De la politicieni plictisiți la cetățeni sictiriți, bâlciul deșertăciunilor domină viața publică în cea mai absurdă parodie a democrației
Bâlciul deșertăciunilor la noi acasă
România anului 2025 nu mai e o țară, e un spectacol ambulant. Avem cort, avem circari, avem clovni, avem mangafale, avem prezentatori cu papion prea strâmt la gât. Singura diferență față de un circ adevărat e că biletul nu costă 10 lei, ci jumătate din salariu, cealaltă jumătate fiind rezervată la ,,taxe, impozite și alte daraveri”. Așa se trăiește în bâlciul deșertăciunilor, unde fiecare zi e o parodie a celei anterioare, iar speranța e un clovn obosit care mai face o tumba doar ca să se audă aplauze de complezență.
Am ieșit pe teren, ca reporter cinic cu pixul strâmb în buzunar, și am stat de vorbă cu personaje fictive, dar atât de reale în sarcasmul lor, încât te întrebi dacă nu cumva ele surprind realitatea mai bine decât orice politician.
Dialoguri de bâlci
Mitruță, 57 de ani, vânzător de semințe la colțul blocului:
„M-am săturat de bâlciul deșertăciunilor. La televizor împreună se ceartă ca chiorii, apoi se pupă în culise. Ce să mai cred? Că dacă se bat cu pancarte la Parlament, înseamnă că le pasă de noi? Aș! Mai bine mă duc la bâlciul adevărat, la Obor, acolo știu că dacă îmi iau un mic, măcar e mic și în farfurie, nu doar pe afiș.”
Lențuța, 63 de ani, pensionară, clientă fidelă la farmacie:
„Eu am renunțat să mă mai uit la televizor. Îmi crește tensiunea mai tare decât cu sarmaua de Crăciun. Bâlciul deșertăciunilor nu-i pentru vârstnici cu probleme cardiace. Politicienii urlă mai tare ca difuzoarele de la nuntă. Noroc cu pastilele de inimă, dar ce folos că mă omoară factura la gaz înainte să fac infarctul.”
Dorel, 42 de ani, meseriaș, filozof de scară de bloc:
„Auzi, într-o zi unul zice că-și dă demisia, a doua zi zice că nu și-o mai dă, că i-a explicat partidul că de fapt nu știa ce spune. Păi asta nu e politică, frate, ăsta e bâlciul deșertăciunilor combinat cu teatru ieftin de amatori. Am mai mult respect pentru clovnii de la bâlci, că măcar ei știu că-s clovni și nu se dau conducători de națiune.”
Bâlciul deșertăciunilor, varianta parlamentară
Când deschizi televizorul și vezi ședințele de guvern sau conferințele de presă, nu mai știi dacă ești pe TVR Info sau la o telenovelă mexicană prost dublată. Actorii aceiași, replicile trase la indigo: „Nu ne certăm, doar avem opinii divergente”, „E un joc politic”, „O să găsim consens”. Traducere liberă: „Se împart funcții, cine prinde, prinde, cine nu, să plece cu coada între picioare.”
Bâlciul deșertăciunilor e mai plin de scheleți decât dulapurile de la Palatul Victoria. Acolo fiecare scandal e repetitiv ca muzica de la carusel: aceleași trei note, aceleași trei grimase, aceleași trei promisiuni. Și noi tot plătim biletul.
Personaje fictive, dar familiare
Nelu „Șurubel”, 35 de ani, DJ de ocazie:
„Eu pun muzică la bâlciuri adevărate. Și știi ce? Niciodată nu s-a luat lumea la bătaie pentru cine să cânte primul. Dar la bâlciul deșertăciunilor din Parlament, toți trag să fie soliști. Numai că ei nu cântă, ei urlă fals. Dacă i-aș pune pe boxe, mi-aș pierde clienții și m-aș trezi cu roșii stricate aruncate în mine. Noroc că la bâlciurile reale clienții știu să se distreze, nu să se prefacă importanți.”
Marioara, 71 de ani, bunică experimentată:
„Mă uit la nepoți cum se ceartă pe telecomandă și parcă văd guvernul. Ăla mic țipă, ăla mare face pe șmecherul, iar la final vine bunicul și zice că nimeni nu se mai uită la televizor. Bâlciul deșertăciunilor e exact așa: niște copii care urlă până obosesc, iar noi, adulții, trebuie să tragem ponoasele.”
Stelică, 29 de ani, corporatist dezabuzat:
„Eu lucrez în multinațională. Ședințele noastre sunt mai scurte și mai logice decât ale guvernului. Și noi avem manageri care dau cu pumnul în masă, dar măcar la final se ia o decizie. La ei e doar bâlciul deșertăciunilor – scandaluri fără final, ca un serial Netflix, fără ultimul episod. Dacă asta e conducerea țării, atunci și firma mea ar putea să preia România, măcar avem proceduri.”
Bâlciul deșertăciunilor ca strategie națională
Ce s-ar întâmpla dacă am lua oficial modelul bâlciului și l-am pune ca strategie națională? Poate am scăpa de minciună și de ipocrizie, pentru că la bâlci toată lumea știe regulile jocului:
Clovnul e clovn, nu politician.
Vata pe băț e vată pe băț, nu căcat uscat pe băț.
Roata norocului se învârte, dar nu promite pensii speciale.
În bâlciul deșertăciunilor, însă, politicienii joacă teatru de parcă am fi cu toții spectatori forțați să aplaudăm. Dar noi nu mai avem palme, ni le-am tocit pe facturi.
Circul economic
În bâlciul deșertăciunilor nu lipsesc scamatorii care scot din joben „creștere economică de 5%”, în timp ce noi scoatem din portofel restul de la pâine. Se vorbește de autostrăzi care apar ca prin magie pe hărți PowerPoint, dar când mergi pe drum, dai cu roata în groapă mai repede decât poți să spui „PNRR”.
Ionel, 54 de ani, șofer de TIR:
„Băi, am mai mult respect pentru GPS-ul meu care mă minte frumos că am ajuns la destinație, decât pentru miniștrii care promit că termină autostrada Transilvania. GPS-ul, măcar, mă lasă în fața unui câmp și îmi zice ,,Ai ajuns”. Ei mă lasă în bâlciul deșertăciunilor și-mi spun ,,Ai progresat”.
Spectacolul promisiunilor
La bâlciul deșertăciunilor, promisiunile sunt ca baloanele de săpun: frumoase în aer, dar dispar în două secunde. În campanie electorală, fiecare politician e un prestidigitator care îți flutură în față un viitor luminos. După alegeri, îți flutură doar facturile. Promisiunile se evaporă ca aburul de la cazanul cu porumb fiert, lăsându-ne doar cu știuleții uscați.
Mărinică, 39 de ani, agricultor:
„Au promis irigații. Am irigații doar când plouă. Au promis subvenții, dar alea se duc pe drum ca tiribombele care se învârt și amețesc copiii. Bâlciul deșertăciunilor ne amețește și pe noi, dar nu mai știm dacă din cauza promisiunilor sau a setei.”
Corupția – stand-up național
În bâlciul deșertăciunilor, corupția nu mai e tragedie, e comedie de situație. Unii politicieni sunt prinși cu mâna în borcan, dar dau din umeri și spun: „Nu era borcanul meu.” Și publicul râde amar. Corupția e ca tiribomba: știm că ne ia banii, știm că ne amețește, dar tot ne urcăm pe ea.
Ghiță, 48 de ani, funcționar:
„La bâlciul deșertăciunilor, corupția e singurul joc unde șmecherii câștigă mereu. Restul ne alegem cu vată pe băț, dar fără băț. Doar cu dinții cariați și cu amintirea că am fost și noi, cândva, parte din spectacol.”
Cultura bâlciului
Nici cultura nu scapă de bâlciul deșertăciunilor. Politicienii se laudă că sprijină teatrul și muzeele, dar realitatea e că singura piesă de teatru cu succes e „Cum să te cerți și să nu faci nimic”. Iar muzeul cel mai vizitat e muzeul promisiunilor neîndeplinite.
Profu’ Marin, 66 de ani, pensionar și fost diriginte:
„Le predau la copii despre Shakespeare, dar ce rost are? Ăștia din guvern fac comedii mai absurde decât ,,Visul unei nopți de vară”. Acolo măcar e magie. Aici e bâlciul deșertăciunilor pur și simplu. Și e obligatoriu, că intrarea se plătește din salarii și pensii.”
Concluzie provizorie
România, în 2025, trăiește în plin bâlci al deșertăciunilor. Și nu pare să se termine prea curând. Personajele se schimbă, dar spectacolul e același. Publicul e tot mai obosit, mai cinic, mai ironic. Poate că singura salvare e să râdem noi, înainte să râdă istoria de noi.