Într-o Românie în care știința, medicina și civilizația se încăpățânează să progreseze, există totuși un om care refuză să se lase călcat de „molecule străine în trup”: Gigi Becali – mucenicul neo-duhovnicesc al epocii medicale moderne.
Operat la coloană cu aparatură de ultimă generație, Becali a decis, la mai puțin de 24 de ore, că spitalul nu e un loc pentru un om care se conduce după Evanghelia după… Becali. A plecat acasă, vesel, dreaptă coloana, strâmbă filosofia medicală.
Gigi Becali – ultimul luptător împotriva antibioticelor globaliste
În ultimele zile, scandalul a lovit din nou în centrul lumii medicale românești: Gigi Becali, după o operație la nivel cervical, a părăsit spitalul mai repede decât un atacant trimis pe poartă — și, mai mult, a refuzat ostentativ antibioticele prescrise de doctori. „Nu iau, că nu e bun pentru trup”, a declarat el, ca și cum ar fi ținut o predică într-o bisericuță improvizată, nu o conferință de presă.
Nu e pentru prima dată când patronul FCSB se războiește cu medicina modernă: în timpul pandemiei de COVID-19, Becali a sugerat public că boala se tratează mai simplu, cu rugăciune și ceaiuri naturale, provocând un amestec de îngrijorare, frustrare și amuzament la public și în rândul specialiștilor. Când majoritatea lumii spunea „vaccinează-te”, el părea să spună: „dă-mi o icoană, nu un vaccin”.
Cazul recent scoate din nou în evidență contradicția: omul care a plătit milioane pentru jucători și transferuri pare să creadă că propriul corp este un microcosm sacru, imun la tratamente farmaceutice și vulnerabil doar la puterea duhovnicească. În loc să urmărească protocoalele clinice, Becali pare să urmeze un protocol… evanghelic.
Medicii: „5 zile de antibiotic”
Becali: „Nu, că nu e bun pentru trup”.
Doctorul îi recomandă antibiotic, cum scrie în toate protocoalele medicale. Becali îi explică, calm și patristic: „Nu iau, dom’ne, că nu sunt bune pentru trup. Iau ceva natural.”
În traducere din „finanțez un club, nu medicina modernă”: Antibioticul nu e bun pentru trup, cel mult, pentru sufletul Big Pharma. Omul se îndreaptă singur, cu rugăciune, arhangheli și ceai de tei. Știința o fi avansat, cum recunoaște însuși Becali, dar a avansat greșit. Că nu există studiu medical în „Pateric”.
Democrația medicală e slabă: antibioticul are prospect, dar rugăciunea ba
Unii ar spune că antibioticul scade riscul de infecție post-operatorie. Dar Becali ne arată calea: Dacă crezi destul, corpul își face update singur. Ca un Windows 95 prea încrezător, dar totuși optimist.
Într-o lume în care doctorii cred în bacterii, Becali crede în „altceva natural”. Și dacă Dumnezeu i-a dat boala, cum a mai spus odată, atunci e lipsă de respect să îi pui un antibiotic și să-i strici planul.
Medicina – 1 | Duhovnicia – infinit
Adevărul e simplu: doctorii tratează corpul, Becali tratează ideea de corp. Unde alții văd risc medical, el vede risc teologic.
Și nu există CT sau RMN care să contrazică asta.
Și totuși… lumea râde pe ascuns
Publicul, obișnuit deja cu teologia anti-farmacologică a patronului de la FCSB, ridică din sprânceană. Nu de alta, dar, după Becali: dacă refuzul antibioticelor devine „trend”, spitalele vor da faliment, iar farmaciile vor ajunge muzeu, lângă dinozauri și tezele de doctorat nefăcute.
Becali nu a fugit din spital – a plecat cu o misiune:
• să arate poporului că medicina nu e nevoie să fie făcută după știință;
• că tratamentul ideal este puțin ulei sfințit, un canon și o coloană vertebrală încăpățânată;
• că antibioticul este doar o altă conspirație globală împotriva românului sănătos „de pe genunchi”.
Dacă Aurel Vlaicu se ridica la cer cu avionul, Gigi Becali se ridică duhovnicește fără antibiotic. Și, într-o țară ca România… probabil că asta e mai greu.
Dacă episodul cu antibioticele ar fi fost singurul, lumea poate ar fi zâmbit și ar fi mers mai departe. Dar Gigi Becali e un om consecvent: el practică aceeași „medicină” și în politică – întâi crede pe cuvânt, apoi realizează că a luat țeapă, după care începe să predice împotriva propriilor fapte. Așa a fost și cu finanțarea partidelor cu har patriotic, care i-au promis renașterea morală a țării: AUR, naționalism luminat, românism cu batic pe cap, sfinți, steaguri și apă sfințită turnată pe programul de guvernare.
O vreme, Becali chiar a crezut în minunea lor politică. A investit emoțional, financiar și duhovnicește – că doar un om cu bani vede câteodată în extremiști un soi de „doctori” ai neamului: oameni care nu prescriu antibiotic, ci tratament cu basm și slogan.
Apoi, inevitabil, a venit trezirea. Când a început să vadă că sub icoană se mai ascunde și câte un manual de manipulare, iar sub discursul anti-sistem se află doar alt sistem, mai gălăgios și mai confuz, Gigi Becali a început să se scarpine metafizic în cap și să observe că:
• românismul lor e uneori mai toxic decât infecția post-operatorie;
• patriotismul lor vine la pachet cu efecte adverse, dar fără prospect;
• unii profeți ai neamului au nevoie mai degrabă de un consult psihiatric decât de voturi.
Momentul de grație a fost Călin Georgescu – promisiunea mesianică a AUR și revelația tardivă a lui Becali: omul care vorbea despre salvarea României cu intensitatea unei reclame la detartrant, dar cu coerență aproximativă. Becali, brusc iluminat, începe să spună public că a fost orbit, că a crezut în iluzii și că unii extremiști sunt atât de rupți de realitate încât dacă ar conduce țara, nici antibioticele n-ar mai salva-o.
Ironia e că Becali descoperă mereu adevărul la final – exact ca pacientul care refuză tratamentul, se agravează și apoi spune: „aha, cred că medicul avea dreptate!”. Dar în politică nu există perfuzii, iar infecțiile ideologice nu se tratează cu ceai de tei. Iar România a rămas cu urmele pansamentelor experimentale.
În final, episodul Becali – antibiotic, Becali – AUR, Becali – „mântuitorii” politici seamănă suspect de mult cu: mai întâi se aruncă cu credință, apoi refuză realitatea, după care, când apar simptomele, descoperă că… tratamentul era altul.
Dar poate că, în felul lui, Becali e util: ne arată permanent cât de mult rău poate face o decizie luată cu sufletul, dar fără creier – fie că e vorba de o colonie de bacterii sau de una de extremiști.