În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, Pol Pot a ordonat tăcerea prin frică; acum vom vedea cum Al Hadj Idi Amin Dada (c. 1925 – 2003) a ordonat aplauze prin spectacol. Episodul urmărește cum această guvernare prin capriciu devine politică de stat, în timp ce violența și teatrul se hrănesc reciproc.
Delir de mărire
În Uganda, Idi Amin a luat puterea în 1971 prin lovitură de stat și a transformat palatul prezidențial în birou de comenzi personale. În 1972 a ordonat expulzarea asiaticilor din Uganda, le-a dat 90 de zile să plece și a confiscat afaceri și proprietăți, apoi le-a împărțit apropiaților și soldaților.
Idi Amin își inventa titluri grandioase și le cerea în public. Astfel, după ruperea relațiilor cu Marea Britanie, în 1977, a pretins că „a învins britanicii” și și-a adăugat „CIB” cu sensul „Cuceritor al Imperiului Britanic”. În același șir și-a lipit formule precum „Domn al tuturor animalelor de pe uscat şi al peştilor din apă” și a pozat în „rege (neîncoronat) al Scoției”.
Mai mult, a trimis telegrame insultătoare către lideri străini și a aruncat politica externă dintr-o direcție în alta peste noapte.
Pe afiș era imperiu, pe hârtie era autoîncoronare.
Expulzarea asiaticilor
În Uganda, Idi Amin a ordonat în 1972 expulzarea asiaticilor și a dat 90 de zile pentru plecare, apoi a spus public că „Dumnezeu” i-a cerut asta într-un vis. Ordinul a vizat inițial cetățeni britanici de origine sud-asiatică, apoi Amin a extins măsura și a împins zeci de mii de oameni spre ieșire în câteva săptămâni. Pe afiș a invocat porunca divină; pe teren a impus ultimatumul, a golit magazine și birouri și a lăsat familii cu bagaje la graniță și în aeroporturi. A urmat confiscarea și redistribuirea afacerilor și locuințelor, iar economia a fost tratată ca un inventar de luat. Visul a intrat în decret, decretul a intrat în vieți.
Diplomaţie ruptă de realitate
În Uganda lui Idi Amin, diplomația a mers pe telegrame, iar limbajul a mers pe insultă. Documente americane îl consemnează trimițând repetat mesaje insultătoare către Richard Nixon și Lon Nol, ca un torent constant de invective. Pe afiș se declara șef de stat, pe firul diplomatic respingea orice limită de ton. În același timp, Amnesty International notează că Uganda a obținut un loc în Comisia ONU pentru Drepturile omului, iar pe teren au continuat arestările arbitrare, tortura și crimele. Imaginea a intrat în ONU, practica a rămas în celule. Două canale, aceeași semnătură.
Violenţă scăpată de sub control
Cu toate declarațiile oficiale din Uganda de tipul „nu există încălcări ale drepturilor omului”, în realitate aveau loc dispariții, tortură și omoruri ca practică repetată. În aceeași perioadă, estimări citate frecvent de observatori și organizații plasează bilanțul între aproximativ 100.000 și 500.000 de morți, iar regimul își tipărește nevinovăția pe comunicate și își lasă urmele în morgi și gropi. Amin respinge acuzațiile în fraze scurte, iar aparatul lui impune frica prin arestări și corpuri care nu se mai întorc. În 1978 a încercat să anexeze Kagera din Tanzania, iar în 1979 armata tanzaniană a intrat în Uganda și l-a înlăturat. Afișul spune „nu există abuzuri”, terenul arată un stat care se apără cu negare și se prăbușește prin forță.
Dacă Idi Amin a cerut obediență prin decret și uniformă, vom vedea, în episodul viitor, cum Jim Jones, liderul Templului Popoarelor, a cerut obediență, determinând sute de oameni să se sinucidă. Unul a închis gura unei țări cu ordine și negare, celălalt a închis ieșirea unei comunități cu pază și paharul la rând. Cazul se închide cu un om care pleacă și cu aproape o mie care nu mai pleacă, iar mecanismul rămâne.