După Saddam, pe care, în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, l-am văzut cum își fixa domnia prin ordine brutale, Slobodan Milošević (1941 – 2006) a lucrat cu voturi, ședințe și ecrane: a mobilizat mitinguri, a schimbat reguli și a împins instituții. A vorbit la Gazimestan, a redus autonomia Kosovo și a transformat televiziunea de stat în megafon, în timp ce sancțiunile și hiperinflația mușcau din salarii, iar el semna mai departe. Când a pierdut controlul politic în 2000, a refuzat rezultatul și a forțat confruntarea, iar rătăcirea lui începe exact aici: credința că procedurile pot înlocui realitatea.
Iată câteva fapte documentate care pot fi folosite ca indicii de „minte rătăcită” în sens narativ – megalomanie politică, autoamăgire strategică, paranoia și refuzul realității:
Discursul de la Gazimestan: mitologie şi prefigurarea conflictului
În iunie 1989, la Gazimestan, Miloșevici n-a venit să țină o lecție de istorie, ci să apese pe butoanele care funcționează la mulțime: câmpul Kosovo, microfoane, steaguri, transmisie, și un discurs livrat ca un act oficial. A pus Kosovo pe post de axă centrală a „destinului” și a vorbit ca și cum harta Balcanilor ar fi un tabel Excel pe care îl poți rearanja cu fraze solemne.
Și apoi a strecurat propoziția care merita subliniată cu markerul roșu: „suntem din nou în bătălii” și „nu pot fi excluse” nici cele armate. Nu e metaforă când o spui din tribună, în fața unei mulțimi adunate special pentru aniversarea de 600 de ani a Bătăliei de la Kosovo Polje, și o spui la televizor, ca să fie auzită și de cei care n-au venit. Așa începe mecanismul lui: nu anunți războiul, îl faci să pară inevitabil, iar restul se ocupă să-l împlinească.
Reducerea autonomiei Kosovo: forțare politică într-un butoi cu pulbere
În 1989, după ce a încălzit publicul cu discursuri despre „destin”, Miloșevici a trecut la partea administrativă: a împins amendamente constituționale care au tăiat din autonomia Kosovo ca dintr-o hârtie „prea lată”. Nu a negociat cu provincia; a negociat cu paragrafele. A slăbit competențele locale prin voturi și semnături, apoi a privit cum reacția vine tot prin lucruri foarte concrete: proteste în stradă, greve, ciocniri și, la final, starea de urgență.
Mecanismul e simplu și repetabil: când o problemă identitară îți scapă, o transformi într-o problemă de ordine publică. În loc să administreze tensiunea, a administrat mulțimea; în loc să lase autonomia să funcționeze, a lăsat forța să vorbească. Iar când oamenii au răspuns cu proteste, puterea a răspuns cu „ordonare” — ca și cum o comunitate se poate reseta din buton, dacă apeși suficient de tare.
Controlul presei: construirea unei realități paralele
Pe la sfârșitul anilor ’80 și începutul lui ’91, Miloșevici n-a mai avut nevoie să convingă fiecare om în parte; i-a fost mai simplu să convingă ecranul. Regimul a strâns televiziunea publică în brațe până a devenit portavoce: studio, prezentatori, buletine, „experți” și aceleași imagini repetate până când orice întrebare arăta ca o trădare. Opoziția apărea ca o problemă de igienă națională, iar fiecare critic era prezentat ca un om care „nu înțelege momentul”.
Asta nu e cenzură spectaculoasă cu interdicții scrise pe uși; e o fabrică de normalitate. În fiecare seară, politicile lui erau ambalate ca singura variantă „înțeleaptă”, iar orice alternativă era descrisă ca haos, slăbiciune sau capitulare. Când îți produci singur realitatea la televizor, nu mai ai nevoie să fii infailibil — e suficient să te vadă lumea infailibil, în prime-time.
Ignorarea costului economic
Între 1992 și 1994, sub Miloșevici, Serbia și Muntenegru au trăit hiperinflația ca pe un program zilnic: prețurile se schimbau de la o oră la alta, iar salariul încasat dimineața ajungea hârtie seara. Statul a scos pe bandă rulantă bancnote cu valori uriașe, în timp ce rafturile se goleau și oamenii alergau din salariu direct în magazine, înainte să „se scumpească iar”. În loc să taie din ambiții, regimul a lăsat economia să se topească și a împins nota de plată spre populație. Aici rătăcirea nu e un discurs, ci un calcul: păstrezi controlul politic chiar dacă moneda nu mai are control asupra realității.
Refuzul de a recunoaște înfrângeri electorale (protestele 1996–1997)
În 1996–1997, după alegerile locale, Miloșevici și aparatul lui au încercat trucul clasic: dacă rezultatul nu-ți place, îl „corectezi” până când îți place. În Belgrad și în alte orașe, oamenii au ieșit luni întregi pe străzi, cu marșuri și lozinci, până când puterea a cedat și a recunoscut victoria opoziției printr-o lege specială — „lex specialis”, adică hârtia care admite realitatea fără să recunoască greșeala. Nu a fost o lecție de democrație, ci o demonstrație de încăpățânare administrativă: votul e valid doar când confirmă ce trebuia să iasă. Și aici rătăcirea e vizibilă: crezi că poți conduce orașele cu ștampila, chiar când orașele îți răspund cu pavajul.
Pariul că poate „înghiți” NATO (1999): calcul aproape suicidar pentru țară
La Rambouillet, Miloșevici a tratat documentul ca pe o insultă personală și a lăsat delegația iugoslavo-sârbă să plece fără semnătură, ca să nu pară „slab” în fața camerelor și a aparatului său. Pe 24 martie 1999, NATO a început bombardamentele, iar „negocierea” s-a mutat din sală direct în cer: sirene, explozii, ținte lovite în Serbia. În loc să accepte termenii și să-și piardă controlul politic, a ales escaladarea și a pus țara pe post de scut pentru propria poziție. Pariul lui nu a fost că poate rezista; pariul a fost că realitatea se sperie prima.
Punerea sub acuzare
Pe 24 mai 1999, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a inculpat pe Miloșevici pentru crime în Kosovo, adică a primit, oficial, statutul de „problemă internațională” în timp ce încă era șef de stat. În loc să schimbe direcția, a continuat ca și cum o inculpare e doar o știre neplăcută, nu un semn că ușile se închid una câte una. E un moment rar: lumea îi pune numele pe un document juridic, iar el își păstrează reflexul de aparat — ședințe, ordine, propagandă. Rătăcirea aici nu e zgomotoasă, ci rigidă: când realitatea îți spune „stop”, tu te prefaci că n-a completat formularul corect.
Refuzul de a accepta pierderea puterii (2000): realitatea se termină la el
În 2000, după alegeri, Miloșevici a refuzat să predea puterea și a lăsat instituțiile să se comporte ca și cum votul e doar o sugestie. Străzile din Belgrad s-au umplut, iar protestatarii au forțat intrarea în clădiri simbolice ale statului — episodul a rămas cunoscut drept „Bulldozer Revolution”, tocmai pentru că s-a văzut metalul, nu retorica. Când ai pierdut, dar te porți ca și cum încă „administrezi” rezultatul, ajungi să negociezi direct cu mulțimea din fața ușii. Rătăcirea lui aici e foarte practică: realitatea nu se confirmă prin numărare, ci prin controlul încăperii.
Procesul de la Haga: auto-reprezentare și narațiune conspiraționistă
În 2002, la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, Miloșevici a intrat în sala de judecată de la Haga și a refuzat avocații, alegând să se apere singur, ca să nu-i strice nimeni scenariul. A pledat nevinovat la toate capetele de acuzare și a folosit audierile ca tribună, întorcând fiecare întrebare spre „proces politic” și „complot occidental”, în loc să rămână la faptele din dosare. Procesul s-a întins pe ani, cu ședințe amânate și reluate, iar el a insistat să controleze ritmul, martorii și întrebările, ca într-o ședință de partid, nu într-o instanță. Rătăcirea aici se vede simplu: când lumea îți pune în față acuzații și probe, tu răspunzi cu narațiuni despre cine „te vânează” și te comporți ca și cum tribunalul ar fi doar un studio TV.
În sala de la Haga, Miloșevici a refuzat avocații și a vorbit singur, transformând banca acuzaților în tribună, ca și cum microfonul ar fi încă al lui. A pledat nevinovat la tot și a împins fiecare întrebare spre „complot”, în timp ce dosarele rămâneau pe masă, cu date, capete de acuzare și pauze de ședință care nu țin cont de orgoliu. Când un om își apără puterea prin proceduri, ajunge, inevitabil, să fie înghițit de proceduri — iar următoarea oprire, în episodul viitor, cu alt decor și aceleași reflexe, e Kim Jong-il, alt megaloman şi paranoic, dar de data asta asiatic. Aici cazul se închide, iar mecanismul rămâne deschis.