joi, septembrie 11, 2025
Acasă Blog Pagina 17

Psihologia relațiilor: răspunsuri pentru anonime

O analiză tăioasă a postărilor anonime de pe grupurile de Psihologia relațiilor și răspunsuri pe măsură

„Sufăr, deci exist”: o analiză a postărilor anonime din grupul Psihologia relațiilor

(sau cum să transformi o relație de coșmar într-un performance dramatic online)

Trăim în epoca în care trăirile intense, în loc să fie duse la terapeut, sunt trântite pe un grup de Facebook, precum pe cel numit „Psihologia relațiilor”, o ladă de jucării emoționale stricată, unde femei aparent devastate postează anonim, dar cu un simț impecabil al teatrului interior. Nu, ele nu vor sfaturi, ele vor scenă, vor like-uri, vor confirmarea că sunt niște eroine neînțelese, părăsite de niște brute, dar care încă mai speră în iubire adevărată. Hai să vedem ce ne spun și, mai ales, de ce ne spun!


1. „Totul era bine, dar m-a blocat pe Facebook. O fi greșeală?”

Dragă anonimă, dacă el te-a blocat și tu tot te întrebi dacă e „din greșeală”, e clar că blocajul e reciproc: el pe Facebook, tu în realitate. Relația mergea „perfect”, nu aveați „nicio ceartă”, dar el s-a trezit într-o dimineață și, poc!, a apăsat butonul magic. Și tu, desigur, în loc să pleci cu demnitate, întrebi grupul dacă poate a fost o greșeală. Spoiler: Nu, nu e greșeală, e premeditare cu intenție clară: ieșire de urgență. Iar el a ieșit, probabil, cu tot cu alte opțiuni. Dar nu-i nimic! Tu nu cauți adevărul, cauți pe cineva care să-ți spună: „Draga mea, mi s-a întâmplat și mie, și după două luni ne-am căsătorit!”, pe cineva care să-ți frece cineva rana ca să simți că trăiești. Asta e: pentru tine, durerea e dovada valorii sau doar pozezi în victimă. Felicitări! Ai reușit să transformi respingerea într-un compliment pervers. Asta te excită? Ești blocată, dar specială, bravo, eroino!


2. „Mă ignoră, dar zice că mă iubește. Trebuie doar să am răbdare…”

Ai pășit în sfântul tărâm al Răbdării Salvatoare. Tu nu ești femeie, ești pelerină emoțională. Te închini în fiecare zi la altarul unui bărbat care îți răspunde o dată pe săptămână, dar când o face, îți spune că „îți promite un viitor”. Tu îl crezi, pentru că ai crescut în ideea că dacă te zbați destul, dacă ești „bună”, dacă nu „ceri prea mult”, vei fi aleasă. De fapt, ai interiorizat respingerea ca fiind normală. Iubirea, în lumea ta, e o recompensă după umilință. Și când oamenii îți spun „pleacă”, tu zâmbești superior: „Nu înțeleg ei ce avem noi”. Da, sigur, nici el nu înțelege, probabil nici tu. Dar hei, în suferință suntem toți genii. Răspunde-ți sincer, ai prefera să faceți schimb de roluri?


3. „Ne-am iubit pe ascuns. El era însurat. Dar era iubire adevărată.”

Tu nu ai fost amantă. Ai fost muza unui bărbat prins în lanțurile unui mariaj lipsit de sens. În două luni ați trăit ce alții nu trăiesc în două vieți, nu-i așa? Doar că atunci când nevasta a aflat, el a zis „nu divorțez”. Iar tu ai întrebat grupul: „Oare mai are rost?” Nu. Dar ai postat ca să-ți spună cineva că „da, are”, pentru că ai nevoie ca cineva, oricine, să-ți susțină povestea. Și asta faci: construiești o fantezie romantică dintr-un studiu de caz despre imoralitate, frică și neasumare. Tu nu vrei relație, vrei să câștigi o bătălie imaginară cu o altă femeie. E o telenovelă prost scrisă, dar te consolează ideea că ești „aleasa nealeasă”. 


4. „Nu simt atracție față de bărbați. E ceva în neregulă cu mine?”

La prima vedere, ai putea fi singura persoană sinceră, dar și tu ai căzut în capcana comparației și a normei. Întrebarea ta e născută nu din curiozitate, ci din frică sau pur și simplu cauți să provoci reacții, pozănd în ceva ce știi că intrigă. Nu vrei răspuns, vrei să ți se spună că ești „normală”. Tu ce crezi, ești? Aparent, ai internalizat rușinea de a fi diferită, de parcă femeia care nu simte atracție sexuală trebuie trimisă la reparații. Dacă tot ai ajuns pe un grup de „psihologia relațiilor”, ar fi bine să înveți că nu ai nimic „greșit” sau ai putea să scrii un roman.


5. „El bea. A ajuns de patru ori la dezalcoolizare. Acum vrea să ne împăcăm.”

Desigur, ce e mai romantic decât o cerere de iertare între două episoade de delir etilic? Și ce faci tu? Postezi pe Facebook, dar între rânduri se citește altceva: „Vă rog, spuneți-mi că mai are o șansă. Că nu am pierdut 4 ani degeaba. Că dacă îl salvez, voi fi specială.” Fetiță dragă, tu nu iubești omul, iubești rolul de salvatoare, de martiră, de „cea care a rămas când toți au plecat” și între timp, ai devenit prizoniera propriei loialități față de iad și ceri sfaturi, dar ce vrei de fapt e indulgență. Dacă povestea-i precum o spui, ce cauți în ea? Nu cumva îi oferi și motive să bea, pentru că ție îți place așa?


6. „L-am dat afară după 9 ani. Acum mă controlează pe camere. E normal?”

E normal în măsura în care e normal ca un hoț să-ți dea SMS-uri după ce ți-a spart casa și mai „normal” e că tu, în loc să te duci la poliție sau la psiholog, te duci pe Facebook. Ai prins-o? Dar nu cauți soluții, cauți scuză să nu te desprinzi. Dacă cineva îți spune „o face din iubire”, te agăți de asta ca un bebeluș de biberon. Tu nu ești confuză, tu știi foarte bine că e abuziv, dar o parte din tine, partea rănită care crede că e „rău să fii singură”, vrea să creadă că și urmărirea e un semn de iubire. Ai dus „orice atenție e bună” la un nivel clinic. Felicitări!


7. „Nu mă iubește, dar avem compatibilitate sexuală și pasiuni comune.”

Ai ajuns să transformi prietenia cu beneficii într-o „relație stabilă”. Îți spune clar că nu are sentimente, dar tu întrebi grupul: „Oare de ce nu mă iubește?” Patetic. Bineînțeles că nu, doar ți-a spus omul. Pentru că nu trebuie, din moment ce te complaci în ipostaza asta. Susții că i-ai oferit totul în schimbul unei semi-prezențe. Nu cumva și ție îți place așa? Dar tu nu vrei un partener, vrei un martor la calitățile tale. Ești într-o relație de caritate emoțională. Îl hrănești cu înțelegere și sex, în speranța că într-o zi va observa că ești „specială”, asta în povestea pe care o prezinți. Îți spun un secret dureros: știe că ești specială, dar nu în sensul în care crezi tu.


8. „De ce fug bărbații când le arăt interes?”

Pentru că dacă „interesul” tău vine în forma unei parade de needy-ness, control și disponibilitate nelimitată, atunci da , fug. Tu nu te oferi, tu te predai și când nu îți răspund cum ai sperat, te victimizezi public, cerând verdictul altora: „Oare am fost prea disponibilă?” Răspuns: da, dacă povestea e întocmai precum o relatezi pe grupul Psihologia relațiilor. Și nu e vina lor că nu te doresc. E vina ta că ai confundat dorința de conexiune cu livrarea pe tavă a tot ce ești, în speranța că o să fii adorată. Dar tu nu ești o eroină tragică, ești doar o femeie care încă n-a învățat diferența între afecțiune și obsesie. Ai auzit de limerență?


9. „Nu simt chimie. E normal?”

Nu e nimic anormal. Dar tu ai fost dresată să crezi că iubirea adevărată vine cu explozie, frică, fluturi, drame și insomnii. Când dai de liniște, o confunzi cu plictiseala. Când dai de echilibru, crezi că lipsește pasiunea. Nu lipsesc emoțiile, ție îți ipsește haosul și fără haos, tu nu te simți acasă. Nu ai o problemă cu relația, ai o problemă cu pacea interioară, nu o recunoști, nu o vrei.


Concluzie:

Aceste femei nu scriu pentru soluții, scriu pentru aplauze, pentru confirmare, pentru a fi „văzute” în durerea lor, dar fără să fie responsabilizate. E un spectacol tragic, difuzat zilnic pe grupuri precum „Psihologia relațiilor”, unde suferința e content, iar narcisismul vulnerabil se ascunde în spatele emoticoanelor cu îmbrățișări. Realitatea e simplă: până nu încetezi să te definești prin suferință și să confunzi mila cu iubirea, vei continua să postezi anonim, cu lacrimile curate și alegerile murdare, spunând o poveste tragică, în care tu ești eroina, victima și călăul , deopotrivă.

FCSB, în genunchi la Shkëndija: 1–0 și rușine sfântă

FCSB pierde cu 1–0 în fața lui Shkëndija, într-un meci dominat de haos, misticism tactico-telefonic și o nouă lecție de fotbal balcanic

Shkëndija – FCSB 1–0: Prăpastia dintre mir și marcaj

Dacă înfrângerea cu Inter Escaldes a fost o palmă, înfrângerea cu Shkëndija e o palmă trasă cu crucea, de față cu tot cartierul. La 1–0 pentru niște băieți din Tetovo, FCSB și-a încheiat cu fast pelerinajul balcanic: fără gol, fără nerv, dar cu mult Duh Sfânt… invocat, ce-i drept, la fiecare pasă greșită.

Pe teren, FCSB părea o trupă de băieți trimiși în cantonament de duhovnic, nu de preparator fizic. Jucătorii alergau de parcă îi urmărea ANAF-ul și mingea era tratată ca un artefact blestemat, posedată probabil de Satana sau, și mai rău, de Mihai Pintilii.

Florin Tănase, alesul serii, a înțeles greșit expresia „tăietor de mingi” și a intrat într-un adversar ca un schingiu medieval cu bube pe suflet. Roșu? Da. Răscumpărare? Poate în altă viață, într-un serial cu penitenciare spirituale și rezerve ale FCSB.

Din studioul său de rugăciune, Becali dicta schimbări prin telefon, cu emfaza unui profet care face echipa după Evanghelia după MM. A scos jucători de pe listă mai repede decât Patriarhia scoate preoți pătați din pictura absidei. La FCSB, nu joacă cei în formă, ci cei în grație.

Pentru Gigi, Shkëndija n-a fost o echipă, ci o pedeapsă divină. „Ne-au bătut niște necunoscuți”, a spus. Nu, Gigi, v-au bătut niște oameni care chiar joacă fotbal și nu stau cu ochii pe Evanghelie la pauză, ci pe tăblițele tactice.

Și totuși, nu te poți supăra prea tare, e același circ cu dresaj religios și fotbal în derivă, doar că acum ringul s-a mutat la Skopje. Numărul principal: „cum să ratezi calificarea cu o echipă de 7 ori mai scumpă și de 10 ori mai fără idei”.

FCSB nu e o echipă, e o procesiune de tălăzuiri între aroganță, prost gust și conducere pe bază de revelații. FCSB  n-are antrenor, n-are strategie, n-are onoare, are doar un patron care face echipa cu Biblia în stânga și telecomanda Digi Sport în dreapta.Ce urmează?


Returul, desigur, pe Arena Națională, dar speranțele sunt în rugăciuni și în întoarcerea unor jucători scoși și repuși pe listă în funcție de ce i se arată patronului în vis. Va câștiga FCSB? Poate. Dar sigur nu va merita.

FCSB continuă să fie un proiect mesianic cu pretenții continentale. Problema? Europa joacă fotbal, nu predici.

Salut, toată lumea. Mă numesc Johnny și sunt


Ședință la adunarea proștilor, în scopul de a cenzura libertatea de exprimare.
Liderul onorific se adresează mulțimii. Salut, toată lumea. Mă numesc Johnny și sunt cel mai care are mereu ultimul cuvânt. Stimați proști, pentru început vom cenzura umorul și îi vom trimite la sapă pe toți cei care au alte opinii și râd de prostiile pe care noi le debităm. Avem dreptul de a fi proști, singurul drept garantat de Constituție. Avem partid care ne reprezintă-n parlament, vom face legi să ne scape de asupritori.

Nostalgicii comunismului: 66% îl admiră pe Ceaușescu

Aproape jumătate dintre noi e reprezentată de nostalgicii comunismului din România, iar 66% dintre români îl văd pe Ceaușescu drept lider bun

Nostalgicii comunismului în 2025: 66% dintre români îl adoră pe Ceaușescu și aproape jumătate zice că era mai bine

Într-o Românie care se plimbă prin 2025 cu internet la purtător, selfie-uri în mână și posibilitatea să-și ia o cafea decentă în orice colț, aproape jumătate dintre români susține că „era mai bine în comunism”. Mai mult, aproape 70% îl văd pe Ceaușescu drept un „lider bun”. Da, ai citit bine: bun! Nu e o glumă, deși ar putea fi. E un fenomen sociopsihologic fascinant care ne spune două lucruri clare: ori memoria colectivă a românilor a fost lovită în cap cu o cărămidă de beton armat, ori ne place atât de mult nostalgia, încât am uitat complet ce-a fost „mai bine”.

Dar hai să desfacem puțin această capsulă a timpului, care miroase a coadă, ulei cu cartelă și propaganda cu gust acru de fum de prăjit, căci ceea ce nostalgicii comunismului numesc „epoca de aur” nu este altceva decât o colecție pestriță de iluzii, amintiri selective și frici bine îngropate sub covor.


Cozile, sportul național al ignoranței asumate

Primul lucru care îți vine în minte când auzi „mai bine în comunism” este, inevitabil, coada, coada de la lapte, coada de la pâine, coada la ulei, coada la sănătate și, nu în ultimul rând, coada la speranțe deșarte. Pentru nostalgici, coada era o formă de socializare forțată, un fel de terapie de grup unde îți aștepți calmul și demnitatea, în timp ce ți se topește timpul și o pătură de cenzură îți acoperă mintea. Nu-i așa că pare fascinant? Dacă stabilești ca „bine” să stai la coadă ore întregi, înghețat și flămând, atunci putem spune că da, era mai bine. O lume în care nu prea aveai ce alege, dar măcar știai exact ce-ți lipsește. Orice tentativă de a vorbi despre libertate sau opțiuni era taxată cu priviri reci de securiști, care erau mai rapizi cu „justiția populară” decât Wi-Fi-ul de azi. Știut fiind faptul că nostalgicii comunismului sunt inadaptați, nu-i de mirare că nu dau doi bani pe libertate, ei oricum n-o pot înțelege.


Ceaușescu, patronul cultului liderului „bun”

Aproape 70% dintre români încă mai crede că Ceaușescu a fost un „lider bun”. Să lăsăm la o parte partea în care „bun” înseamnă „a reușit să închidă gura și mintea oamenilor cu ajutorul unui sistem paranoic și de control total”. Tovarașul Nicolaie a fost un maestru amator în arta manipulării, omul care a promis o Românie măreață în timp ce irosea munca tovarăților pe toate tâmpeniile care-i treceau prin capu-i ăla tâmp.
Era „liderul” care-ți garanta un loc de muncă, dar te condamna la o viață trăită cu frică și lipsuri. A construit blocuri fără apă caldă și suflete fără speranță. Și totuși, mulți îl adulează, ca pe un Moș Crăciun care n-a adus cadouri, dar nici nu te-a lăsat să pleci din sania lui de beton. Nu e o contradicție? Ba da. E nostalgia care distorsionează realitatea ca o oglindă spartă: fiecare dintre nostalgicii comunismului vede ce vrea să vadă, nu ce e cu adevărat.


Libertatea de gândire: un lux periculos și rar

Cei care acum spun că „era mai bine atunci” par să fi uitat că în comunism gândirea liberă era mai periculoasă decât a merge fără bilet la tramvai. Aveai voie să gândești doar cât îți permitea aparatul de stat și propaganda oficială. Dacă te-ai fi încumetat să gândești cu capul tău, puteai să sfârșești „reabilitat” moral și social, adică marginalizat și urmărit ca o potențială amenințare și chiar înfundând pușcăriile sau la muncă silnică, la canal, canalul Dunăre-Marea Neagră.
Așadar, acea „epocă de aur” era de fapt o închisoare în care mințile erau ținute sub control, iar orice scânteie de curaj era stinsă cu brutalitate. Și acum, după decenii, nostalgicii comunismului tot preferă să creadă că „binele” era să nu gândești prea mult și să nu iei decizii, o nostalgie a pasivității care le dă o iluzie de siguranță. Nu-i de mirare, niciunul dintre ei n-a învățat a gândi, dar toți au învățat să-i deteste pe cei care gândesc.


Uleiul pe cartelă și spălarea pe creier nelimitată

„Mergea și-așa”, sloganul oficial al comunismului, era de fapt un verset pe care îl recitam în fața rafturilor goale și la cozi interminabile. Uleiul venea pe cartelă, laptele la fel, iar minciunile oficiale curgeau ca o ploaie rece și persistentă. Propaganda era nelimitată și eficientă, cu minciuni repetate până la saturație, încât unii chiar ajungeau să creadă că trăiesc într-un „paradis muncitoresc”.
Dar, să fim serioși, un paradis în care nu-ți puteai cumpăra nici măcar o hârtie igienică decentă, iar sănătatea era o loterie cu miză mare, nu e paradis. Era o închisoare cu pereți de beton, cu lanțuri invizibile de frică și ignoranță, iar prin decretul care interzicea avortul se voia ca tovarășii să fie nu doar proști, ci și mulți ai dracu’.


Nostalgia, drogul sufletelor care refuză libertatea

Nostalgia după comunism nu este despre comunism, e despre refuzul de a trăi cu responsabilitatea libertății, e confortul de a nu decide, de a nu risca, de a nu gândi prea mult. Așa că jumătate dintre români încă suspină după „statul-părinte” care „avea grijă” de ei, uitând că „grija” asta era în fapt o umbră grea de control, cenzură și frică.
Vreo 48,4% regretă o lume în care lanțurile erau bine strânse și regulile clare, chiar dacă asta însemna că libertatea era doar un cuvânt gol pe afișele ceaușiste. Nostalgia lor e un narcotic care îi ține blocați în trecut, incapabili să accepte că libertatea adevărată presupune responsabilitate, risc și uneori durere. În realitate, singurul aspect favorabil lor pe  atunci fiind faptul că erau mai tineri. Cât desăre cozi, cozile erau pentru ei un prilej de socializare.


În opinia mea, iluziile nu pot înlocui realitatea

Datele nu mint: aproape 70% îl văd pe Ceaușescu ca un lider bun, iar aproape jumătate încă mai crede că „era mai bine în comunism”, dar asta nu face epoca comunistă nici mai bună, nici mai adevărată.
Nostalgia este o boală a sufletului care hrănește amnezia și frica de libertate. Comunismul a fost un regim al fricii și al controlului, nu o „epocă de aur”. Dar dacă vrei să trăiești în iluzii, biet nostalgic, să te bucuri de lanțuri și să ignori lumina libertății, cine sunt eu să-ți stric plăcerea?

Am o superputere și știu s-o folosesc


Toate-n juru-mi se petreceau în voia lor, mă simțeam neputincios, uneori îmi plăcea acțiunea, alteori îmi provoca spaimă, spasme. Totul până-n clipa-n care am descoperit că am cheia la mine, că pot schimba acțiunea doar concentrându-mă și gândind la ceea ce vreau să se-ntâmple. E fascinat, acum pot să reiau secvențele care nu-mi plac și să le modific după cum îmi convine, pot să transform o cădere-n gol într-un zbor lin, orice coșmar într-un vis ce nu-mi doresc să se mai termine. Mereu mă trezesc.

Un first date dezastruos


Într-o bună zi a primilor ani de existență a omului pe Pământ, pe când nu se inventase, încă, apa caldă și apa de ploaie, ce-l uda, era singura sa baie, s-a întâlnit hoțul cu prostul. Hoțul către prost. Copacul acela mi-a spus să transmit tuturor că-n fiecare zi de mâine n-avem voie să ne jucăm de-a bonobo cu nevastă-ta. Prostul. Slăvit fie Copacul Divin. Hoțul a făcut îndată o chetă și a construit prima catedrală. A fost numit Înalt Prea Fericit. Așa s-a inventat prima religie și ziua aceea-i sfântă.

matrimoniale-ro


Mă numesc Brad Chit, băștinaș din Chitila, dacă aș fi fost din Pitila, poate aveam și eu un nume mai celebru. Sunt tehnician veterinar dentar la avicola din localitate. Vârsta 34-38 de ani, 34 după CI, 38 conform cărții de muncă. Înalt, frumos, ștoc, beton, cu ochii lăcrămoși, sprâncenele scurte, dar groase. Caut spre împerechere, extraconjugală, o femeie a cărei mână s-o cer, căci m-am cam săturat de a mea. Posed locuință, la cort și mobil biciclu tractat de șase cai frumoși. Aștept oferte.

Penultimul om de pe Pământ și Ion Iliescu


E noaptea zilei dinaintea nopții eterne ce se va instala pe Pământ. Mâine, Soarele o să răsară pentru ultima oară, înainte să moară definitiv.
Moș Ene se plimbă și ascultă liniștea deplină, n-a mai întâlnit țipenie de om, asta de ani buni.
Deodată, o limbă de lemn se aude-n depărtare. Curios, se apropie, sfios, de locul cu pricina, o aude clar.
Vom consolida o democrație originală.
A recunoscut vocea dar nu-i venea să creadă că e posibil, s-a apropiat, l-a văzut pe Ion Iliescu și a murit subit.

Gigi Becali în benzinărie, bustul gol și Rolls pe avarii

Gigi Becali în benzinărie surprinde din nou: șlapi, cruce imensă, bustul gol și un călugăr lângă Rolls-Royce parcat ca la Muntele Atos, dar pe DN

Gigi Becali în benzinărie – între bustul gol și spiritul Duhului Sfânt cu aer condiționat

Așa arată revelația în benzinăria de pe Autostrada Soarelui: un Rolls-Royce parcat cu sfială pe banda de urgență (pentru că doar muritorii se supun semnelor de circulație) și un Gigi Becali în șlapi, bustul gol, cu o cruce cât o antenă de radar la gât, ieșind din mașină ca o epifanie cu portiere automate, lângă el, un călugăr cu ochii plecați, probabil în rugăciune profundă pentru nervii celor blocați de limuzina sfințită.

Este o imagine cu încărcătură mistică, desigur: un Mesia local în variantă VIP, predicând cu gesturi largi între frigiderul de energizante și raftul cu chipsuri sfințite de marketing. Cumpărătorii au fost uimiți, unii i-au cerut o poză sau chir l-au filmat pe Războinicul Luminii, unii s-au închinat sau și-au făcut cruci, cu ambele mîini, alții au claxonat. Nimeni nu a înțeles dacă e campanie electorală, lansare de cult personal sau doar o plimbare de vară cu Maica Precaută la bord.

Gigi Becali e așa cum îl știm: smerit în vorbe, imperial în parcare, între două donații făcute cu umilință transmisă live, ne vorbește despre credință dintr-un bolid cât altarul, înconjurat de sfinți în trening. Ca personaj, Latifundiarul din Pipera, Gigi are ceva din Caragiale, dar cu filtru Instagram și Evanghelie cu foi lucioase, din care mai buchisește uneori, în fața camerelor.

Criticii se întreabă, desigur, dacă mai există vreo graniță între parodie și realitate. Răspunsul este simplu: nu. În România, realitatea merge în șlapi și îți face cu mâna din benzinărie, cu bustul gol și Biblia în torpedou.


Concluzia?

Dacă sfinții moderni au Rolls-uri, șlapi, cruce XXL și parcare pe interzis, atunci iadul probabil e o coadă la benzinărie, iar diavolul lucrează part-time pe TikTok. România n-are nevoie de satire, le produce live, la pompă. Iar noi? Noi ne uităm, zâmbim, facem o poză… și turnăm puțină benzină peste absurd, ca să meargă mai departe.

Descinderi DNA la Piedone: rețea, influență și spectacol

DNA a percheziționat locuința lui Piedone într-un dosar de corupție, suspiciuni de favoritism, nepotism și circ instituțional cu fond public

DNA-ul a bătut la ușa lui Piedone, n-a răspuns nimeni, era plecat în TikToknistan

Într-o dimineață toridă de iulie, când chiar și hoții transpiră sub seiful de bani publici, DNA a dat buzna peste omul cu suflet mare și ștaif de brutărie metropolitană: Cristian Popescu Piedone, primarul tuturor tarabelor, actual șef suprem peste Protecția Consumatorului și protector universal al clienților mulțumiți (doar dacă au pile la Hotel Internațional).

Cu ochiul vigilent al influencerului instituțional și mâna grea de controlor cu telefonul pe live, Piedone a fost găsit de DNA într-un complex de lux de la Mamaia Nord. Nu într-un birou, ci între două stories și o gustare de lux fără E-uri. Percheziții, stenograme, suspiciuni de favoritism, șoapte amicale către operatori economici și o glumă clasică de-a lui Piedone:

 „Păi ce-am înnebunit? N-am făcut nimic… încă.”

Aparent, domnul Popescu (cel care „n-a furat un leu, poate o merdenea, dar de calitate”) ar fi divulgat niște informații confidențiale către un hotel din Sinaia, să-i salveze ratingul pe Booking. Un mic gest de prietenie între băieți, cum se face de peste 30 de ani, de când tovarășul Popescu ocupă tot felul de funcții publice


Moștenirea Piedone: un Colectiv, o rețea și un TikTok

Pentru cei cu memorie scurtă (ca durata mandatelor oneste în România), Piedone nu e la prima experiență penal-administrativă. Colectivul a fost doar o „neglijență firească” în logica lui, ceva între un aviz lipsă și o candelă aprinsă în numele protecției consumatorului de oxigen.

După o condamnare, un plâns electoral și o revenire glorioasă, fostul primar de sector a adunat în jurul său o rețea de rude, fini, veri, verișoare și controlori convertiți. Rețea care funcționează ca un lanț de restaurante cu mucegai pe fațadă și sprijin politic la subsol. Dacă întrebi prin primării, există un verb reflexiv de uz local: „m-am piedonit”.


Cum arată noua ordine morală?

Piedone apare pe TikTok dând peste cap restaurante cu tăvi de trei ani nespălate, apoi zâmbește către cameră ca un Cezar într-o piață de cartier:

„Așa ceva nu se face la mine, da? Noi vrem igienă, nu corupție.”

Dar corupția se odihnește în telefonul lui, săraca, acolo unde îi sună prietenii, clienții, hotelierii, colegii de partid și toți cei care știu parola: „vezi că vine controlul joi, să nu uiți de muștarul bio și șoriceii din beci.”


DNA, acest Grinch al campaniilor electorale

DNA a venit peste el? Vai, ce surpriză! Când controlezi tot, te miră că te controlează și pe tine cineva. Poate că într-o lume normală, Piedone ar fi doar un personaj de sitcom, un primar nostalgic cu ceafă groasă și empatie de salam Victoria. Dar aici, în lumea reală Piedone e un pericol sistemic, un bufon cu instituție, un om care a făcut din ANPC un circ ambulant cu influenceri pe post de clovni și cu legi aplicate la mișto.


Final cu gust amar (dar cu bon fiscal)

Cristian Popescu Piedone ar putea fi cel mai sincer politician din România: și-a construit o carieră pe negație, un electorat pe ignoranță și un aparat pe nepotism. A fost condamnat, achitat, reales, viralizat, anchetat din nou. A căzut, a plâns, a făcut live. E omul care n-a murit politic nici când au murit alții din cauza lui.


Și, totuși, rămâne o întrebare:

Când DNA a bătut la ușă, n-a răspuns nimeni. Dar aplicația de TikTok era activă. Piedone posibil filma deja episodul următor din „Inspectorul de Muștar: Ediție Penală”.

Coming soon:

Piedone și Controlul Fantomă

Cina cea de pe Urmă cu Dan Radu Rușanu

Ghid ANPC de supraviețuire în pușcărie: cum să eviți ciorba cu mucegai și să dai vina pe administrator

Rămâi pe recepție, urmează Like & Percheziție!