” a însemnat confiscări pe scară largă: mii de ferme comerciale au fost ocupate și preluate, iar invaziile au venit cu bâte, incendieri și alungări. Mugabe a invocat „justiție istorică” la microfon; pe teren au intrat „war veterans” și miliții, iar proprietarii au fost scoși cu forța, uneori sub privirea poliției. Guvernul a respins deciziile instanțelor și a impus acte de expropriere, iar câmpurile au trecut din producție în paragină sau în loturi împărțite pe criteriu de loialitate. În paralel, agricultura a scăzut, exporturile s-au subțiat, iar Zimbabwe a ajuns să importe alimente și să depindă de ajutor. Reforma a rămas un fapt: slogan de dreptate și captură politică, cu efect economic devastator.
Normalizarea torturii și a „statului polițienesc”
În Zimbabwe, sub Robert Mugabe și ZANU-PF, statul a impus legi represive precum POSA (Public Order and Security Act) și AIPPA, apoi a interzis adunări și a închis spații de presă. Poliția a dispersat mitinguri, a arestat lideri ai opoziției și a umplut secții cu oameni ridicați de pe stradă. Rapoarte instituționale și organizații pentru drepturile omului au descris bătăi, detenții arbitrare și tortură folosite ca instrument politic, cu victime văzute în spitale, cu răni și fracturi. Pe afiș a rămas „ordine publică”; pe teren au rămas bastoane, celule și frică. Asta a fost normalizarea: lege la suprafață, violență în subsol.
Tentația „dinastiei” şi refuzul de a pleca
În noiembrie 2017, Robert Mugabe l-a concediat pe vicepreședintele Emmerson Mnangagwa, iar gestul a fost citit public ca deschizând drumul pentru Grace Mugabe în interiorul ZANU-PF. Pe afiș a rămas „partidul” și „statul”; pe teren a apărut familia ca plan de succesiune, cu epurări și loialități cerute la comandă. Când armata a ieșit în Harare și a preluat controlul în criza din noiembrie 2017, Mugabe a refuzat inițial să plece și a ignorat presiunea vizibilă. În aceeași săptămână, după negocieri și un parlament pregătit de impeachment, a demisionat formal. Imaginea rămâne scurtă: dinastie încercată, stat blocat, plecare cu forţa.
Escorta: sirene, viteză, victime
Există o listă întreagă de accidente provocate de escorta oficială a lui Mugabe. Astfel, în iunie 2012, pe drumul din Zvimba, un motociclist din escorta sa a lovit și a ucis un om al străzii, iar coloana a mers mai departe. Pe afiș a apărut „securitatea prezidențială”; pe teren a apărut corpul lăsat pe asfalt, cu disputa oficială despre „instant” și „ignorat”. La câteva zile, un vehicul din fața coloanei a izbit un microbuz, un pasager a murit și 15 oameni au ajuns răniți, iar poliția a cerut din nou ca șoferii să se arunce la margine când aud sirena. În octombrie 2012, un motociclist din escortă a intrat într-un camion și a ars, iar limuzina a trecut mai departe. Aici nu e simbol, e procedură.
În 2017, Mugabe a rămas în Harare când armata a preluat controlul și a refuzat inițial să plece, ca și cum uniformele ar fi fost decor și nu ultimul semn că s-a terminat. Pe ecrane a vorbit, pe străzi au stat tancurile, iar în parlament s-a pregătit demiterea, cu hârtii și voturi puse pe masă ca un inventar al sfârșitului. A demisionat formal și a închis capitolul cu aceeași mișcare cu care îl ținuse deschis: semnătură, funcție, control. În dosarul lui, statul a rămas un obiect personal, iar realitatea a fost tratată ca o notă de subsol, exact genul de trecere care duce, fără să schimbe mecanismul, spre Pol Pot, despre care vom în episodul viitor .Aici se termină doar omul, dar rămâne metoda.