În episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, am văzut cum Kim Jong-il a strâns totul într-un teatru închis; Muammar al-Gaddafi (1942 – 2011) a scos teatrul în stradă, instalând cortul la vizite și ținând un discurs-maraton la ONU în 2009. A publicat „Cartea Verde” și a proclamat Jamahiriya, apoi a condus fără funcție oficială, ca „ghid” al revoluției. A finanțat grupări armate în străinătate și a declanșat epurări prin comitete revoluționare, iar în țară a lăsat în urmă Abu Salim. A cerut coroane simbolice în Africa și a negociat cu Occidentul după renunțarea din 2003. În episodul acesta urmărim cum a schimbat reguli, titluri și alianțe ca pe recuzită, până când rătăcirea a început să dicteze decorul.
Iată câteva fapte care arată un tipar de grandiozitate, paranoia, teatralitate și decizii contradictorii, excentricitate şi derapaj ideologic:
A transformat propria doctrină „universală” în religie de stat
Între 1976 și 1979, Gaddafi a tipărit „Cartea Verde” și a prezentat-o drept alternativă la democrația liberală și marxism, ca și cum lumea ar fi așteptat un manual unic, livrat la pachet. A numit-o „A Treia Teorie Universală” și a împins-o în aparatul statului ca doctrină oficială, nu ca idee de dezbătut, ci ca linie de urmat. Când îți proclami singur „formula finală”, restul societății nu mai are voie să greșească nici măcar în gând.
A „reinventat” statul: Jamahiriya, cu el ca ax central
În 1977 a proclamat Jamahiriya, „statul maselor”, iar în 1979 a făcut pasul genial: a renunțat la funcțiile oficiale ca să nu-l mai deranjeze nimeni cu întrebări despre responsabilitate. În schimb, și-a luat titlul de „Liderul Fratern şi Ghidul Revoluţiei”, adică omul care nu semnează nimic, dar de la el pornește totul. Practic, masele conduceau — doar că prin el, iar el conducea — doar că fără să fie, pe hârtie, conducător. O mișcare tipică pentru lideri care vor putere fără răspundere formală.
„Revoluția populară/culturală” : anularea legilor + „curățiri”
În aprilie 1973, la Zuwara, Gaddafi a ieșit la microfon și a anunțat că vechile legi se scot din priză, ca și cum statul era un aparat defect pe care îl repari lovindu-l cu pumnul. În locul lor a împins comitete „populare” care să facă ordine pe teren: control social, „curățiri”, epurări — adică cine nu intră în noul peisaj, dispare din peisaj. Când îți imaginezi că poți reseta societatea dintr-un discurs, următorul pas e să tratezi oamenii ca pe niște fișiere care se șterg. Este genul de resetare totală care trădează gândire de tip „realitate nouă prin decret”.
Discursul de la ONU: 100 de minute, spectacol personal
Pe 23 septembrie 2009, la ONU, Gaddafi a luat tribuna cu timp de discurs „standard” și a transformat-o într-un recital de aproximativ 100 de minute, în loc de 15 minute alocate, ca și cum regulile sunt pentru delegații mici, nu pentru „ghizi” istorici. A vorbit în regim de monolog improvizat și conflictual, întinzând momentul până când sala a devenit decorul lui, nu al organizației. Când îți depășești timpul ca să-ți depășești și rolul, nu mai ții un discurs: îți confirmi public propria excepție. Deci încă un indiciu de „eu sunt centrul scenei”.
„Cortul beduin” în vizite externe: performanță de imagine
Când mergea în vizite oficiale în Occident, Gaddafi nu venea doar cu delegație și agendă, ci cu cortul beduin (dar cu protecţie antiglonţ), pe care îl instala la Paris sau lângă New York, ca să fie sigur că nimeni nu confundă întâlnirea cu o diplomăție normală. În loc să negocieze discret, își monta decorul în văzul tuturor și transforma protocolul într-un spectacol despre el, nu despre relații între state. Mesajul era simplu: dacă tot veniți la discuții, măcar să o faceți în fața recuzitei mele. Deci politica externă e tratată ca teatru personal.
Garda „amazoniană” ca marcă personală de putere și control
Gaddafi și-a făcut din garda de corp formată din femei un element fix de protocol: nu doar securitate, ci semnătură vizuală, repetată la întâlniri și deplasări ca o uniformă a puterii personale. În loc să lase instituțiile să vorbească, și-a construit propria scenografie, cu „amazonience” aliniate lângă el, ca să fie clar cine e centrul cadrului și cine e decorul. Când protecția devine accesoriu de imagine, mesajul nu mai e despre siguranță, ci despre control.
„Regele regilor Africii”: auto-încoronare prin lideri tradiționali
În 2008, Gaddafi a acceptat să fie prezentat drept „Regele regilor Africii”, după ce și-a adunat lideri tradiționali ca să-i pună, simbolic, coroana pe orgoliu. În același timp, nu s-a mulțumit cu o țară și a împins obsesiv proiectul „Statele Unite ale Africii”, cu guvern continental, armată comună, monedă comună și pașaport comun, ca și cum Africa era un birou de reorganizat dintr-o ședință. Contrastul e simplu: pe teren, statele aveau interese și granițe; pe hârtia lui, aveau de bifat un formular unic. Când îți proclami un titlu de basm și apoi desenezi un super-stat, nu mai conduci o politică externă, ci un decor în care tu ești rolul principal.
Aceste proiecte gigantice, slab ancorate în politica reală, arată impuls de „arhitect al lumii”.
Propunerea „Isratin” (stat unic Israel–Palestina): soluție cu nume inventat și branding propriu
Când alții se împiedicau de negocieri și tratate, Gaddafi a venit cu un produs nou, cu nume de marcă: „Isratin”, adică un stat unic Israel–Palestina, ca și cum un conflict de decenii se rezolvă printr-un rebranding reușit. Nu a lucrat în cadre diplomatice clasice, ci a livrat „soluția” la pachet, cu etichetă proprie, ca să fie clar cine e autorul ideii, nu cine suportă consecințele. În lumea lui, dacă îi dai un nume, problema începe să se comporte.
Încă un exemplu de „eu rescriu problemele istorice după mintea mea”.
Paranoia plus violență de stat
În 1996, la închisoarea Abu Salim din Tripoli, regimul lui Gaddafi a ucis peste 1.200 de deținuți într-un masacru care nu a fost „accident”, ci metodă: când cineva devine incomod, îl scoți definitiv din ecuație. Apoi a ținut totul sub capac, cu ani de tăcere și negare, ca și cum problema se rezolvă dacă nu o vede nimeni. Aici paranoia nu mai produce decoruri și titluri, ci cadavre și dosare închise.
Frica de opoziție aduce ca soluție exterminare și secretizare.
Sancțiuni ONU (1992), apoi „reabilitare” (2003)
În 1992, Consiliul de Securitate al ONU a pus sancțiuni Libiei, pe fondul presiunilor legate de cooperarea în anchetele pentru atentate asupra zborurilor Pan Am Flight 103 și UTA 772, iar „revoluționarul global” a descoperit brusc că ideologia nu plătește facturi internaționale. În 2003, după schimbări de poziție și cooperare, sancțiunile au fost ridicate, iar același regim a început să pozeze în partener negociabil, ca și cum totul fusese o neînțelegere de protocol. La el, politica externă funcționa ca un întrerupător: azi incendiar, mâine conciliant, în funcție de cât de tare ardeau consecințele, ceea este tipic pentru lideri impulsivi, oportuniști, fără busolă consistentă.
Finanțarea „unui spectru larg” de grupări teroriste
În loc să-și limiteze „revoluția” la granițele Libiei, Gaddafi a pompat bani și sprijin către grupuri militante din afară, de la IRA până la Black Panthers, ca și cum politica externă era un raft de sponsorizări pentru orice mișcare cu uniformă și slogan. Britannica notează acest tip de susținere, iar rezultatul a fost previzibil: nu diplomație, ci export de instabilitate, cu Libia trecută în agenda serviciilor secrete ale altora. Când îți alegi prietenii după cât de tare detestă „sistemul”, ajungi să trăiești într-o lume în care toți te tratează ca pe o problemă.
Fobii și constrângeri logistice (frica de înălțime / zboruri)
Gaddafi poza în om al istoriei și al continentelor, dar își organiza deplasările cu grijă din cauza fricii de înălțime și a zborului, adică exact tipul de limită pe care propaganda o ascunde sub covor. În loc să se urce liniștit în avion ca un șef de stat obișnuit, prefera soluții care să-i țină controlul aproape și altitudinea departe, chiar dacă asta complica logistica. Contrastul e simplu: în discursuri redesena lumea, iar în transport evita să urce prea sus în ea.
Nu e „dovadă” de nimic clinic, dar e un detaliu uman care contrastează cu poza de „super-om al istoriei”.
Finalul: capturat și scos din țeavă
Pe 20 octombrie 2011, la Sirt, Gaddafi a fost scos viu dintr-un tub de scurgere, tras pe asfalt de combatanți și lovit în plină filmare, iar în câteva minute povestea s-a încheiat cu focuri de armă și un corp dus spre Misrata. Autoritățile de tranziție au vorbit despre „schimb de focuri”, dar organizații precum Human Rights Watch au descris capturarea lui ca urmată imediat de abuzuri și au cerut o anchetă independentă. Apoi a fost expus într-un congelator industrial, ca să fie văzut, recunoscut și închis cu ochii deschiși.
În 2009, la tribuna ONU, după ce a vorbit mult peste timp, Gaddafi a transformat o ședință de diplomație într-un recital, iar în vizite externe și-a instalat cortul ca să nu existe dubii cine e subiectul, nu întâlnirea. A cerut lumii să ia „Cartea Verde” ca rețetă finală, a scos legile din priză la Zuwara și a lăsat comitetele să facă „curățenie”, apoi a revenit la masa negocierilor când sancțiunile au devenit prea vizibile. În același șir de episoade, Donald Trump, în episodul viitor, va deveni un reper util pentru felul în care scena înghite instituția. Cazul se închide în decor și gest, iar mecanismul rămâne încărcat.