Dacă episodul anterior al seriei Istoria minților rătăcite urmărea un individ care a operat în umbră, cumpărând tăceri și evitând instituții, aici analizăm un lider care a modificat Constituția pentru a elimina limitele de mandat și a concentrat puterea în propriile mâini. În loc să exploateze rețele private, Xi Jinping a extins aparatul de stat, a integrat „Gândirea lui Xi Jinping” în lege și a amplificat supravegherea digitală la scară națională. Nu discreția îl definește, ci formalizarea controlului, iar această alegere deschide problema rătăcirii prin centralizare absolută.
Iată câteva decizii și acțiuni concrete prin care liderul chinez a concentrat puterea, a restrâns spațiul critic și a transformat controlul într-o politică de stat, conturând un tipar de autoritate rigidă și autocentrată:
Consolidarea puterii personale și eliminarea limitelor de mandat (2018)
În 2018, China a decis că „două termene” e o idee prea occidentală și a scos din Constituție limita de mandate pentru Xi Jinping, ca să nu mai fie deranjat de detalii administrative gen… plecatul de la putere. Deng Xiaoping pusese limita tocmai ca să evite revenirea la omul providențial cu portret pe pereți, dar se pare că prevenția a expirat. Pe scurt: dacă tot ești „lider”, de ce să fii temporar, când poți fi o piesă de mobilier instituțional – stabilă, grea și greu de mutat? Nu e vreo criză mistică, e doar alegerea rece a puterii maxime: mai puțină frână, mai mult „eu sunt statul”.
Sistemul de credit social
Sistemul de credit social e, pe scurt, combinația ideală dintre carnetul de note din școală și un Big Brother cu doctorat în informatică. Camerele te recunosc, algoritmii te punctează, iar dacă ai „medie mică la comportament civic”, s-ar putea să descoperi că trenurile rapide sunt pentru elevii silitori ai națiunii. Ideea e simplă: statul nu doar că te guvernează, dar te și evaluează, ca un părinte sever care decide cine merită excursie și cine rămâne acasă. Nu e haos, nu e improvizație — e ordinea dusă la nivel de aplicație mobilă, unde stabilitatea bate libertatea la scor.
Drepturile omului – armonie administrată
În timp ce Beijingul vorbește despre stabilitate și „combaterea extremismului”, uigurii din Xinjiang au devenit subiectul unui program de supraveghere densă, cu controale, restricții religioase și „centre de reeducare”, prezentate ca instruire benignă: un fel de școli foarte serioase, din care nu pleci când sună clopoțelul, ci când consideră statul că ai învățat lecția corectă. Oficial, e prevenție; în practică, organizații internaționale au descris detenții în masă, muncă forțată şi religie trecută prin filtrul aprobărilor oficiale, iar diferența culturală e tratată ca un risc de securitate. Drepturile omului în China există, dar în versiune condiționată: le ai atâta timp cât nu deranjezi ordinea. Iar „armonia” arată cel mai bine când e măsurată, filtrată și impusă de sus în jos.
Gestionarea pandemiei COVID – politica „Zero COVID”
„Zero COVID” a fost varianta chinezească de a negocia cu un virus: nu-l tratezi, nu-l gestionezi, îl declari indezirabil și încui orașul până își cere scuze. Carantine masive, blocuri baricadate, testări cât un ritual zilnic — iar libertatea de mișcare a devenit un privilegiu condiționat de coduri și aprobări, ca pe vremea permiselor de trecere. Când oamenii au ieșit totuși în stradă în 2022 (raritate locală), nu protestau „împotriva sănătății”, ci împotriva ideii că viața poate fi pusă pe pauză la infinit. Pe scurt: rigiditatea a produs ordine pe hârtie și oboseală în realitate — cu costuri economice și psihologice pe care niciun comunicat nu le poate carantina.
Campania anticorupție – epurare și disciplină internă
În 2012, Xi Jinping a lansat campania anticorupție promițând să lovească atât „tigrii”, cât și „muștele”, iar anchetele au ajuns până la vârful partidului, cu arestări spectaculoase și condamnări grele. Mii de oficiali au fost investigați, iar figuri puternice au dispărut din funcții aproape peste noapte, sub acuzații gestionate intern de partid. În paralel, mecanismele disciplinare au funcționat opac, iar selecția țintelor a ridicat suspiciuni privind eliminarea rivalilor politici. Rezultatul: o curățenie amplă, dar și o concentrare vizibilă a loialității în jurul unui singur centru de comandă.
Marele Zid al cenzurii
Sub conducerea lui Xi Jinping, așa-numitul „Mare Firewall” (sau Proiectul Scutul de Aur) a fost extins și rafinat, blocând platforme globale precum Google, Facebook sau Twitter (aflate pe o listă întreagă de site-uri blocate) și filtrând constant conținutul intern. Companiile tehnologice chineze au fost obligate să implementeze sisteme proprii de moderare și raportare, iar utilizatorii care depășesc limitele impuse pot fi sancționați sau excluși din spațiul digital. Cenzura nu funcționează doar prin interdicție, ci prin reglarea algoritmică a vizibilității și prin orientarea discursului public. Rezultatul este un internet vast, dar strict delimitat, unde accesul la informație rămâne condiționat de conformitate.
Vizite de stat – rețea de loialități externe
Xi Jinping a bătut planeta metodic, cu delegații numeroase și contracte groase, transformând fiecare vizită de stat într-un exercițiu de reasigurare că Beijingul nu vine doar în poză, ci și în infrastructură, credite și acorduri strategice. În timp ce alți lideri își fac turismul diplomatic pentru declarații, el a preferat trasee calculate: capitale-cheie, forumuri economice, summituri unde influența se negociază la masă, nu pe Twitter. Fiecare fotografie oficială a însemnat și o repoziționare discretă a Chinei în ecuația globală. Nu e plimbare protocolară, e export organizat de putere.
Regula celor opt puncte – austeritate obligatorie
În 2012, Xi Jinping a lansat celebra „Regulă celor opt puncte”, o listă de porunci care interzicea recepțiile fastuoase, întâlnirile interminabile și deplasările oficiale cu escorte demne de un star rock, în numele „disciplinei de partid”. Oficialii au fost îndemnați să „facă treabă reală, să spună lucruri reale”, dar și să lase acasă banchetele scumpe și tapisările ceremoniale pentru fotografii. Efectul? Birocrația s-a trezit cu restricții vestimentare și culinare, ca într-un regulament de cantină sever, unde fiecare exagerare e imprudentă.
Visul lui Xi
„Visul chinez” promite renașterea națiunii, putere economică și respect global, toate ambalate într-un slogan suficient de larg încât să încapă orice plan cincinal. Diferența față de alte „vise” este că acesta vine cu manual de utilizare și obiective trasate până în 2049, iar contribuția individuală se măsoară în conformitate cu direcția stabilită de sus. Prosperitatea este colectivă, ambiția este națională, iar succesul are o singură definiție oficială. Nu e un vis spontan, ci unul atent planificat, cu termen de predare și evaluare periodică.
Cultul personalității
Când „Gândirea lui Xi Jinping” ajunge în Constituție și în manuale, nu mai vorbim doar despre un lider, ci despre un capitol obligatoriu la examen. Portretele devin decor standard, loialitatea se afișează ca insignă, iar discursurile amintesc constant cine e personajul principal al istoriei contemporane. Partidul nu mai gravitează în jurul unei ideologii abstracte, ci în jurul unui nume propriu cu majusculă permanentă şi căruia i s-au decernat o sumedenie de medalii şi onoruri. Nu e nostalgie declarată, dar simbolistica amintește subtil că, uneori, trecutul nu pleacă — doar se reformulează.
În 2018, limita de două mandate a dispărut din Constituție prin vot aproape unanim, iar mandatul a rămas, calm și prelungit, ca și cum ar fi fost mereu acolo. Portretele au rămas pe pereți, „gândirea” a intrat în manuale, iar camerele au continuat să numere fețe fără să clipească. Totul s-a făcut la vedere, prin ștampilă și aplauze, nu prin conspirații, iar controlul a devenit procedură. În episodul următor, impostorul Jean-Claude Romand va arăta cum se poate construi aceeași ordine rigidă fără decret, dar cu aceeași tăcere în jur. Aici mecanismul s-a fixat; mai departe, el doar își schimbă forma.