Zgomotul ușilor trântite, m-a trezit. E duminică dimineață, ziua în care-mi plănuiesc mereu să dorm un pic mai mult. Zgomotul cărucioarelor răzbate prin pereți subțiri ai garsonierei micuțe, aflate la parter, în vecinătatea întrării în bloc. La scurt timp, recunosc larma făcută de babele din bloc. E ora la care pleacă la piață. Nu mai pot adormi și ies să fumez o țigară, încercând să profit de unicul moment al zilei în care se face un pic de liniște-n fața blocului. Curând se vor trezi toți vecinii.
Purgatoriu
Știam eu că nu-i bine să merg către lumină, s-a dovedit a fi venit de la farurile locomotivei. Al naibii tunel. Acum am ajuns aici și dracul știe unde-s și ce caut. Foc am, dar mi-am pierdut țigările și nici nu văd pe nimeni să fumeze. Curat ghinion. Tot felul de gânduri mi se bat în cap și fac o larmă de nedescris în cuvinte. Le văd pe toate cele pe care nu le-am făcut și mă chinuie gândul c-aș fi putut. Pare a fi târziu. Tu de ce râzi ca virgina-n fața ștromeleagului învârtoșat, zbura-ți-aș penele?
Moartea lui Iliescu: cum România a uitat sângele
Moartea lui Iliescu a fost tratată cu ipocrizie națională. Politicieni, televiziuni și BOR l-au omagiat, ignorând crimele de la Revoluție și Mineriade
Și moartea are simțul umorului: Tovarășul Iliescu, trimis la ceruri cu onoruri și amnezie națională
A mierlit-o tovarășul Ion Iliescu, fost președinte, fost comunist de carieră, fost nomenclaturist, fost garant al democrației originale și actual mort. La 95 de ani, după o viață întreagă de evitat justiția cu o grație de maestru al capului plecat care trece pe sub toate dosarele, Iliescu a reușit în final marele act final: să scape definitiv.
Într-o țară normală, vestea decesului unui lider implicat în crime împotriva umanității ar fi venit cu o notă de reflecție, poate chiar cu o undă de regret colectiv că justiția nu a fost niciodată suficient de înaltă cât să-l vadă. În România însă, am asistat la o slujbă de reabilitare istorică live, orchestrată de aceiași oameni care cred că dacă spui „Dumnezeu să-l ierte” ai șters instant orice pată de sânge.
Moartea lui Iliescu a fost un moment de sinceritate națională, dar nu în sensul bun.
A fost sinceră în ipocrizie, în lașitate și în capacitatea noastră extraordinară de a trece sub preș niște crime pentru care alte popoare ar fi organizat tribunale, nu parastase cu transmisiune live.
Timp de două zile, România și-a făcut cămașă neagră din minciuni și a îmbrăcat-o mândră pe toate posturile.
Moartea lui Iliescu a fost momentul în care televiziunile, partidele și Biserica Ortodoxă au căzut într-un consens rar:
- „Să nu vorbim despre ce doare. Hai să vorbim despre ce dă bine pe ecran.”
PSD – Partidul care a murit cu el, dar nu se lasă dus
Pentru PSD, moartea lui Iliescu a fost mai degrabă înmormântarea unei mitologii decât a unui om.
Tătuca roșu, protectorul „tranziției liniștite” (a se citi: haotice, păzite de SRI), a fost prezentat ca o icoană a stabilității.
Au fost elogii scrise cu lacrimi de crocodil și discursuri ținute cu mâna pe portofoliul electoral, nu pe inimă.
Nu s-a pomenit nimic despre Revoluție, despre sângele din decembrie sau despre minerii din iunie ’90.
Pentru PSD, moartea lui Iliescu a fost ocazia perfectă să spună indirect:
- „Uite cât de buni am fost și suntem.”
În loc să vadă în moartea lui Iliescu un moment de reflecție asupra eșecului moral al tranziției românești, PSD a văzut doar o nouă ocazie de autojustificare.
În fond, nu-i greu să faci doliu politic atunci când tu ești moștenitorul de drept al cadavrului.
PSD nu l-a îngropat pe Iliescu, l-a mumificat și l-a așezat în vitrina propriului trecut glorificat, în timp ce adevărul istoric geme îngropat sub panglici roșii și discursuri ipocrite.
Electoratul PSD – amnezici de profesie, nostalgici de carieră
Evident, între două pensii indexate electoral și trei pomeni electorale, electoratul fidel PSD a primit vestea morții lui Iliescu cu bocete, colivă și aplauze.
Pentru unii, moartea lui Iliescu nu e o tragedie, ci o retragere la pensie în ceruri, unde poate organiza un Snagov etern al spiritelor revoluționare.
Acești votanți imunizați la istorie și adevăr n-au nevoie de fapte, doar de senzații:
-
– „Era liniște atunci.”
-
– „A fost un om calm.”
-
– „A dat case la oameni.”
Sigur, și-a dat și lui. Și foștilor lui. Și a dat și ordin să fie bătuți oamenii în stradă. Dar cui îi pasă?
Electoratul PSD n-a citit niciodată raportul Parchetului Militar. Dar a citit eticheta de pe sticla de ulei primit în campanie. Și e loial.
Baronii PSD – Epigonii tătucului roșu
Sub Iliescu, baronii PSD s-au născut ca buruienile după ploaie: în Teleorman, în Olt, în Vrancea, în Vrăjelia.
Acești domni feudali de secol XXI și-au luat notițe de la Iliescu: cum să zâmbești când furi, cum să invoci „stabilitatea” când îngropi justiția și cum să controlezi tot, fără să ai impresia că faci ceva greșit.
Astăzi, unii dintre ei varsă o lacrimă ipocrită la televizor, în timp ce restul plâng că nu mai au pe cine să invoce ca „părintele fondator”.
Îl plâng pentru că fără Iliescu, PSD e doar o adunare de contabili ai hoției, fără mitologie.
El era aura. Ei sunt doar restul lumânării, fumegând sub ventilatorul DNA-ului.
Marcel Ciolacu – moștenitorul de serviciu al tăcerii
Ciolacu, între două mimări de reformism și o vizită pe la Bruxelles, l-a descris pe Iliescu drept „omul care ne-a arătat drumul spre Europa”.
Da, dar mai întâi a trecut cu bocancii peste Piața Universității, peste presa liberă și peste justiție.
Dar când ai nevoie să pari serios în ochii pensionarilor, e mai eficient să citezi din Elogiul Liniștii decât din dosarele Mineriadei.
Ciolacu nu e urmașul lui Iliescu, e ecoul lui, pe frecvență joasă, fără carismă, fără sânge rece, doar cu mema „Să trăiți bine și să votați la timp”.
Grindeanu – portavocea doliu-frezată
Sorin Grindeanu, bărbatul căruia i s-a făcut o guvernare și un partid cadou ca să tacă frumos, a cerut „decență”.
În România, când un fost șef de stat moare nepedepsit pentru sângele vărsat, cererea de decență e echivalentul unui „Ssst! Să nu-i trezim pe procurori…”
Grindeanu, ca majoritatea colegilor săi, nu l-a apărat pe Iliescu pentru ce a făcut, ci pentru că e un precedent periculos să plătești pentru ce faci.
Cine știe ce vine după…?
PSD și fanii lui, o familie unită prin frica de adevăr
Iliescu a murit, dar n-a fost înfrânt.
A fost eliberat, ca toți dictatorii care nu mai pot fi atinși.
Și în jurul sicriului lui, PSD-ul și votanții lui și-au rostit în cor rugăciunea preferată:
„Doamne, ferește-ne de memorie.”
George Simion – ipocrizie cu steag național
Dar cea mai savuroasă piruetă pe scena ipocriziei postmortem a venit, cum altfel, de la George Simion, tânărul revoltat de serviciu care, atunci când nu e ocupat să strige „Jos sistemul!”, face reverențe suspect de tăcute în fața cadavrelor sistemului.
Când Iliescu era viu, Simion mergea cu lumânări în mână la poarta lui, un fel de Halloween civic cu accente de proces popular. Spunea sus și tare că „locul lui Iliescu e la închisoare”, că „e criminal”, că „va da socoteală pentru Revoluție și Mineriadă”.
Justițiarul nostru vocal era, în esență, un fel de Batman al Victoriei, fără costum dar cu slogan.
Și totuși… la moartea lui Iliescu, Simion a tăcut ca un ierarh în Sinod. A murmurât doar:
- „Dumnezeu să-l ierte… noi nu comentăm.”
Poftim?!
Nea George, ce-ai pățit? Ți-a ruginit tricolorul? Ți-a intrat bătaia minerească-n suflet?
Când era momentul să te ridici și să spui clar, în fața țării, că Iliescu a murit nepedepsit, că statul român a fost complice prin tăcere și mușamalizare, tu ce-ai făcut?
Ai recitat proverbe cu rimă populară:
-
„Unul naște, altul moare, lume, soro lume…”
Așa vorbea și Iliescu în 1990, pe balcon, când îngropa adevărul cu „echilibru”.
Felicitări, George! Ai reușit să-l omagiezi prin tăcere, fără să te murdărești de elogii, dar și fără să mai lupți pentru adevăr. Ipocrizia perfect dozată: nu l-ai vorbit de bine, dar nici n-ai mai avut curajul să-l condamni.
Din revoltat în reverent, în doar 30 de cuvinte
Poate că George Simion a înțeles în sfârșit cum funcționează politica reală: când moare cineva cu schelete în dulap, taci politicos, că poate într-o zi o să mori și tu la fel. Cu dosare deschise, cu victime care așteaptă o condamnare, cu aplauze de la cei care vor doar liniște și uitare.
Sau poate doar n-a mai fost fotogenic momentul. Că nu dă bine pe Facebook să spui adevărul când tot PSD-ul plânge în cor, BOR aprinde tămâia, și televiziunile rostogolesc amintiri din „anii stabilității”.
George Simion, de la tribună la trădare tăcută
Dacă Iliescu a fost arhitectul democrației cu bâtă, Simion tocmai a dovedit că este decoratorul amneziei selective. Să nu deranjăm prea tare trecutul, că s-ar putea să se prăbușească și prezentul pe noi.
Într-o Românie normală, tăcerea în fața crimelor de stat se numește complicitate.
În România lui 2025, tăcerea se numește „respect”.
BOR – Tămâie și reset moral
Biserica Ortodoxă Română a reacționat cum o face de obicei:
Cu formule standard, fără curaj, fără adevăr.
Pentru BOR, moartea lui Iliescu a fost o formalitate de calendar, nu o ocazie de a rosti ce n-au avut curajul să spună în 1990: că au tăcut în fața nedreptății.
A fost pomenit, dar nu judecat.
A fost iertat, fără să fi cerut iertare.
S-a cântat, nu s-a condamnat.
BOR – Dacă a reinstituit religia, i se iartă tot
Când Biserica Ortodoxă Română și-a anunțat reacția, a fost clar: la Judecata de Apoi, dosarul Revoluției are un subcapitol numit „Merite pentru reintroducerea religiei în școli.”
În stilul caracteristic, BOR nu a comentat nimic despre:
-
sânge,
-
represiune,
-
complicitate la tăcerea istorică.
În schimb, au lăudat:
-
„credința domnului președinte” (de parcă a mers vreodată la slujbe fără să fie vreo cameră de televiziune în preajmă),
-
sprijinul pentru preoții de caritate în instituțiile statului (care, în mod ironic, se ocupau și cu vânarea tinerilor în Piața Universității… dar trecem peste).
Așa că i-au urat, firesc:
-
„Veșnică pomenire și iertare.”
Poate ar fi trebuit să-l roage pe Dumnezeu să ierte și păcatele BOR din 1990, dar în fine.
Televiziunile – regizori ai uitării colective
Moartea lui Iliescu a fost transformată de televiziuni într-un reality show nostalgic, cu muzică tristă, imagini de arhivă „selectate cu grijă” și narațiuni emoționale.
Lipsă totală de context.
Lipsă totală de responsabilitate.
Posturile care altădată difuzau anchete despre crimele de la Revoluție acum difuzau montaje lacrimogene cu „omul calm” și „salvatorul tranziției”.
Niciun mort, nicio lacrimă pentru victime, doar emoție ambalată profesional.
A fost fascinant să vezi cum trusturi de presă care altădată difuzau anchete, acum difuzau colaje cu flori, copii și discursuri netăiate.
Niciun cadru cu morții din decembrie. Niciun citat despre Mineriadă.
Doar muzică tristă și narațiuni romanțate.
Am privit nu o transmisiune de înmormântare, ci o parodie de canonizare mediatică.
Oportuniștii momentului – Doliul, rebrand de imagine
Mulți politicieni (unii prea tineri să fi trăit Revoluția) s-au grăbit să posteze pe Facebook elogii pentru „omul care a schimbat România”.
Da, a schimbat-o, a schimbat-o cu bastoane, mineri, dosare clasate și democrație simulată.
Moartea lui Iliescu a fost folosită ca oportunitate de PR, nu ca moment de reflecție istorică.
Aceiași oameni care ignoră victimele din 1989 și 1990 au descoperit, brusc, respectul pentru trecut.
Dar nu și pentru adevăr.
Cine n-a uitat
În contrast cu acest priveghi al uitării colective, câteva voci au păstrat ceea ce se cheamă coloană vertebrală, acest os rar și nepopular în politica românească.
Dominic Fritz a amintit de morții Revoluției și de răspunsurile care nu vor mai veni. A spus clar: moartea lui Iliescu lasă nedreptate, nu gol. Bravo. O frază care ar fi trebuit să fie normă, nu excepție.
Mormânt cu vedere spre uitare
Ion Iliescu a murit necondamnat, nejudecat și nemișcat, la fel cum a trăit ultimii 30 de ani. Când dosarele se prăfuiau, el se pensiona. Când victimele strigau, el tăcea. Când presa întreba, el zâmbea paternal și ne spunea că „am trecut prin momente dificile”.
Nu, tovarășe, tu le-ai creat.
Iar acum, când statul român te îngroapă cu onoruri, îngroapă și orice urmă de decență juridică.
Ultimul glonț: tras în memorie
În final, România a pierdut un fost președinte. Dar n-a câștigat adevărul. În lipsa unei condamnări reale, moartea lui Iliescu este doar o prescripție biologică, nu una morală.
Și dacă există Dumnezeu chiar îl iartă, e cazul să ne întrebăm: noi ce facem cu păcatele lui? Le îngropăm? Sau măcar le notăm, ca să nu le repetăm?
La înmormântare, poate ar fi trebuit să se audă — în loc de bocete — sunetul mulțimii din decembrie ’89.
Dar e greu să mai plângă cineva azi. Ne-au obosit toate lacrimile pe care le-am vărsat în gol.
Moartea lui Iliescu fără justiție e doar o pauză publicitară
Iliescu a murit nepedepsit.
Iar România a ratat ocazia, încă o dată, să rostească adevărul cu voce tare.
În loc să ne amintim cine a murit în decembrie ’89 și cine a fost bătut în iunie ’90, ne-am uitat la moartea lui Iliescu ca la un episod de istorie alternativă, regizat cu grijă de cei care au tot interesul să nu ne amintim.
Moartea lui Iliescu a fost sfârșitul unui om.
Dar este, poate, și dovada că România încă nu vrea să trăiască cu adevărul.
O alegere imposibilă
De când mă știu, mi-am făcut veacul prin curtea asta și oamenii mă strigă Grivei. Am cușca mea, pe care o împart cu prietenii mei, cotoiul Andrei și cocoșul Retevei. Cât e ziulica de lungă, cotoiul doarme și rățoiul îi numără puricii, cu voce tare. Măcăne de-mi țiuie urechile. Abia-mi pun geană pe geană. Noaptea, eu stau de veghe și-i apăr de țânțari. Acum sunt năuc. M-am așezat ghemuit și nu-mi amintesc ce mă pregăteam să fac, să dau sau să iau? Până una alta, m-apuc de treabă și m-oi decide pe parcurs.
Ceva mic și albastru
La cei 90 de ani ai mei, par a fi o enciclopedie vie. Par, pentru că eu am serioase dubii în ceea ce privește aceste aparențe. Cei din jur, mânați fiind de dorința de a-mi afla secretele, obișnuiesc a mă bombăni cu fel de fel de întrebări, la care se așteaptă ca eu să am vreun răspuns. De parcă eu aș deține secretul longevității sau te miri ce alte soluții pentru reușite-n viață aș mai putea ști. De pildă, o duduie m-a întrebat de curând care-i secretul potenței mele? I-am răspuns că e ceva mic și albastu.
Luminează-mă
Luminează-mă tu, Războinicu’ Luminii și far călăuzitor pe autostrada minții în beznă, tu care ai descoperit sensul vieții între două oi și trei păcate, învață-mă cum se scoate adevărul din baligă și se unge pe pâine, spune-mi cum se face că vocea ta tună mai tare decât rațiunea și cum reușești să fii analfabetul preferat al divinității, sunt gata să cred că Biblia s-a rescris singură după ce i-ai dictat tu coperțile cu nădejde și degetul arătător cu care te semnezi, după ce te ștergi cu el la c*r. Miki ‘telectualu’
Tovarășul Ion Iliescu, erou, vinovat sau mit național?
Cum a ajuns tovarășul Ion Iliescu, artizanul democrației originale, să fie omagiat cu onoruri, deși a scăpat de justiție în dosarul Revoluției și Mineriadelor?
Tovarășul Ion Iliescu – Eternul Președinte, Eternul Nevinovat
România respiră ușurată. Nu pentru că s-a schimbat ceva fundamental în țara asta, ci pentru că unul dintre simbolurile naționale ale imunității la justiție a trecut în neființă. Și ce spectacol grotesc avem: doliu național, ceremonii cu drapelul coborât în bernă, „omagii” și „respect etern”. Probabil și minerii au lăsat jos bâtele, o clipă, în semn de recunoștință.
Tovarășul Ion Iliescu, eternul inocent, omul care n-a omorât pe nimeni, doar a gestionat un „context istoric complicat”. Când ești președinte după o revoluție sângeroasă și te trezești cu câteva mii de morți în CV, n-ai decât două variante: ori plângi pe umărul istoriei, ori îți faci partid. Ghici ce-a ales?
Revoluția – cu R mic, că nu e revoluția voastră, e a lor
În decembrie ’89, tovarășul Ion Iliescu a salvat România de comunism. Adică a salvat comunismul de România, împachetându-l frumos în hârtie de ziar FSN și punându-i fundiță tricoloră. Toată povestea aia cu „teroriștii” – basm pentru copii mari și naivi, gen: „Stai liniștit, mămică, n-au murit 1100 de oameni degeaba, era nevoie să mai facem niște victime, că altfel nu credeau americanii că a fost revoluție adevărată”.
Și uite cum tovarășul Ion Iliescu, băiat modest, crescut la școala bolșevică, devine peste noapte tatăl democrației originale. Originală în sensul „fabricată în subsolul Comitetului Central, cu manualul lui Lenin pe post de rețetar”. Ce n-au știut oamenii din Piață atunci a fost că libertatea are nevoie de un bon fiscal, iar Ion era casierul șef.
Dosarul Revoluției – epopeea unui blat național
Dacă te naști în România și crezi că justiția funcționează, ai două variante: ori ești beat, ori ești magistrat. La 35 de ani după ce tovarășul Ion Iliescu a făcut stand-up comedy cu sângele oamenilor în fața Televiziunii Române, noi încă ne întrebăm: „Dar cine a tras în noi după 22?”. Serios? Vreți nume? Vă dau unul: Istoria.
Mai mult, tovarășul Ion Iliescu a fost și revoluționar cu merite deosebite, paradoxal.
Justiția română s-a uitat 35 de ani la tovarășul Ion Iliescu cum intră și iese din spitale private, în loc să intre în pușcărie. Dar nu, l-a protejat ca pe un urs din Rezervația Națională a Rechinilor Politici. A fost inculpat, da. Și? În România, „inculpat” e doar un titlu onorific, echivalent cu „Sir” în Marea Britanie. „Sir Ion Iliescu, cavaler al imunității și protector al minerilor”.
Mineriada – când democrația și-a luat bocancii-n gură
Tovarășul Ion Iliescu a iubit democrația cum iubește un șef mafiot concurența: cu bâta. Și când „golanii” din Piața Universității au început să strige „Jos comunismul!”, nea Nelu a zis: „Jos… dar cu tot cu capetele lor!”. Și a venit iunie ’90, cu trenurile pline de mineri care veneau la Capitală să facă „ordine”. Ordinea aia cu bâte, lanțuri și căști de protecție. Și să nu uităm discursul lui nea Nelu, cu accent de tătuc:
- „Vă mulțumim pentru spiritul civic!”
Spiritul civic al minerului se manifestă când îți lasă doar dinții din față, că restul ți i-a scos pentru progresul țării.
Dar nu, justiția n-a avut nimic de zis. Cică „probe insuficiente”. Normal, când probele au fost șterse cu mopul din Piața Universității și băgate în arhiva „Dosarele care expiră după ce moare inculpatul”. Și ce să vezi? A expirat.
Votanții lui Ion – nostalgia, bat-o vina
Există un cerc restrâns de oameni care încă îl plâng pe tovarășul Ion Iliescu. Cerc restrâns în sensul de peste 85% dintre cei 86% care au votat în ,,duminica orbului”. Generația „cine a dat pensii mărite?” și „era mai bine pe vremea lui Iliescu”. Da, era mai bine, pentru că nu știai ce-i aia corupție, că tu aveai deja totul rezolvat: un bloc gri, un televizor alb-negru și program la TV mai mult decât în perioada lui Nicolaie Ceaușescu. Libertate? Cine are nevoie de ea când ai „Teleenciclopedia” și „O știre și-un cântec”?
Aceiași oameni care azi varsă lacrimi la televizor sunt cei care au votat în ’90 și ’92 cu „domnul Iliescu” pentru că „știe carte” și „nu ne vinde străinilor”. Așa am ajuns să avem capitalism cu față umană, dar cu buzunarele tovarășilor lui Iliescu și al prietenilor acestora pline până la refuz.
Când republica își strâmbă din nas la regalitate: Iliescu vs. Regele Mihai
Ah, relația tovarășului Ion Iliescu cu MS Regele Mihai I – povestea clasică a unui fiu adoptiv al Partidului care nu putea concepe că România merită un suveran în loc de un șef de comitet PCR reciclat. Pentru Iliescu, Regele Mihai era un fel de amintire supărătoare dintr-o istorie pe care o dorea arsă la crematoriul ideologic de pe Kiseleff.
L-a tolerat cu aceeași delicatețe cu care mineriștii mângâiau televizoarele în ’90. I-a refuzat accesul în țară de câteva ori, doar ca să-i permită mai târziu, cu un aer de generozitate sovietică, o reabilitare simbolică și neînsoțită de putere. Vizitele regale erau pentru el doar bune ocazii să mimeze europenismul, cu zâmbetul de aparat dentar socialist și politețea unui portar de bloc de protocol.
În esență, tovarășul Ion Iliescu n-a iertat niciodată faptul că Regele Mihai avea ceea ce el nu va avea vreodată: demnitate autentică, onoare istorică și o ieșire decentă din scenă.
Statul român – maestru în omagii și amnezie
Acum îl plângem cu onoruri naționale. Drapel coborât, doliu oficial, discursuri siropoase despre „contribuția la consolidarea democrației”. Care democrație, frate? Cea pe care a bătut-o minerul cu lanțul prin Piața Universității? Sau aia pe care a împușcat-o televiziunea publică în decembrie ’89, cu un fake news din ora în ora?
Și parcă-l aud pe reprezentantul statului, solemn, lângă sicriu:
- „Tovarășul Ion Iliescu a fost un om de stat excepțional.”
Da, excepțional în sensul că a fost excepția care a confirmat regula: în România, dacă ești suficient de mare, nu pățești nimic. Poți să faci revoluții, mineriade, să oprești reforma economică și să reinventezi comunismul în formă democratică – tot la catafalc cu onoruri ajungi.
Și acum, guvernul a decretat zi de doliu național. Pentru cine? Pentru noi, că am rămas orfani de Părintele Originalității Democratice. Sau poate pentru justiție, care și-a pierdut clientul favorit. În loc să-i pună cătușele, i-au pus coroane de flori. Așa e la noi: în România, închisoarea e pentru hoți de găini, nu pentru hoți de revoluții.
„Ne pare rău” – nimeni n-a zis asta
Între toate aceste lacrimi oficiale, nimeni n-a zis un simplu „ne pare rău” pentru morții din decembrie sau pentru bătuții din iunie ’90. Pentru că dacă ar recunoaște asta, ar trebui să recunoască și că statul e complice. Iar statul nu recunoaște decât când moare inculpatul. Atunci își face curaj și dă drumul la talk-show-uri lacrimogene și analize de istorie contrafactuală: „Cum ar fi fost România fără tovarășul Ion Iliescu?”. Păi, probabil, fără 1100 de cruci suplimentare în cimitire.
Eroul integrării în NATO – povestea de PR
Evident, nu putea lipsi placa de gramofon cu „tovarășul Ion Iliescu, arhitectul aderării României la NATO”. Da, după ce a stat cu sufletul lipit de Kremlin în primii ani, nea Ion s-a prins că „fratele mai mare” nu-i mai dă pâine. Și atunci s-a reprofilat: din roșu aprins, a devenit roz pal, apoi euro-atlantic. Dar cu aceeași minte de aparatcik, care n-a văzut în integrare decât o formă de supraviețuire politică. Tovarășul Ion Iliescu și partidul său opunându-se aderării, până în momentul în care l-au covins pe Emil Constantinescu să nu mai candideze pentru un nou mandat de președinte.
Moartea ca strategie de imagine
Și uite cum, într-o țară unde oamenii sunt condamnați post-mortem pe Facebook, tovarășul Ion Iliescu moare inocent, cu toate onorurile. Și nimeni nu mai întreabă „cine a tras în noi după 22?”. Pentru că moartea, în România, spală tot: sânge, bâte, crime, procese neterminate. Moartea e cea mai bună strategie de PR.
Cine-l plânge și cine râde?
Televiziunile plâng. Politicienii plâng. Votanții nostalgici plâng. Justiția râde în pumni, că i-a scăpat de cea mai mare rușine: să condamne un președinte care le-a fost tată spiritual. Și, undeva, minerii poate zâmbesc. Nu pentru că le e dor de el, ci pentru că știu că bătaia aplicată în iunie ’90 a fost, oficial, „un act de responsabilitate civică”.
Un toast amar
Tovarășul Ion Iliescu a murit. România nu. Din păcate. Și nu, nu-i păcat că a murit el. Păcat e că a murit justiția cu mult înaintea lui.
Așa că, dragi compatrioți, ridicați un pahar. Nu pentru Iliescu. Pentru noi, cei care trăim în țara unde istoria se repetă, dar facturile nu se plătesc niciodată de cine trebuie. România e singura țară din lume unde revoluția a murit de bătrânețe, mineriadele sunt trecute la capitolul „colorat” și președinții sunt eroi doar după ce nu mai respiră.
Și când o să vină următorul „salvator”, să nu ziceți că n-am râs împreună.
România e țara în care doar dreptul de a fi prost ramâne inviolabil, garantat de Constituție.
Toate acestea mi-au lăsat un gust amar, un gust amar care persistă și acum, după moartea tovarășului Ion Iliescu.
Tu cum privești toate acestea, ce impresie ți-a lăsat?
Spune-mi în comentarii!
Ieșirea din singurătate
Am ieșit din singurătate și m-am trezit într-o piață de suflete second hand unde fiecare își vinde atenția pe mărunțiș. Am schimbat pereții reci cu pereți tapetați cu citate motivaționale. Am înlocuit liniștea cu râsete obligate și priviri care scanează ecrane în loc de fețe. Am crezut că intru în lume, dar am intrat într-un teatru absurd unde toți joacă fericirea pe credit și nimeni nu are bani s-o plătească, dar toți își iau popcorn și aplaudă ca niște foci, când cade cortina, ca să nu se prindă nimeni că e gol.
Îmi trăiesc viața după horoscop
Astăzi, nativilor săgetător le va surâde norocul. Clar. De treizeci și trei de ani tot aud asta și odată nu l-am văzut surâzându-mi. Poate m-o fi căutat și nu știa unde stau. M-aș duce să-l caut, dar azi îs trei ceasuri rele. În prima parte a zilei, nativii vor primi o vizită neașteptată. Te pomenești că vine iar vecina și-mi cere să merg să-i repar chiuveta. Data trecută, am avut de muncă până dimineața, o ninfomană. Pe seară, nativii vor petrece timp în familie. Bună asta, dar nu scrie în familia cui.
Joac-o p’asta și mori prost
Joac-o p’asta! – cum devine o expresie cretină mantra conspiraționiștilor cu rude prin spitale și diplome de la Universitatea TikTok
Joac-o p’asta! – strigătul de luptă al prostului informat
N-ai cum să trăiești în România fără să dai, la un moment dat, peste eternul personaj care, din senin, în mijlocul unei conversații normale sau al unei cafele liniștite, izbucnește cu emfază:
- „Joac-o p’asta!”
Asta nu e o provocare intelectuală, nici un duel al ideilor, nu, asta e un avertisment, un avertisment că urmează o combinație letală de fake news, pseudologiile unui TikToker cu probleme la mansardă și o injecție de anti-occidentalism marca Șoșoacă, eventual.
De fiecare dată când aud „joac-o p’asta!”, îmi vine să-mi scot neuronul singur, să-l așez pe masă și să-l rog frumos să iasă din cameră ca să nu fie martor la ce urmează.
Cum se joacă p’asta: ghidul prostului viralizat
Nici nu mai trebuie să deschizi televizorul, să citești un ziar sau să te uiți la știri. Ai noroc: prostul e deja informat în locul tău! A făcut el treaba grea și a scrolat până a găsit o doamnă cu voce isterică și webcam de laptop din 2008 care urlă despre „oculta mondială” și „experimente pe populație”.
El vine, îți servește informația ca pe o ciorbă reîncălzită, și îți aruncă:
- „Joac-o p’asta!”
Tu n-ai întrebat nimic. Nu voiai să știi. Dar s-a simțit dator. A simțit că adevărul lui, confirmat de „Google” și „verișoara care a lucrat la recepție într-un spital”, trebuie să fie spus, de preferat, tare și cu spume.
Google – sursa supremă pentru prostul iluminat
Îl întrebi, cu o ultimă fărâmă de speranță:
- „Și de unde ai aflat toate astea?”
- „De pe Google.”
A, păi gata, m-ai convins! Dacă a zis Google… Ăla e sfânt, frate! E biblia analfabetului digital. Ce mai contează că Google e un motor de căutare, adică un fel de bibliotecar prost plătit care-ți aduce orice gunoi ceri, fără să judece conținutul? Că dacă îi ceri rețete de urină de dragon, ți le găsește în 0,47 secunde.
Îl întrebi:
- „Știi diferența dintre o sursă de informare și un mijloc de informare?” Pauză, apăsătoare, ca-n filmele cu proști care au dat de-un test IQ.
- „Uite, Google e un mijloc de informare. Sursa poate fi un jurnalist, un articol verificat, un institut de cercetare…”
Dar n-ai cu cine. El scoate telefonul, se uită de parcă deschide portalul către adevăr și-ți arată… un TikTok cu Diana Șoșoacă urlând dintr-o mașină.
Diana Șoșoacă – oracolul de TikTok
Pentru ei, Diana e noul Nostradamus. Dacă mâine urlă că vaccinurile au cipuri care transmit semnal 5G direct în suflet, mâine vor vinde telefoanele și își vor acoperi capul cu folie de aluminiu.
Și dacă îndrăznești să pui întrebări, se activează:
- „Ce, tu crezi tot ce zic ăia? Eu am avut rude în spitale! Cunosc un doctor!”
Aha! Deci experiența rudelor în spitale devine diplomă de specializare. Ai avut bunica internată la ortopedie în ’97? Felicitări, ești expert ATI! Ai vorbit cu un medic la o bere? Gata, ai competență să contrazici consensul medical internațional. Bravo, dom’le! Ești o enciclopedie medicală cu baterii AAA.
Cazul Sf. Pantelimon – când toți devin anesteziști pe Facebook
În cazul de la Sf. Pantelimon, e plin internetul de specialiști. Și nu orice specialiști – anesteziști, medici legiști, judecători și detectivi particulari. Toți într-o singură persoană, cu o diplomă de la Universitatea „Am auzit eu de la cineva” și masterat în „Am citit pe net că…”.
Și dacă le spui că nicio instanță n-a dat un verdict, că specialiștii reali nu s-au pronunțat clar, că există lucruri precum proceduri, protocoale, anchete, ei râd de tine. Râd ca proștii la filme franțuzești. Pentru că ei „știu”.
- „Joac-o p’asta! Doctorii omoară oameni!”
- „Putin are dreptate!”
- „E planul Occidentului să ne împuțineze!”
Dacă tot e conspirație, hai să o facem completă. Poate că doctorii colaborează cu extratereștrii. Poate că noradrenalina activează reptilienii din ADN-ul nostru și doar Șoșoacă a avut curajul să spună adevărul. Sună la Netflix, avem un scenariu
Joac-o p’asta singur, că eu mă abțin
Dragi joac-o-piști, dacă veniți cu gândul să trântiți iar vreo aberație virală, urmată de expresia voastră magică „joac-o p’asta!”, mă scuzați, dar n-am chef de improvizații pe tema prostiei altora.
Păstrați-vă conspirațiile pentru grupurile voastre de WhatsApp, unde încă mai circulă PowerPoint-uri cu masoni, cipuri și Hitler vegetarian. Lăsați-ne pe noi, cei care nu ne informăm de la sursa Diana Șoșoacă, să bem o cafea liniștiți.
Și da, când vă întreb ce întrebări ar trebui să pună o știre ca să fie considerată credibilă și voi dați din umeri ca niște pui beți de Paști, nu e că vă fac proști, doar constat.