După Gaddafi, care, după cum am văzut în episodul trecut al seriei Istoria minților rătăcite, își impunea realitatea prin ceremonii și pază, Donald John Trump (n. 1946) o împinge prin semnături și apariții TV. Iată câteva episoade verificabile care arată discurs dezorganizat, confuzii evidente sau afirmații contrafactuale, ca o tranziție de la „stil politic excentric” la o posibilă „eroziune cognitivă” legată de vârstă:
Confuziile de identitate
În ultimii ani, Trump a avut momente de confuzie vizibilă între figuri politice cheie, ceea ce a alimentat dezbaterea despre acuitatea sa mentală:
• Nikki Haley vs. Nancy Pelosi: În ianuarie 2024, la un miting în New Hampshire, Trump a acuzat-o în repetate rânduri pe Nikki Haley (rivala sa republicană de atunci) că a fost responsabilă de securitatea Capitolului în timpul atacului din 6 ianuarie 2021. În realitate, el se referea la Nancy Pelosi (pe atunci președinta Camerei Reprezentanților).
• Obama vs. Biden: Trump a făcut de peste 10 ori confuzii între fostul președinte Barack Obama și Joe Biden, sugerând uneori că încă se luptă electoral cu Obama sau că acesta conduce țara din umbră.
• Lideri internaționali: L-a confundat pe Viktor Orbán (premierul Ungariei) cu liderul Turciei, descriindu-l ca fiind conducătorul unei țări care se învecinează cu Rusia.
• Islanda vs. Groenlanda: În ianuarie 2026, într-un discurs la World Economic Forum (Davos), Trump a vorbit despre planurile legate de Groenlanda, dar a folosit în mod repetat numele „Islanda” când se referea la Groenlanda (de mai multe ori în același pasaj), iar ulterior Casa Albă a negat că ar fi fost o confuzie, deși înregistrările/transcrierile o surprind.
Tehnica „the weave” și digresiunile bizare
Trump însuși și-a descris stilul de a vorbi ca fiind o metodă genială numită „the weave” (ţesătura): ideea de a începe un subiect, de a divaga spre alte 10 teme aparent fără legătură și de a reveni la final la ideea inițială. Totuși, criticii numesc acest stil „salată de cuvinte”. Exemple celebre includ:
• Rechini vs. Baterii: O divagație suprarealistă despre ce s-ar întâmpla dacă o barcă electrică s-ar scufunda: ar trebui să aleagă între a fi electrocutat de baterie sau a fi mâncat de un rechin aflat la 10 metri distanță.
• Hannibal Lecter: Referințele sale frecvente la personajul fictiv Hannibal Lecter din Tăcerea Mieilor, pe care îl numește „un om minunat”, confundând aparent conceptul de „azil politic” (pentru imigranți) cu „azilul de nebuni” (unde ar sta personaje ca Lecter).
• Bacon și Energia: Discursuri în care leagă prețul baconului de turbinele eoliene, susținând într-un mod incoerent că politicile de energie verde au făcut ca oamenii să nu-și mai permită micul dejun. Mai mult, Trump promovat ideea că zgomotul turbinelor eoliene ar provoca cancer.
Donald Trump și Nobelul: chitanța pentru pace
Imaginează-ți un președinte care nu cere „rezultate”, ci premiul: în 2020, Casa Albă anunța oficial că Trump a fost nominalizat la Nobel pentru Acordurile Abraham, iar el a transformat nominalizarea într-un certificat de merit personal. În 2025, și-a clădit public comparația cu Obama („a luat Nobelul pentru nimic”), ca și cum premiul ar fi o factură rămasă neplătită. Iar în ianuarie 2026, a legat direct frustrarea Nobelului de presiunile pe tema Groenlandei, adică a cerut trofeul păcii în timp ce flutura tarifele ca instrument de convingere.
Testele cognitive
De la revenirea sa la Casa Albă în ianuarie 2025, atenția asupra stării sale a crescut.
Misterul RMN-ului (decembrie 2025): După speculații privind energia sa scăzută, Trump a anunțat că va publica rezultatele unui RMN făcut în octombrie. Totuși, a uimit publicul declarând că nu știe ce parte a corpului i-a fost scanată, precizând doar că „nu a fost la creier”. Ulterior, medicul Casei Albe a clarificat că a fost un RMN abdominal și cardiac.
Un element recurent în „istoria” sa este mândria cu care vorbește despre trecerea testelor cognitive (precum celebrul MoCA – Montreal Cognitive Assessment).
Deși aceste teste sunt concepute pentru a detecta semne timpurii de demență sau deficiență cognitivă (identificarea unui desen cu un elefant sau repetarea cuvintelor „persoană, femeie, bărbat, cameră, TV”), Trump le-a prezentat public ca pe niște teste de inteligență extrem de dificile pe care le-a „zdrobit”.
„Injecții” cu dezinfectant – derapaj pseudo-științific
Pe 23 aprilie 2020, în briefingul oficial despre COVID, Trump s-a uitat la dezinfectant ca la o soluție de gospodărie și a „testat” cu voce tare ideea unei „injecții” sau „curățări” în interiorul corpului, de parcă medicina ar funcționa cu mopul. Producătorii au ieșit imediat cu avertismente publice să nu fie ingerate sau injectate astfel de substanțe, ca și cum ar fi trebuit să precizeze asta într-o lume adultă. După ce a făcut turul planetei, Trump a reîncadrat momentul drept „sarcasm”, adică varianta prezidențială de „glumeam, nu te supăra”. În scena asta nu e doar o gafă: e o demonstrație despre cum o propoziție aruncată de la pupitru devine, pentru unii, instrucțiune.
Nu era o metaforă: după briefing, oamenii au sunat la Poison Control pentru cazuri de expunere la substanțe de curățenie.
MAGA și poliția: cum se vinde „sprijinul” ca scut
MAGA a transformat „Blue Lives Matter” într-o insignă politică pentru nucleul trumpist. Trump a mers și mai direct în 28 iulie 2017, când le-a spus polițiștilor „să nu fie prea drăguți” cu suspecții băgați în mașină, adică să nu le mai protejeze capul. În paralel, administrația lui a pus frână supravegherii federale: Jeff Sessions a cerut în 2017 revizuirea acordurilor de reformă cu departamente problematice, iar în 2018 a îngreunat obținerea unor acorduri impuse de instanță pentru abuzuri. Iar în 16 iunie 2020, Trump a emis EO 13929, care promite „policing safe” prin standarde și condiționări de granturi, fără să transforme răspunderea în obligație dureroasă. În acest decor, întrebarea nu e dacă MAGA „cauzează” violența, ci ce se întâmplă când aplauzi forța.
„Ordine publică”, exportată ca spectacol
În ianuarie 2026, la Minneapolis, agenți federali de imigrație au împușcat mortal un bărbat, iar guvernatorul statului a anunțat o investigație a statului după ce autoritățile federale ar fi blocat accesul anchetatorilor la scenă. Dar Minnesota are estimat cam 130.000 de imigranți fără acte, în timp ce Texas are ~2,1 milioane și Florida ~1,6 milioane—adică problema „uriașă” e, curios, mereu filmată în altă parte. Așa că mesajul nu mai arată ca o „operațiune de imigrație”, ci ca o demonstrație: trimiți trupe, creezi tensiune, iar apoi spui că tensiunea dovedește că „era nevoie”. Iar când enforcementul devine teatru cu uniforme, publicul nu mai e „protejat”; e doar rearanjat în cadru.
Trump–Putin: prietenia care a slăbit frânele
La Helsinki, pe 16 iulie 2018, Trump a stat lângă Putin și a pus sub semnul întrebării concluziile propriilor servicii despre amestecul Rusiei, oferindu-i liderului de la Kremlin o scenă de validare globală. În 2019, Trump a blocat ajutor militar aprobat de Congres pentru Ucraina, iar GAO a spus în ianuarie 2020 că administrația a încălcat legea prin această reținere. Iar când Rusia a început invazia pe scară largă, Trump a numit manevra lui Putin „genială” și „savuros de isteață”, adică exact genul de compliment care face agresiunea să pară „strategie”. În acest amestec de aplauze, frâne slăbite și mesaje confuze, invazia nu mai pare un risc, ci o opțiune testată.
Politica externă: „unitate occidentală”, la bucată
Trump a transformat aliații europeni în pârghie și Groenlanda în pretext, amenințând cu tarife pentru mai multe țări din Europa până se ajunge la un acord pentru cumpărarea Groenlandei. Când Danemarca și UE au reacționat, Rusia n-a trebuit să inventeze propagandă: comentatori ruși au tratat ruptura SUA–Europa ca pe un cadou strategic care apasă exact pe nervul NATO. În paralel, Trump a vorbit repetat despre Canada ca posibil „al 51-lea stat” și i-a replicat premierului Mark Carney „never say never”, apoi l-a dojenit public la Davos pe ton de protector de provincie. Iar când aceeași voce flirtează cu Putin ca „partener de forță” și lovește în Europa ca în „client”, dezbinarea nu mai pare un accident, ci metoda.
Discursul de la Davos
Discursul lui Donald Trump de la Davos din ianuarie 2026 este considerat de mulți analiști un „studiu de caz” perfect pentru proiectul tău. La vârsta de 79 de ani, aflat în al doilea mandat, prestația sa a amestecat megalomania politică cu momente de confuzie geografică și fapte istorice inventate.
Criticat de analiști ca fiind „paranoic”, Trump s-a autoproclamat în cadrul Forumului Economic Mondial drept un lider planetar, atacând aliații într-un mod considerat extrem de agresiv și incoerent din punct de vedere diplomatic.
Trump a transformat tribuna economică de la Davos într-o licitație teritorială bizară: A susținut că SUA „au deținut deja Groenlanda” după Al Doilea Război Mondial și că a fost „o prostie” că au dat-o înapoi Danemarcei, numindu-i pe danezi „nerecunoscători”. În realitate, SUA nu au deținut niciodată suveranitatea asupra insulei.
„Consiliul Păcii” și taxa de un miliard
Trump a lansat „Board of Peace” și a pus pe masă o regulă simplă — loc permanent pentru cine plătește 1 miliard de dolari, restul pe mandate scurte. Adică pacea vine cu formular, cu taxă și cu un comentariu gratuit la personal. Iar când „diplomația” începe cu bonul fiscal și se termină cu eticheta de popularitate, rămâi cu întrebarea: cine intră la „pace” și cine doar plătește să fie privit?
În timp ce prezenta acest proiect de „pace”, i-a insultat direct pe liderii prezenți, spunând că unii sunt „populari”, iar alții „nu prea, dar asta e viața”.
Dosarele „Epstein” – munți de documente, dealuri de interpretări
În saga numită „Dosarele Epstein”, apare inevitabil și capitolul „Trump în lumea bună”: prin anii ’90–2000 au fost fotografiați pe la petreceri la Mar-a-Lago, iar în 2002 Trump îl descria pe Epstein ca „un tip grozav”, cu gusturi pentru „femei… mai tinere” — genul de compliment care, în retrospectivă, îmbătrânește ca laptele. Apoi vine episodul „n-am fost prieteni, ba am fost, ba l-am dat afară”: Trump a spus că Epstein „fura” tinere de la spa-ul clubului, inclusiv pe Virginia Giuffre, ca explicație pentru ruptura lor. Între timp, Departamentul de Justiție a aruncat în piață munți de documente (inclusiv un lot uriaș pe 30 ianuarie 2026), ceea ce a reaprins isteria de internet: unii confundă „apare într-un fișier / într-un anturaj” cu „e probă finală”, deși autoritățile au spus că materialele publicate nu stabilesc automat temei pentru acuzații noi. Pe scurt: un cocktail de poze, citate vechi, explicații convenabile și milioane de pagini — rețeta perfectă pentru minți grăbite să strige „am găsit DOVADA!”, fără să observe detaliul plictisitor: dovada trebuie să fie dovadă, nu folclor.
Nu se știe cum va scăpa Trump de umbra acestor „scheleți din dulap” — dar, la cât antrenament are, probabil îi va reboteza „fake news”.
Vama imaginară: când „deportarea” devine reflex politic
În duelul Trump–De Niro nu e vorba despre argumente, ci despre teatru cu mască morală. De Niro intră pe scenă ca „cetățeanul indignat” care trage alarma, iar Trump răspunde cum îi place: nu discută ideea, ci reduce omul la o etichetă și îl aruncă în groapa cu recuzită. După Discursul privind Starea Uniunii (24 februarie 2026), Trump a publicat un tir anti-adversari în care, pe lângă atacurile la adresa unor congresmene, a împins fantezia punitivă până la grotesc: a sugerat ca Robert De Niro să fie pus „pe o barcă” și „deportat”. Ironia obiectivă e că De Niro e născut în Manhattan, adică „deportarea” nu e politică de imigrație, ci metafora autoritară a excluderii: nu-mi place de tine → afară din țară, chiar dacă țara e, la propriu, locul tău de naștere. În punctul ăsta, spectacolul devine mai important decât realitatea: publicul nu mai urmărește ce e posibil, ci ce sună satisfăcător pentru tabăra lui—iar asta e exact genul de „minte rătăcită” care își confundă aplauzele cu adevărul.
Perspectiva specialiștilor
În volumul „The Dangerous Case of Donald Trump”, 27 de psihiatri și alţi specialişti au studiat comportamentul său (narcisismul patologic, impulsivitatea, dificultatea de a distinge realitatea de ficțiune), ajungând la concluzia că inapt pentru funcție, fiind un risc public. Problema e că, în timp ce îl descriu ca impulsiv și rupt de realitate, sunt acuzați că încalcă „Regula Goldwater”, care interzice diagnosticarea persoanelor publice fără examinare directă.
Cu graficele de pandemie în spate și camerele în față, Trump a aruncat ideea „injecției” cu dezinfectant ca și cum ar testa un slogan, nu un tratament. A doua zi a încercat s-o dreagă printr-o glumă „sarcastică”, dar scena rămâne: un președinte care improvizează cu voce tare și obligă lumea să traducă. Între un ordin semnat la aeroport și o frază aruncată la TV, realitatea a fost tratată ca recuzită, iar asta închide cazul fără verdict. Iar când trecem, în episodul viitor, la Gregorian Bivolaru, impostor, lider de cult şi acuzat de viol, rețeta nu se schimbă: se schimbă doar decorul. Se închide ușa, dar mecanismul continuă să meargă.