Era o dimineață care promitea o zi obișnuită, deși aerul era deja tensionat. Dana, o tânără a cărei prezență era de obicei discretă, se îmbrăcase cu o anumită nonșalanță studiată: un tricou mulat, blugi mom-fit și o pereche de teniși uzați, gata să înfrunte jungla urbană. Poșeta de umăr, neagră, conținea, pe lângă strictul necesar, și telefonul care avea să devină, în scurt timp, catalizatorul propriei ei drame.
Plecarea de acasă fusese grăbită, cu o ultimă aruncare de priviri către ușa care pecetluise o dispută mută. Pe drumul scurt spre stație, degetele Danei alergau deja pe ecran. Nu mai erau reproșuri, ci pledoarii și încercări disperate de a stabiliza o relație care se prăbușea.
Autobuzul 73 a sosit. Era aglomerat, dar, ca printr-un miracol al sorții menit să ofere o scenă pentru teatru, Dana a reușit să găsească un loc dublu liber, chiar lângă fereastră. S-a așezat, singură, și a continuat dialogul, transformându-l din șoapte scrise în apel telefonic.
Vocea Danei era inițial calmă, încercând să negocieze. ,,Nu înțeleg de ce trebuie să fie așa. Te rog, mai gândește-te!” Dar tonul celuilalt, auzit ca un bâzâit rigid, a devenit rapid tranșant. Liniștea din jurul Danei s-a spart.
Aici, tonul ei s-a ridicat, oscilând între șoc și o ultimă încercare de demnitate:
,,Bine, dacă asta vrei, nu mă mai suna. Am înțeles că mă părăsești. Asta e tot ce trebuie să știu. Nu mai vreau să te văd niciodată.”
Telefonul a fost închis, actul s-a încheiat. Mâna care a introdus telefonul în poșeta neagră tremura vizibil, iar masca resemnării s-a prăbușit. În mijlocul zgomotului de frâne și al vocilor estompate, Dana a izbucnit într-un plâns violent, cu sughițuri care spărgeau liniștea convențională.
Cei din jur au devenit imediat conștienți de dramă. Plânsul nefiltrat, inundația de lacrimi și sughițurile tăiate de durere. Pasagerii din imediata apropiere, deși încercau să nu privească, șopteau, confirmându-și reciproc: ,,A părăsit-o, săraca, așa e viața.” Ei știau că asistă la un caz de sindrom al inimii frânte urban, transportat pe ruta 73.
Nu a trecut mult timp și autobuzul a oprit. Alți pasageri au urcat, iar lângă Dana, care încă se lupta să își stăpânească sughițurile, s-a așezat un băiețel de zece sau unsprezece ani. Copilul, cu ochii mari și nealterat de tabuurile adulte, a studiat-o intens. Copilul a sărit peste orice logică romantică, analizând sursa vizibilă a nefericirii ei.
,,Plângi pentru că ești grasă, așa-i?” i-a șoptit el, cu o logică simplă, aproape de necrezut.
Tăcerea a fost asurzitoare, un moment înghețat de comedie neagră. Plânsul Danei s-a oprit instantaneu, transformat într-un șoc de neîncredere. În spatele mâinilor, pe sub gulerul cămășii și în oglinda retrovizoare, pasagerii au lăsat să se strecoare zâmbete reprimate și chiar chicote tăcute. Copilul reușise, cu sinceritatea lui nevinovată, să oprească un flux emoțional pe care nicio logică adultă sau empatie nu-l putea controla. A fost o terapie neașteptată, nepoliticoasă, dar teribil de eficientă, care a transformat o dramă sângeroasă într-un moment de umor absurd.