Într-o țară în care credința ar fi trebuit să aline, a apărut o nouă religie: religia urii. O sectă națională, cu icoane pixelate și sfinți de Facebook, în care preoții nu mai poartă sutane, ci microfoane. Se numește simplu: Patriotism cu corn.
Secta are trei profeți principali: Georgescu, Simion și Sfântul Partid AUR.
Ei nu mântuiesc, ci transmit live. Nu predică iubirea, ci indignarea. Nu oferă speranță, ci conspirații. În altarul lor digital, se oficiază zilnic slujba urii:
„Trădători! Străini! Oculta mondială!”
Un „Amin” la fiecare share, un „Doamne-ajută” la fiecare insultă.
E o credință nouă, fără Dumnezeu, dar cu foarte mult orgoliu. Oamenii nu mai cred în biserică, dar cred în live-uri; nu mai citesc Evanghelia, dar citesc comentariile.
Și pentru că totul trebuie să aibă o formă de ritual, a apărut și procesiunea supremă: pupatul moaștelor.
Mii de oameni stau la coadă la Iași, în frig, în ploaie, cu speranța că atingerea unei racle le va rezolva problemele.
Unii cred că e credință. Eu cred că e disperare organizată.
Trăim într-o epocă în care omenirea descoperă noi lumi, iar noi pupăm oase.
Alții lansează sonde spre Marte; noi lansăm rugăciuni spre cer, sperând să ne vină pensia mai mare.
În timp ce medicina regenerează organe, noi regenerăm superstiții.
În timp ce unii creează viitorul, noi ne ținem de trecut, cu genunchii pe caldarâm.
Dar nu credința e problema. Credința adevărată e nobilă, intimă, tăcută.
Problema e industria credinței: popi cu voce de PR-ist, televiziuni cu preoți-influenceri, politicieni care își dau cu mir electoral.
Acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu, s-a instalat marketingul divin.
Iar în timp ce popii numără enoriașii, rinocerii urlă în cor:
„Jos globaliștii! Sus patria!” — cu telefonul plin de fake news și fruntea împodobită cu tricolor.
Acești „credincioși ai urii” nu mai vor iubire, vor dușmani. Nu mai caută sens, caută vinovați.
Și cum sensul lipsește, îl inventează: „Ne vrea Occidentul răul!”, „Ne fură străinii sfinții!”, „Ne otrăvește Uniunea Europeană!”.
Câtă vreme mai există cineva de urât, rinocerul român se simte viu.
Cine sunt vinovații reali? Nu doar ei.
Sunt și cei care au condus țara fără viziune, cei care au transformat politica în batjocură și religia în afacere.
Când statul te lasă fără speranță, apare profetul de carton.
Când biserica tace, vorbește Georgescu.
Când școala nu mai educă, predică Simion.
Vă dați seama cât de minuțios a fost lucrat acest fenomen? O singură lună de campanie a fost suficientă pentru a da naștere unei adevărate mișcări — un conglomerat de „credincioși” în aiureală, convinși că prostia colectivă este revelație divină.
Acești oameni trăiesc într-o lume paralelă, unde se confundă rugăciunea cu live-ul de pe Facebook și știința cu „bioenergia”. Unde orice delir devine profeție, iar orice impostor – trimis al Cerului.
Ei nu mai au nevoie de argumente: dețin Adevărul unic, cu majusculă. Îl poartă în icoană, în ecranul telefonului și, mai ales, în certitudinea că „ceilalți” sunt orbi.
Fenomenul Georgescu i-a strâns laolaltă: de la misticii cu teoriile conspirației, până la cei care cred că descântecul e știință aplicată. Un amestec bizar de pseudo-credință, pseudo-patriotism și pseudo-cultură, în care România reală dispare sub un strat gros de superstiție.
Unii dintre acești oameni pot avea școală, funcții, chiar și diplome universitare – dar școala nu vindecă întotdeauna orbirea intelectuală. Ceea ce au în comun este aceeași imunitate la rațiune, același refuz de a gândi.
Poate, cândva, „georgismul” va fi studiat la facultățile de psihologie din lume ca un caz clinic de manipulare colectivă reușită.
Până atunci, rinocerii merg mai departe, convinși că grohăitul lor este cântec patriotic.
Și uite-așa, România se transformă încet într-un pelerinaj colectiv către nimic.
O țară care pupă moaște și scuipă rațiune.
O națiune care confundă credința cu frica și patriotismul cu intoleranța.
Adevărata minune n-ar fi să plângă icoanele, ci să gândim.
Dar, deocamdată, rinocerul e ocupat: mai are un live de distribuit și o raclă de pupat.
Nu am nimic cu oamenii care sunt religioși dintr-o nevoie sinceră de lumină. Cei care caută în credință puterea de a merge mai departe, de a ierta, de a se liniști — aceia au ceva nobil în suflet. Religia lor e o formă veche, elegantă, de dezvoltare personală — cu mult înainte ca influencerii de azi să o vândă pe TikTok în doze de 30 de secunde.
Atâta timp cât acești oameni înțeleg că nu toți trebuie „luminați” cu forța și că fiecare își are propriul drum către sens, ne înțelegem perfect.
Am, însă, o mică problemă cu ceilalți — cei care își confecționează din religie un piedestal. Care cred că, dacă se închină mai tare, sunt automat mai buni. Cei care privesc lumea de sus, cu superioritate și dispreț, ca și cum Dumnezeu le-ar fi dat lor exclusivitatea mântuirii.
Am o problemă cu cei care folosesc credința ca bâtă, nu ca sprijin. Cu cei care transformă Evanghelia în manual de ură, iar pe Dumnezeu în polițist cosmic, gata să-i amendeze pe „păcătoși”.
Aceștia nu cred — aceștia se cred.
Și, din nefericire, dintre toți rinocerii, ei sunt cei mai periculoși: pentru că poartă masca sfințeniei peste chipul urii.