Așteptând următorul sfârșit al lumii, prezis de Nemurică din Berceni, prezicător necunoscut, dar celebru printre dobitoace, Costel Picioriute, un melc vitezist de curse lungi, se gândi să profite de Aprostcalipsa premergătoare și se apucă de contrabandă, vindea idei celor ce nu aveau idei despre vreo idee și nicio idee despre niciun fel de idee. Aceștia din urmă erau mulți, cu toții angajați la stat sau bugetari, căci altfel nu-i angaja nimeni. În mijlocul aprostcalipsei, Costel se îmbogăți-n viteză.
Ostatic
Erau odată un tip și o tipă, influenceri, care, cât era ziulica de lungă și noaptea de scurtă, se uitau la televizor, urmărind dezbaterile părerologilor despre orice și filme erotice. Cum stăteau ei așa, se și mirau cum de nu sunt cei mai proști din lume. Pe ea o chema Antona Cucuruz, zisă și Misiune imposibilă doi, pentru că făcuse odată o misiune de ziceai c-o făcură doi și pe el îl chema Ilie Mamba, zis și marele Mamba negru, poreclă ce-i fu atribuită în armată, după ce l-au văzut camarazii la duș, de aceea e captiv.
La Ciunga Lată, o comună din România, un bătrân, înarmat cu un cuțit și-un mănunchi de coliere autoblocante, a descins într-un apartament unde a sechestrat doi zugravi, tineri. Nu mă întreba cum a fost posibil, nu-mi pot imagina. Îndată a venit echipa de intervenție MAI, cu pistoale de PlayStation, puști cu aer comprimat și un negociator tâmpit, care abia putea silabisi două cuvinte. Din cauză că erau geamurile murdare, binomul format din trei agenți, n-a putut interveni în timp util, ne-a declarat comandantul, după.
Gigi Beeecali și predica de după FCSB – Farul 1-2
Gigi Beeecali dă vina pe jucători, arbitri și secte după FCSB – Farul 1-2, într-o nouă predică cu umor involuntar, evlavie și ton apocaliptic
Introducere: Evanghelia după Gigi Beeecali, ediția 2025
Duminică, FCSB a luat bătaie de la Farul cu 1-2. Nimic nou sub soare, doar că în loc de analiză tactică, am primit din nou o predică, nu de la popa, ci de la Popa Mare: Gigi Beeecali, un fel de Moise al Ligii 1 care coboară de pe Muntele Piperan sau Athos cu Tablele Rezultatelor și începe să strige: „Ați greșit, păgânilor!”
Pentru Gigi Beeecali, FCSB nu e o echipă de fotbal, ci o sectă sportivă cu normă întreagă. Când câștigă, e lucrarea Domnului. Când pierde, e opera Diavolului, arbitrului, portarului sau a oricui care nu s-a închinat corect înainte de fluierul de start.
- Târnovanu, sfânt cu cruce roșie
Portarul Târnovanu a fost eliminat, Becali zice că ar fipuput fi elinimat doar dacă i-ar fi spus arbitrului ce crede despre mama lui, în termeni nepublicabili. Gigi a văzut roșu, la propriu și la figurat. „Ne-a pierdut meciul”, a spus el, în timp ce mângâia o icoană cu chipul lui Helmuth Duckadam.
La FCSB, nu contează reflexele sau paradele, contează câte matanii faci pe drum spre stadion. Târnovanu? Nu și-a spus Tatăl Nostru înainte de meci, așa a intrat Dracu’ în el, eliminarea e doar dovada.
- Arbitrul Găman: agent al forțelor întunecate
„Ăsta n-a văzut faultul de la un metru! Nici dacă-i puneam o lanternă în ochi nu vedea!”, a urlat Gigi. Pentru el, arbitrul Găman e clar posedat. Cum altfel să nu dea penalty la atingere divină? VAR-ul e, în viziunea lui Becali, un soi de mărturisitor electronic care trebuia consultat, măcar de formă.
În lumea lui Gigi, arbitrii nu sunt oameni, sunt apostoli căzuți. Dacă nu fluierează cum zice el, sunt slujitori ai întunericului, cu crampoane.
- Popescu, căzut în erezie și în apărare
Mihai Popescu, fundaș central, a fost declarat inutil, nu pentru că a greșit marcajul, nu, ci pentru că, zice Gigi, „s-a dus la o sectă”. La FCSB se schimbă sistemul de joc în funcție de calendarul ortodox. Joacă bine? Ortodox 100%. Prinde o zi proastă? Clar s-a dus la neoprotestanți.
Gigi Beeecali a concluzionat: „Nu mai are har!” Cum ți se duce forma sportivă, ți se duce și mântuirea. Antrenorul? Nu contează. Doar popa din vestiar are autoritate. Probabil următorul preparator fizic va fi călugăr cu diplomă UEFA.
- Criticii, niște necredincioși fără rating
Dănuț Lupu a zis că Gigi „face schimbări din omenie”. Altfel spus, dă indicații divine de pe canapea. Petre Grigoraș vorbește de instabilitate tactică. Porumboiu zice că eliminarea a fost corectă. Dar cine sunt ei să se pună cu un om care știe mai multă teologie decât tacticile din FM 2025?
Gigi Beeecali nu răspunde criticilor, îi miruiește din vorbe. Dacă nu ești de acord cu el, ești catalogat drept „necredincios” și probabil vei fi blestemat să vezi FCSB – FC Voluntari pe repeat.
Gigi Beeecali, densitate de har pe centimetru pătrat
Gigi Becali, căci despre el e vorba și tot despre el va fi, nu e un patron, e un fenomen meteo, o combinație de grindină, tămâie și investiții. El nu vorbește, predică, nu dă ordine, face descoperiri, are revelații și le comunică direct în direct.
Fiecare frază a lui e un cocktail de revelație, insultă și umor involuntar, e genul de om care ar putea anunța Apocalipsa la conferința de presă de după un amical cu CS Tunari.
- FCSB, Mănăstirea cu tabela electronică
Meciul cu Farul nu a fost un meci, a fost o liturghie nereușită. Jucătorii n-au respectat ritualul, nu s-au spovedit, n-au aprins lumânări la colțuri, de aici și scorul. Latifundiarul din Pipera a promis reformă: mai puține driblinguri, mai multe rugăciuni.
Se zvonește că viitorul antrenament va include un drum al crucii până la stadion. Cu mingi în loc de bolovani și cu jucători desculți, că doar așa vin victoriile adevărate.
Dincolo de glumă, un spectacol complet
Este ușor să râzi de Războinicul Luminii, e greu să te oprești. Dar, cumva, în mijlocul haosului liturgico-fotbalistic, el reușește să țină vie atenția unei țări întregi. Între două afurisiri și o pasă greșită, face mai mult spectacol decât tot campionatul la un loc.
Dar sub mască se ascunde o echipă derutată, un staff eclipsat și o strategie ce pare dictată de visuri de noapte. E FCSB sau e „Frăția Sfântului Balon”? Rămâne de văzut.
Concluzie: Gigi Beeecali, între misticism și meciuri pierdute
Nea Gigi e un amestec unic de patron, preot, regizor și comic fără voie. După fiecare meci pierdut, transformă banalul într-un scenariu de film religios postmodern.
Când joacă FCSB, nu contează tabela, contează dacă îți vine să spui „Amin” sau „Mamă, ce-a zis iar!”.
Următorul meci? Probabil împotriva rațiunii. Cu Gigi pe bancă, cu crucea în mână și cu speranța că, măcar de data asta, Domnul va fi pe bancnota corectă.
Ce văd prin telescop în blocul de vizavi
Ea se apleacă, cu grație și își atinse năsucul de al lui, apoi îi mângâie mustățile cu obrazu-i drept. Îl trezi. El își deschide ochii, pe rând, leneș, agale, dezmierdat fiind. Îi aruncă o privire galeșă, apoi o dezbracă din priviri, ca un lup hămesit, pregătit s-o devoreze. Ea, pironindu-l cu privirea, își înmoaie limbuța-n bolul lui cu lapte. Atât i-a fost, în secunda următoare-i săreau fire de păr din blană-n toate direcțiile. Norocul ei și al meu că a ieșit stăpâna, din baie și l-a lovit cu prosopul peste bot.
Povești de trezit copiii
La semaforul ce stă de pază la trecerea de pietoni din fața școlii, două mămici, copiii lor și-un om cu haine ponosite, așteptau să traverseze. Dacă nu te trezești și nu te-apuci serios de învățat, vei ajunge un nimeni, ca ăsta, îi spune doamna A, odraslei sale, plină de dispreț. Vezi, dacă o să înveți, când o să crești, vei putea să contribui la dezvoltarea societății și-l vei ajuta și pe acel domn să aibă o viață mai bună, spuse doamna B, către al său plod. Adânc mai doarme copilul din ele, gândi bufonul ponosit.
Douăzeci și cinci de furnicuțe-l curtau pe greierele manelist. Se fardau, se machiau, cu botox și silicoane se tunau, limba-și poceau, până și-n videoclipurile-i deocheate dansau. Greierele era-n vogă și dictase noua modă. Gata cu munca, truda și robia, acum domnea paranghelia. Vara, toamna-n grabă au trecut, iar când iarna a venit, petrecărețele, de foame, au murit, căci nimic n-au agonisit. Numai greierele cel curtat, neplătind nimic la stat, adunase prin sertare, câteva zeci de miare. Ghici cine avea mâncare?
Egalitatea de șanse nu înseamnă cotă pentru prostie
Egalitatea de șanse presupune competență, nu discriminare pozitivă, ideologie forțată sau premierea mediocrității în numele corectitudinii politice
A fost odată ca niciodată… un băiat prost, nu prost cu acte, dar prost cu aplomb. Acest băiat (subsemnatul) a făcut cunoștință, într-o zi banală, cu un concept revoluționar și irezistibil de pompos: egalitatea de șanse. Ce era egalitatea de șanse? Un fel de unicorn social, jumătate vis umed al progresiștilor, jumătate sperietoare de ciori conservatoare. Iar eu m-am aruncat, ca orice prost entuziast, în brațele ideii fără să citesc instrucțiunile de folosire.
Eram la începutul drumului, iar atunci când ești prost, dar vrei să pari deștept, faci ce face orice imitație de om informat: asculți pe alții mai vocali, mai convinși și, inevitabil, la fel de neinformați. Așa am ajuns să cred că „egalitatea de șanse” e o conspirație globalistă, pusă la cale de niște vegani triști și influenceri fără bac.
Dar, cum prostia e recuperabilă în unele cazuri (nu multe, dar eu am prins trenul), am început să citesc. Șoc! Nu era conspirație, nu era plan malefic, ci era, culmea, o idee bună. Dar, ca orice idee bună, fusese călărită până la epuizare de toți activiștii dornici de glorie pe Facebook. Și uite-așa, am ajuns să înțeleg ce presupune, de fapt, egalitatea de șanse.
Spoiler alert: egalitatea de șanse nu înseamnă să luăm pe toată lumea de mână și să o băgăm cu forța în aceeași poză „diversă”, nu înseamnă să luăm un incompetent și să-l punem manager pentru că a suferit în viață și cu siguranță nu înseamnă să ignorăm competența doar pentru că vine de la un om cu „privilegiu”, acel cuvânt devenit înjurătură între timp.
Egalitatea de șanse înseamnă că fiecare om pornește în cursă cu același pistol de start. Nu că unii vin cu bicicleta, alții cu limuzina și unii cu tancul, dar toți sunt „egali” pentru că așa zice influencerul cu pronume în bio.
Și acum, partea comică (sau tragică, după cum vrei să o iei): ambele tabere, conservatorii și progresiștii, s-au făcut de râs în lupta pentru această egalitate de șanse. Conservatorii strigă că sunt discriminați pentru că nu mai pot face glume proaste la TV fără să-i certe lumea. Progresiștii, în schimb, vor să salveze omenirea prin Excel-uri cu „diversitate”, în care bifează ce etnie, ce sex și ce traumă are fiecare angajat.
Să nu uităm sportul! În sport, acolo unde bicepsul contează mai mult decât hashtagul, egalitatea de șanse a fost transformată în glumă. Ai bărbat biologic care concurează la feminin pentru că „așa simte el azi”? Perfect! Ce mai contează masa musculară, hormonii sau echilibrul competiției? Important e să bifăm progresul. Asta da egalitate de șanse: „Tu aleargă, fată dragă, că ești femeie… din februarie.”
În artele spectacolului, am ajuns în punctul în care premiem nu ce e bun, ci ce e „reprezentativ”. Dacă ești actor și ai talent, dar nu îndeplinești cotele de diversitate, mai stai puțin. Vin alții, mai puțin talentați, dar foarte „vizibili”.
În loc să promovăm egalitatea de șanse reală, adică, să oferim tuturor contextul să-și dezvolte abilitățile și apoi să-i judecăm după rezultate, am ajuns la o loterie a indignării. Cine se victimizează mai convingător, câștigă. Cine are cele mai multe etichete sociale lipite pe frunte, ia premiul de consolare.
Și totuși, egalitatea de șanse e o idee bună. Atât timp cât nu o abuzăm. Atât timp cât nu o folosim ca scuză pentru mediocritate sau ca armă împotriva meritului. Atât timp cât nu ajungem să ne fie frică să spunem „ăla e mai bun” de teamă că nu e suficient de „divers”.
Libertatea de exprimare vine cu responsabilitate, iar egalitatea de șanse vine cu merit. Nu poți cere tratament egal dacă nu joci cu aceleași reguli. Nu poți striga că ești discriminat pentru că nu ești bun, dar vrei un loc pe scenă „pentru reprezentare”.
Cine înțelege greșit egalitatea de șanse, o transformă într-un soi de carnaval ideologic, unde toți defilează cu steaguri, dar nimeni nu mai întreabă de competență. Iar cine o înțelege corect, știe că ea nu înseamnă „toți trebuie să câștigăm”, ci „toți trebuie să putem încerca”.
Așadar, dragă societate, dacă tot ne place să promovăm egalitatea de șanse, hai să începem cu începutul: educație, acces real la oportunități, selecție pe criterii clare și obiective, nu pe burtă, nu pe lacrimi, nu pe like-uri.
Până atunci, să nu ne mai mirăm că tinerii visează să fie influenceri, că angajările se fac pe diversitate și nu pe CV și că prostia e tot mai încrezătoare. Într-o lume în care „toți merită totul”, egalitatea de șanse riscă să devină doar un slogan frumos cusut pe o pătură care acoperă incompetența.
Și ca să încheiem într-un spirit românesc, cu un banc trist: “– Ce-ai făcut, mă, cu egalitatea de șanse? – Am pus-o bine, să n-o strice meritul.”
Libertatea de exprimare nu înseamnă dreptul la minciună
Libertatea de exprimare implică responsabilitate, nu libertatea de a răspândi știri false, manipulare și propagandă fără consecințe
Urmărind știrile, am fost informat, cu un tremur în retină și o vibrație patriotică în stomac, că doamna Anomalia(Anamaria) Gavrilă (deputat POT și aparent noua Fecioară Digitală a Dreptei Adevărate) cere formarea unei comisii parlamentare care să investigheze… ce altceva decât cenzura rețelelor sociale. Motivul? Mai mulți formatori de opinie și jurnaliști cu aplecare spre basme geopolitice ar fi fost „cenzurați” pe nedrept de marile platforme globale, acești sataniști tehnologici care, culmea, au început să aibă pretenții de responsabilitate socială.
Printre „martirii” libertății de exprimare enumerați în epistola doamnei deputat se numără Robert Turcescu – (acest acoperit-autodescoperit al serviciilor care activează în jurnalism pe post de deformator de opinie, fost candidat, fost jurnalist, actual influencer de Facebook și eternă enigmă profesională), Ion Cristoiu (cunoscut și ca tovarășul turnător Coroiu, editorialist de epocă și călăreț pe mituri istorice alternative și cel care ne-a vorbit despre găina care a născut pui vii, pe langă multe alte inepții pe care le debitează cu nonșalanță și convingere), Dan Andronic (cândva strateg, urmașul unor securiști, fostul soț al Ancăi marș! Alexandrescu, azi expert în nimic cu păreri despre tot), și BobbyD (un soi de interfață digitală pentru teorii ale conspirației îmbuteliate la Moscova).
Toți acești deformatori de opinie ar fost reduși la tăcere de „dictatura algoritmului”, acea entitate malefică ce nu permite distribuirea nestingherită a fake news-ului cu fundiță tricoloră și fabricată la Kremlin.
Acum, serios, să ne înțelegem, de când libertatea de exprimare înseamnă că poți spune absolut orice, fără să răspunzi pentru nimic?
Libertatea de exprimare e ca sarmaua: nu funcționează fără foi de control, e un drept, da, dar nu unul absolut. Într-o societate democratică, dacă ai dreptul să vorbești, atunci ai și datoria să gândești, precum și responsabilitatea pentru tot ceea ce debitezi. Iar dacă tot ce-ți iese pe gură sau pe taste sunt manipulări, minciuni, dezinformări, conspirații și apeluri subtile la simpatii pro-Putin, nu te mira că lumea te scoate din algoritm, căci nu, nu ești persecutat, ești doar… toxic.
Să fim foarte clari:
Platformele sociale nu sunt precum instituțiile publice din România, unde toți iresponsabilii pot debita orice, sub protecția imunității parlamentare. Platformele sunt obligate să-ți promoveze delirul doar pentru că ai cont și opinie. Facebook nu e Parlamentul, TikTok nu e Agora, iar dacă ai fost suspendat pentru dezinformare, nu înseamnă că ești Socrate, înseamnă că, poate, ai spus prea mult din ce nu era cazul, nu pentru că era incomod, ci pentru că era fals.
Ce face doamna Anomalia(Anamaria) Gavrilă e un act de PR ieftin și o confuzie gravă între libertatea de exprimare și libertatea de a răspândi orice ai visat noaptea după două pahare și o sesiune de Sputnik News. Iar comisia ei nu va apăra adevărul, ci va deveni doar un alt microfon pentru delirul organizat.
Iar despre cei „cenzurați”? Să nu-i mai facem martiri. Să nu mai confundăm sancționarea dezinformării cu o crucificare modernă. Când susții teorii care afectează sănătatea publică, siguranța națională sau coeziunea socială, când repeți ca papagalul versiuni ale Kremlinului despre Ucraina și NATO, nu mai ești „jurnalist incomod”, ești doar parte a problemei.
Ce nu se spune în toată această victimizare teatrală e faptul că libertatea de exprimare implică (automat, natural, inevitabil) responsabilitate.
Nu există „dreptul la prostie iresponsabilă”. Nu există libertate de exprimare fără limită când acea limită e impusă de adevăr, bun-simț și lege.
Nu ești cenzurat pentru că spui ce gândești. Ești penalizat pentru că spui minciuni care pot dăuna grav altora.
Dacă „adevărul tău” are nevoie să fie apărat de o comisie parlamentară pentru că niciun algoritm nu-l mai tolerează, poate că problema nu e libertatea, ci calitatea „adevărului”.
În final, propun și eu o comisie, una care să investigheze cum am ajuns în punctul în care aleșii nației să se plângă de faptul că nu mai POT minți nestingheriți și să le ia apărarea deformatorilor de opinie. Propun o comisie pentru bun-simț digital, cu președinte barmanul de la colț, care mi-a zis odată, între o bere și-o tăcere înțeleaptă:
„Libertatea fără responsabilitate e doar haos cu pretenții.”
Șapte facultăți
Am șapte facultăți, opt dacă-l punem la socoteală pe barmanul de la colț care m-a învățat diferența dintre vis și comă alcoolică, diplomele mele țin loc de izolație fonică într-o garsonieră confort trei, toate-s obținute la școala vieții. Dincolo de toate, pentru că nu m-am lămurit după primele două încercări, mi-am reluat studiile a treia oară, cu același aplomb, din convingerea că rata la întreținere se plătește mai ușor cu un nou carnet de student și un coleg născut când eu aș fi terminat prima licență, poate.
Tura de noapte
Cornel Priceputu, paznic de noapte-n cimitir și paznic de zi al soției sale, pe care-o bănuia de partide de șah, extraconjugale, cu vecinii din cartier, era la muncă, supraveghea locatarii să nu se adune-n grupuri și să facă paranghelii, ori să părăsească incinta. Se întâmpla să fie stare de urgență-n pandemie și cimitirele erau închise, conform legii. Cum sta el și se pupa c-o sticlă de țuică, ațipi și o văzu pe nevastă-sa cum încerca poziții diverse, pe tabla de șah, cu vecinul de deasupra.
Dragoș Anastasiu și mita cu bon fiscal la ANAF
Vicepremierul Dragoș Anastasiu a plătit mită legalizată sub formă de consultanță fictivă. DNA confirmă: a fost denunțător, nu doar martor
Vicepremierul Anastasiu – sfântul protector al evaziunii cu acte-n regulă
Nu e lucru ușor să dai șpagă opt ani la rând fără să obosești. E nevoie de disciplină, constanță, o viziune fiscală coerentă și, mai ales, un stomac tare, poate chiar două. Dragoș Anastasiu le are pe toate, e omul care a reinventat „taxa de protecție” în varianta white-collar: se dă consultanță fictivă, se semnează frumos, se facturează netulburat și se merge mai departe spre reformarea României, bineînțeles, din postura de vicepremier.
Fiindcă da, în România, dacă ai plătit mită constant, organizat, cu chitanțe și tot tacâmul, nu te numești infractor, ci „bun cetățean cu spirit antreprenorial”. Iar dacă nu te-au prins la timp, e vina sistemului care n-a fost suficient de vigilent, nicidecum a ta, păi se poate?
Sfânta Mita Recunoscută – ocrotitoarea guvernelor progresiste
Într-o țară unde unii se roagă la moaștele Sfintei Parascheva, alții se roagă la contabilul de la ANAF. Iar când nu ajută contabilul, vine doamna Burlacu, protectoarea evazioniștilor și mama consultanței fără obiect. Tanti Burlacu, un fel de madam Popescu în variantă fiscală: cu o mână ia, cu cealaltă promite că nu dă.
Și așa, între 2009 și 2017, Dragoș Anastasiu a finanțat cu sârguință cariera doamnei. Peste 150.000 de euro – nu pe prostii, nu pe lux, nu pe vreo amantă exotică. Pe consultanță inexistentă. Ca să nu existe și dosar.
Când l-au întrebat procurorii dacă știe ce a făcut, a zis „Da, știu, dar nu prea voiam.” O formă elegantă de autodenunț cu jumătate de gură. Și, cum la DNA cooperarea e noua spovedanie, omul a primit indulgență totală. Nu doar că nu l-au urmărit penal, dar l-au și numit martor. Ca și cum un hoț care recunoaște că fură e promovat paznic la bancă.
Reforma – acel cuvânt care s-a sinucis în direct
Nu poți să strigi „reformă morală” în stânga și „analfabetism fiscal cu bună credință” în dreapta, decât dacă ești foarte antrenat în echilibristică ipocrită. Anastasiu pare să fie. A zis public, cu emfază de patron de pensiune bio: „Am fost doar martor, nu denunțător.” A doua zi, DNA l-a contrazis cu documente: „Ba da, a fost denunțător, de-aia am clasat dosarul.”
Într-o țară normală, omul își dădea demisia, în România, dă un interviu la Digi24, zâmbește, explică, își cere scuze într-un mod atât de sec încât ți se face milă de scuzele respective. După care trece la treabă: elaborează politici fiscale. Că cine înțelege mai bine sistemul decât cel care l-a fentat artistic?
Politica – sportul în care corupția e alergată cu medalie pe piept
PSD, cu ipocrizia de partid second-hand, sare de fund în sus: „Să demisioneze!” Adică partidul cu peste 200 de dosare penale în istorie cere capul unui corupt reformat. E ca și cum Pablo Escobar s-ar supăra pe un dealer local că n-a plătit TVA.
Sindicatele funcționarilor cer și ele demisia. Corect, doar că sunt aceiași funcționari care i-au făcut cafele doamnei Burlacu în birou timp de un deceniu.
Nicușor Dan, eternul introvertit salvator, declară că „nu știa” de faptele lui Anastasiu. De ce nu știa? Aceasta-i întrebarea.
Concluzie: statul paralel e deja în funcție – și are contract de consultanță
Ce învățăm de aici? Că, dacă vrei să fii vicepremier în România:
Nu trebuie să fii cinstit, ci să știi când să spui „Știți, recunosc…”
Nu trebuie să reformezi, ci doar să mimezi reforma cât timp ai imaginea corectă.
Nu trebuie să ai onoare, ci un avocat bun și un PR mai bun.
Dragoș Anastasiu e doar simptomul. Boala e veche, metastazată și decorată cu funcție publică. Până la următoarea campanie electorală, avem deja slogan:
„Cu Anastasiu în guvern, nu ne mai e frică de ANAF. E partener!”
Iar dacă mâine DNA îl cheamă iar, nu-i nimic, poate ia și o consultanță nouă pe drum, că doar e reformă, nu?
PS
Așteptăm cu deosebit interes să aflăm de ce nu știa președintele Nicușor Dan, precum și reacția prim-ministrului Ilie Bolojan.