Candidatura doamnei Anca marș Alexandrescu susţinută de clanul politic al AiURiștilor şi criticată dur de Gigi Becali
De ce candidează Anca marș Alexandrescu?
Când crezi că scena politică românească nu mai are cu ce să te surprindă, apare o nouă distribuție în comedia națională: Anca marș Alexandrescu va candida la Primăria Bucureștiului. O fostă consilieră a unor premieri de tristă amintire, devenită vedetă la tembelizor, vrea să sară acum din studioul de emisie direct în fotoliul de primar. România rămâne singura țară în care notorietatea se confundă cu competența, iar apariția televizată devine echivalentul unui doctorat în administrație publică.
La prima vedere, candidatura doamnei Anca marș Alexandrescu la Bucureşti pare să bifeze toate criteriile: vizibilitate mediatică, susţinere de partid, din partea clanului politic al AiURiștilor, plus un aparent moment oportun. Însă dacă ne uităm mai atent, se conturează aceleaşi modele care ne-au adus în acest punct: un sistem care preferă imaginea în locul competenţei, lozinca în locul programului şi „spectacolul” în locul administraţiei reale. Dacă ne uităm și mai atent, putem observa faptul că, susținând-o, în condițiile în care Bucureștiul nu este AiURist, clanul politic al AiURiștilor face același joc pe care l-a făcut și la precedentele alegeri la Primăria capitalei, noncombat sau un blat ascuns cu cei din clanul politic PSD. Anca marș Alexandrescu ar urma să-i ia din voturile candidatului PSD și a-l ajuta astfel pe liderul PSD, Sorin Grindeanu.
Clanul politic al AiURiștilor și „sacrificiul” de weekend
Liderul AiURiștilor, George SIEmion, ne-a anunțat solemn că partidul său „se sacrifică” susținând-o pe Anca Alexandrescu la Primăria Capitalei. Sacrificiu? Poate doar de ochii sugeraniștilor. Cum să vorbești despre „sacrificiu”, când, de fapt, oferi un loc eligibil unei foste consiliere a lui Adrian bombonel Năstase și Livache Dragnea? Anti-sistemul care se aliază cu sistemul pe care-l blamează. Iată noua matematică politică românească, în care prostia se înmulțește prin ipocrizie și dă mereu același rezultat. Anca marș Alexandrescu este candidatul care aparține cel mai mult sistemului dintre toți candidații.
SIEmion mai spunea, cu gravitate de tribun provincial, că „Bucureștiul are nevoie de o voce curată”. Vocea curată e bună, dar nu ajunge să cânți în fața ruinelor unui oraș sufocat de incompetență același cântecel pe care l-a cântat și Gabi Fii rea. Să conduci capitala nu înseamnă să fluturi lozinci suveraniste, ci să știi ce să faci cu un buget, o echipă și un plan coerent. Dar la noi, planul e facultativ, iar discursul e obligatoriu.
Gigi Becali pare mai lucid decât toți AiURiștii
Paradoxal, singurul care a vorbit cu o brumă de logică a fost Gigi Becali. Omul a spus simplu:
„Ea vrea să aibă puterea și să comande pe toți, adică ambiția asta oarbă și întunecarea minţii. Cred că își va reveni după ce se va da cu capul de pereți. Este ambiția ei să candideze, dar crede prea mult despre ea. Băi, Ancuța, nu ai cum să ne conduci pe noi, bărbaţii. De ce nu ai cum? Ești doar o televiziune, care spune că este a poporului, dar oamenii văd că îl promovezi pe Rizea”
Cât de ironic: Becali, eternul personaj caricatural, a devenit vocea rațiunii într-o lume care și-a pierdut simțul ridicolului. Dacă până și el observă că Anca marș Alexandrescu nu are trecere în fața electoratului urban, atunci poate că timpul farselor mediatice a trecut. Sau, mai probabil, se reinventează sub alte nume și alte campanii.
Spectacolul continuă, orașul se degradează
Problema nu e neapărat Anca marș Alexandrescu ca individ, ci sistemul care produce astfel de candidaturi pe bandă rulantă. Politica românească a devenit o improvizație continuă, în care fiecare „vedetă” crede că popularitatea ține loc de soluții. În loc de cunoștințe în administrație, avem apariții televizate; în loc de programe, avem talk-show-uri prelungite; în loc de fapte, avem poze cu microfonul.
Candidatura aceasta este simptomul unei boli cronice a acestei nații: confuzia între notorietate și valoare. O țară care a ajuns să-și aleagă liderii în funcție de rating nu poate spera la reformă, ci doar la repetarea acelorași eșecuri.
Capitala, prizonieră între speranță și farsă
Bucureștiul e un oraș care are nevoie de arhitecți, nu de șarlatani. De soluții reale pentru trafic, poluare, infrastructură. În schimb, primește promisiuni livrate cu zâmbet de iRealitatea TV și aplauze frenetice pe fundal. Așa se nasc „candidații minune” care nu știu să repare un trotuar, dar știu să dea like la propria postare.
Și, firește, vina finală nu e doar a lor. E și a noastră, a celor care am transformat votul într-un act de resemnare. Acceptăm spectacolul, facem haz de necaz și ne întrebăm de ce nimic nu se schimbă. Răspunsul e simplu: pentru că, în România, fiecare farsă electorală e precedată de o amnezie colectivă. Populația votantă părând a uita complet experiențele anterioare.
Epilog sau necrolog
Așa se scrie, încă o dată, capitolul rușinii politice românești: cu Anca marș Alexandrescu în rolul „speranței”, George Simion în rolul „martirului strategic” și Gigi Becali în rolul „profetului involuntar”.
Un scenariu absurd, dar perfect compatibil cu o țară care continuă să confunde libertatea cu prostia.
Până la urmă, da, dreptul de a fi prost rămâne inviolabil. Iar urna de vot, dovada supremă că îl exercităm cu entuziasm și lipsă de discernământ.
