M-a scos la plimbare, eu n-aveam chef, dar el simțea aroma cățelelor în călduri ce-și etalau coafura și noile hăinuțe prin parcul înghețat. L-am apucat de lesă și am pornit la pas, el a vrut în pas grăbit, apoi alert, bursc, s-a oprit. A naibii javră, aud și mă minunez. Mă uit în jur, nimeni, mai facem câțiva pași, cotim la primul colț, pe aleea ce dădea în parc, o văd pe vecina, își plimba patrupedul, recunosc, nu-mi e prea simpatică, dar nici javră n-o găsesc. Atunci am aflat că are o cățea.
SC Cabinet Chirurgie Estetică ,,Siliconul Vesel” SRL, Piața Obor, pe stânga
Cum dai colțul, dai de noi. Oferim servicii de chirurgie estetică sau inestetică, obstetrică și peisagistică facială, maxilo-barbitală, țâțe și buci pentru fătuci. Dacă ai o piesă, o bucățică, o toartă sau cum îi mai spui tu ăleia de care nu vrei să afle soția, ea e bună, dar nu prea, o aduci la noi și ți-o tunăm. Dacă treci, să aduci și niște spirt, chirurgul nostru suferă de Parkinson și nu intră-n operație până nu dă o jumătate pe gât. Toate serviciile noastre le oferim pe răspunderea ta.
Celelalte 10 porunci
Moise era constipat de vreo două zile, burta-i se umflase și-l strângea cureaua de simțea că o să plesnească iminent. La un moment dat, văzu un tufiș, a decis de-ndată să-și mai încerce norocul înc-odată, poate de data asta o să-i iasă. Cum sta el pe vine, neavând cu ce-și ține mâinile ocupate, luă cele două lespezi de piatră din preajmă-i și începuse a le scrijeli cu unghiile-i netăiate de luna trecută. După îndelung efort, reuși, scapă de povară și de unghii. Coborât-a cu pietrele, citi și auzi: altele n-ai?
Odată ieșit din tufiș, scăpat fiind de constipație și de unghiile-i lungi, Moise coborâ cu cele două lespezi, pe care le scrijelise în timp ce stătea pe vine. Se apucă de citit. Norodu-l trimite la origini și-i strigă să vină cu altele 10. Moise se codi, de-ndată se gândi și le născoci. 1. Să nu prea curvești. Mulțimea se gândește că e voie, dar nu prea mult și-l aplaudă frenetic. 2. Să nu rânjești la femeia altuia. Gloata se irită, îl trimite-n locul din care a fost zămislit și se apucă de băut.
Universitatea de Științele Vieții din Timișoara
Nicușor Dan retrimite în Parlament legea prin care 500 hectare ajungeau gratuit la Universitatea de Științele Vieții din Timișoara
Când în România se face o donație de peste 500 de hectare din terenul statului, nu vorbim de caritate, ci de jaf cu fundiță legală. Nu e act de generozitate, ci de generare a unor viitoare vile, cu etaj, piscină și eventual un laborator de cercetare la subsol, să dea bine în acte. Iar când Universitatea de Științele Vieții din Timișoara, aflată deja în centrul unor scandaluri de corupție, primește această pleașcă, miroase a combinație de sorginte universitar-mafiotă cu parfum de PUZ-uri și pământuri parcelate pe șustache.
Legea, inițiată de eternul servitor al intereselor „academice” Sorin Cîmpeanu (același care a vrut să redefinească plagiatul până când ar fi putut trece și o compunere de clasa a VI-a drept teză de doctorat) prevedea transferul gratuit al celor peste 500 de hectare la Universitatea de Științele Vieții din Timișoara. Statul (ca un tată senil) urma să le cedeze fără măcar să întrebe: ,,Da’ voi ce faceți cu ele, copii?”
Totuși, pe acest fond de somn instituțional profund, cineva a tresărit. Nu, nu DNA-ul (care probabil completează încă formularele de toner) și nici CCR-ul care a aprobat legea într-un mod atât de nonșalant încât aproape că ai impresia că au semnat-o în somn, între două cafele servite de lobby-ul imobiliar.
Cel care a spus nu acestui jaf cu diplomă a fost Nicușor Dan, președintele României, care a îndrăznit să facă exact ceea ce ne-am obișnuit să nu mai așteptăm de la nimeni din funcțiile înalte: să gândească, să citească și (culmea!) să refuze o hoție ambalată în panglici academice, asta după ce o făcuse și KWI, ambii contestând legea cu pricina.
Cine-l cunoaște pe Nicușor Dan știe că are o relație specială cu terenurile: le apără de betoane ca pe propria mamă. Este genul de om care se ceartă cu dezvoltatorii ca un domn cu guler apretat certându-se cu o haită de dulăi, calm, cu logică, dar înjurat din toate direcțiile și cu toate astea, nu cedează.
A retrimite o astfel de lege în Parlament nu e doar un gest birocratic, ci un semnal public că statul nu e de vânzare cu metru pătrat, chiar dacă ai o universitate care se ascunde după titulaturi pompoase și hârtii de protocol. nu e doar un centru de învățământ, ci și un simbol al rețelei în care învățământul superior a fost transformat în canal de scurgere pentru interese locale.
În mod ironic, terenurile respective ar fi trebuit să ajute studenții să facă practică agricolă. Îți și imaginezi cohorta de tineri, cizme în picioare, semănând porumb pe un teren pe care între timp se ridică un cartier rezidențial cu „vibe eco” și „viziune sustenabilă”, practică, nu glumă.
Iar profesorii implicați în scandalul de corupție de la universitate ar trebui să-și scoată pălăria în fața lui Nicușor Dan, nu de respect, ci de frică, pentru că în lumea lor, orice blocaj de acest tip înseamnă pierderi de milioane. Ei (care și-au făcut doctoratul în „cum să driblezi statul”) tocmai au dat de cineva care încă citește Constituția ca pe un act viu, nu ca pe o carte de bucate pentru grupuri de interese.
CCR-ul a dat undă verde acelei legi, probabil fiind prea ocupat să-și apere propriile pensii speciale, neavând chef să explice cum e posibil ca orice lege cu iz penal să treacă filtrul lor cu miros de legalitate expirată. Justificarea lor? E „în regulă” , exact ca în bancul cu pacientul căruia i se amputează piciorul greșit, dar totul e conform procedurilor.
Într-o țară unde „tunurile imobiliare” au rang de obicei național, gestul lui Nicușor Dan pare aproape exotic. E ca și cum ai descoperi că un polițist din intersecție chiar știe codul rutier sau că un parlamentar a citit Constituția, mirare totală în tabăra celor obișnuiți ca instituțiile statului român să fie complice la actele de corupție.
Așa că da, merită spus răspicat: Bravo, Nicușor Dan! Într-un ocean de indiferență și complicitate, ai fost singurul care a ținut cu dinții de 500 de hectare și de principiul că statul nu se conduce ca o agenție imobiliară.
Pentru unii, 500 de hectare sunt o șansă de îmbogățire.
Pentru Nicușor Dan au fost o linie roșie.
În timpul liber, sunt detectiv particular
Uneori mai stau, stau și cuget, tresar din meditație, oricând aud vreun muget. Odată, neavând ce face, livram capace, oricui se tupila-n propria-i carapace, întocmai precum un stridii-devorator rapace. Într-o bună zi, la mine veni, o mândrețe de femeie ce-și pierdu a centurii de castitate cheie. Făr-să mai stau pe gânduri, sărit-am de pe scânduri, șiroaie-mi cădeau rânduri, eram excitat și am transpirat. Pe dată m-am apucat, cheia-i de căutat și am eșuat, când am ejaculat pe lenjeria ei, de pat.
O nuntă cu final neașteptat
Duduia Vanda, mare vampă, avându-l ca animal de companie, patruped, pe Gicu, mereu matol, ce avea la rândul lui un cuc, la o șuetă, dimpreună cu lelea Floarea, o parvenită cam înfiptă, stăpâna prin cununie a lui Ion, un poc, cum îl descrie, care purta mereu cu el un cocoș, hotărâră să-și cunune înaripatele. La biserică, popa, un papagal vorbitor, postat fiind în dreptul posteriorului duduiei, făcea semne obscene. Cocoșul lui Ion, porni înverșunat spre curul Vandei, când se lovi de cucul ce se dovedi mai iute la mânie.
Cutia cu obiecte pierdute
Vulpea îl privea admirativ. Copilul desena cu deosebită implicare și atenție la detalii, desena un cub. Îl întreabă ce face acolo de nici n-o bagă-n seamă, căci ea voia să se joace cu el. Cum de nu vezi, răspunse copilul contrariat, asta e casa iubitei mele flori, aici locuiește ea. Dar de ce o ții ascunsă, dacă o iubești, de ce n-o eliberezi, zise vulpea, nedumerită. Vezi tu, pe planeta mea, mai am o oaie și mi-e teamă să nu mi-o mănânce, oii îi voi spune că am în cufăr vise, speranțe uitate.
Am rămas încuiați aici peste noapte
A trecut peste noi un regim, unul care ne-a încuiat între hotare și a răsturnat scara de valori. I-a pus pe post de paznici, cenzori și cârmuitori pe cei mai încuiați la minte dintre noi. Cu timpul, să fii încuiat, a devenit o virtute. Regimul a trecut, pe ruinele sale s-a consolidat unul nou, cu aceiași oameni. Acum sunt înlocuiți, treptat, de loazele, rudele și amantele lor, la fel de încuiați. Noaptea ne-a prins aici și suntem încuiați, orbecăind prin întunericul nopții minții, nu-i tunel nici luminiță.
A apărut o statuie în fața blocului
Larmă mare-n fața blocului, țațele și scuipătorii de semințe, cunoscuți experți în toate, s-au adunat și opinează cu privire la noua apariție din habitatul lor. Printre discuțiile despre virusuri, vaccinuri și politică, strecoară și opinii cu privire la aspectul, lucrarea și rostul ei în comunitate, ca niște adevărați critici de artă. Nu se dau în lături de la a evalua costul statuii în litri de votcă și din a-și înjura primarul. O părere pare a fi comună tuturor, au câinii pe ce să se pișe.
Ianis Hagi: transferul etern al promisiunii neterminate
Ianis Hagi schimbă din nou echipa, dar nu și povestea: presă extaziată, carieră în relansare perpetuă și așteptări care nu mai vin
Să începem cu un fapt simplu și necontestabil: Ianis Hagi nu a fost încă transferat nicăieri, nici ieri, nici azi, nici mâine. Dar dacă te uiți în presa sportivă din România, ai zice că e deja vedetă la Borussia Mönchengladbach, că mâine debutează cu gol, iar în weekend face asistențe cât o echipă de amatori. Da, presa îl anunță deja la toate cluburile posibile și imposibile, ca și cum mutarea s-ar fi făcut ieri. De la Borussia Mönchengladbach, la Genoa, la Legia Varșovia, până la Fenerbahce , toate se rotesc în titluri pompoase, însoțite de poze cu Hagi în tricoul echipei, de parcă ar fi deja titular.
De unde atâta entuziasm? Simplu: din nevoia de a crede în miracole, din dorința de a transforma un nume celebru într-un produs de export – ideal cu etichetă „Made in Romania”, chiar dacă, de fapt, Ianis e mai mult un proiect de talent decât un fotbalist complet. Presa îl transformă pe Ianis în ceva ce nu este, iar opinia publică îl acceptă în acest rol cu o doză de compasiune și speranță. Dar să fim serioși: cât de des ai văzut în ultimii ani un Ianis Hagi care să schimbe cu adevărat o partidă? Cât de des ai auzit de un gol decisiv, o pasă care să rupă jocul sau o prestație consistentă?
Și nu e vorba doar de accidentări. E vorba de o poveste care se repetă obsesiv, ca un refren pe care-l fredonezi fără să-l înțelegi. Ianis e jucătorul „sezonului viitor”. Un fel de Moș Crăciun al fotbalului românesc, care vine întotdeauna, dar niciodată nu se așază la masă.
Realitatea? Mutarea e doar o promisiune. O vorbă aruncată în aer. Un fel de legendă urbană pe care presa o cultivă cu disperare, căci cineva trebuie să alimenteze optimismul pentru fiul Regelui.
Ianis Hagi? Un fotbalist care a trecut prin mai multe cluburi decât am avut eu tricouri în adolescență. Dar n-a jucat niciunde suficient cât să-și scrie un nume. E băiatul lui Hagi, deci automat trebuie lăudat, în caz contrar devii dușmanul poporului. În loc să-i vedem performanțele pe teren, vedem știri despre „transferuri posibile”, „interese din Italia”, „oferte din Turcia”. Toate astea sună a fum și oglindă. Iar când vine vremea să joace, dispar ca prin farmec. Ăsta e fotbalul românesc modern: speranțe mari, rezultate mici. Toată lumea așteaptă să explodeze, dar singurul care explodează e bugetul televiziunilor care plătesc articolele de PR.
În teren, Ianis rămâne un fel de oaspete invizibil: apare rar, împrăștiat prin statistici, cu mai multe accidentări decât goluri, cu mai multe declarații pompoase decât meciuri jucate. Și dacă Ianis nu e Balon de Aur, ce? Poate că nici n-a vrut să fie. Poate e confortabil să fii fiul Regelui și să te plimbi prin Europa ca un fel de ambasador de imagine, nu de performanță.
Dar noi, românii, ne încăpățânăm să-l privim prin lentila narațiunii „fiul lui Hagi”. O poveste care se rescrie la fiecare sezon, dar care, în esență, bate pasul pe loc.
Presa îl ridică în slăvi înainte să semneze vreun contract, îl încoronează pentru potențialul neîmplinit, și ne convinge că „în curând, transferul carierei”. Până atunci, totul rămâne un teaser lung, o saga în care acțiunea se amână mereu. Presa sportivă românească a învățat să scrie despre Ianis fără să-l fi văzut cu adevărat jucând. Când te uiți la statistici, descoperi că în sezonul trecut, în Liga scoțiană sau în La Liga, Ianis a fost mai mult rezervă, a suferit accidentări și a adunat minute mai puține decât un junior. Dar asta nu împiedică titlurile să zboare: „Ianis, aproape de un transfer fabulos”, „Hagi Jr., pe radarul marilor cluburi”, „Marea relansare”. Totuși, de fiecare dată când se anunță un posibil transfer, toată lumea uită că fotbalistul nu a semnat nimic. Presa practică un jurnalism al intențiilor, iar cititorul primește o poveste pe jumătate adevărată, cu mult fard și optimism la cutie. De-aici vine o problemă mai adâncă: fiul Regelui e un simbol al fotbalului românesc care încearcă să supraviețuiască între așteptări și realitate, între PR și teren, între promisiuni și execuții.
Ianis Hagi nu e încă jucătorul care să schimbe ceva pe teren, dar deja e starul transferurilor care nu se concretizează. Și, cine știe, poate asta e adevărata lui performanță: să rămână mereu pe margine, dar să domine paginile ziarelor.
Până când Ianis va prinde 30 de meciuri într-un sezon, până când va da 10 goluri și nu doar declarații de intenție, el va rămâne în continuare „transferul care se tot anunță și nu se face”. Un fotbalist pentru care presa scrie mai mult decât el joacă, iar fanii speră mai mult decât el oferă.
Și cine știe? Poate adevărata lui performanță e să ne țină pe toți într-o stare de așteptare eternă. Ca o legendă urbană vie a fotbalului românesc.
Dar asta, sigur, îl ajută să rămână mereu în paginile ziarelor. Și asta chiar e un talent în sine.