O analiză tăioasă a postărilor anonime de pe grupurile de Psihologia relațiilor și răspunsuri pe măsură
„Sufăr, deci exist”: o analiză a postărilor anonime din grupul Psihologia relațiilor
(sau cum să transformi o relație de coșmar într-un performance dramatic online)
Trăim în epoca în care trăirile intense, în loc să fie duse la terapeut, sunt trântite pe un grup de Facebook, precum pe cel numit „Psihologia relațiilor”, o ladă de jucării emoționale stricată, unde femei aparent devastate postează anonim, dar cu un simț impecabil al teatrului interior. Nu, ele nu vor sfaturi, ele vor scenă, vor like-uri, vor confirmarea că sunt niște eroine neînțelese, părăsite de niște brute, dar care încă mai speră în iubire adevărată. Hai să vedem ce ne spun și, mai ales, de ce ne spun!
1. „Totul era bine, dar m-a blocat pe Facebook. O fi greșeală?”
Dragă anonimă, dacă el te-a blocat și tu tot te întrebi dacă e „din greșeală”, e clar că blocajul e reciproc: el pe Facebook, tu în realitate. Relația mergea „perfect”, nu aveați „nicio ceartă”, dar el s-a trezit într-o dimineață și, poc!, a apăsat butonul magic. Și tu, desigur, în loc să pleci cu demnitate, întrebi grupul dacă poate a fost o greșeală. Spoiler: Nu, nu e greșeală, e premeditare cu intenție clară: ieșire de urgență. Iar el a ieșit, probabil, cu tot cu alte opțiuni. Dar nu-i nimic! Tu nu cauți adevărul, cauți pe cineva care să-ți spună: „Draga mea, mi s-a întâmplat și mie, și după două luni ne-am căsătorit!”, pe cineva care să-ți frece cineva rana ca să simți că trăiești. Asta e: pentru tine, durerea e dovada valorii sau doar pozezi în victimă. Felicitări! Ai reușit să transformi respingerea într-un compliment pervers. Asta te excită? Ești blocată, dar specială, bravo, eroino!
2. „Mă ignoră, dar zice că mă iubește. Trebuie doar să am răbdare…”
Ai pășit în sfântul tărâm al Răbdării Salvatoare. Tu nu ești femeie, ești pelerină emoțională. Te închini în fiecare zi la altarul unui bărbat care îți răspunde o dată pe săptămână, dar când o face, îți spune că „îți promite un viitor”. Tu îl crezi, pentru că ai crescut în ideea că dacă te zbați destul, dacă ești „bună”, dacă nu „ceri prea mult”, vei fi aleasă. De fapt, ai interiorizat respingerea ca fiind normală. Iubirea, în lumea ta, e o recompensă după umilință. Și când oamenii îți spun „pleacă”, tu zâmbești superior: „Nu înțeleg ei ce avem noi”. Da, sigur, nici el nu înțelege, probabil nici tu. Dar hei, în suferință suntem toți genii. Răspunde-ți sincer, ai prefera să faceți schimb de roluri?
3. „Ne-am iubit pe ascuns. El era însurat. Dar era iubire adevărată.”
Tu nu ai fost amantă. Ai fost muza unui bărbat prins în lanțurile unui mariaj lipsit de sens. În două luni ați trăit ce alții nu trăiesc în două vieți, nu-i așa? Doar că atunci când nevasta a aflat, el a zis „nu divorțez”. Iar tu ai întrebat grupul: „Oare mai are rost?” Nu. Dar ai postat ca să-ți spună cineva că „da, are”, pentru că ai nevoie ca cineva, oricine, să-ți susțină povestea. Și asta faci: construiești o fantezie romantică dintr-un studiu de caz despre imoralitate, frică și neasumare. Tu nu vrei relație, vrei să câștigi o bătălie imaginară cu o altă femeie. E o telenovelă prost scrisă, dar te consolează ideea că ești „aleasa nealeasă”.
4. „Nu simt atracție față de bărbați. E ceva în neregulă cu mine?”
La prima vedere, ai putea fi singura persoană sinceră, dar și tu ai căzut în capcana comparației și a normei. Întrebarea ta e născută nu din curiozitate, ci din frică sau pur și simplu cauți să provoci reacții, pozănd în ceva ce știi că intrigă. Nu vrei răspuns, vrei să ți se spună că ești „normală”. Tu ce crezi, ești? Aparent, ai internalizat rușinea de a fi diferită, de parcă femeia care nu simte atracție sexuală trebuie trimisă la reparații. Dacă tot ai ajuns pe un grup de „psihologia relațiilor”, ar fi bine să înveți că nu ai nimic „greșit” sau ai putea să scrii un roman.
5. „El bea. A ajuns de patru ori la dezalcoolizare. Acum vrea să ne împăcăm.”
Desigur, ce e mai romantic decât o cerere de iertare între două episoade de delir etilic? Și ce faci tu? Postezi pe Facebook, dar între rânduri se citește altceva: „Vă rog, spuneți-mi că mai are o șansă. Că nu am pierdut 4 ani degeaba. Că dacă îl salvez, voi fi specială.” Fetiță dragă, tu nu iubești omul, iubești rolul de salvatoare, de martiră, de „cea care a rămas când toți au plecat” și între timp, ai devenit prizoniera propriei loialități față de iad și ceri sfaturi, dar ce vrei de fapt e indulgență. Dacă povestea-i precum o spui, ce cauți în ea? Nu cumva îi oferi și motive să bea, pentru că ție îți place așa?
6. „L-am dat afară după 9 ani. Acum mă controlează pe camere. E normal?”
E normal în măsura în care e normal ca un hoț să-ți dea SMS-uri după ce ți-a spart casa și mai „normal” e că tu, în loc să te duci la poliție sau la psiholog, te duci pe Facebook. Ai prins-o? Dar nu cauți soluții, cauți scuză să nu te desprinzi. Dacă cineva îți spune „o face din iubire”, te agăți de asta ca un bebeluș de biberon. Tu nu ești confuză, tu știi foarte bine că e abuziv, dar o parte din tine, partea rănită care crede că e „rău să fii singură”, vrea să creadă că și urmărirea e un semn de iubire. Ai dus „orice atenție e bună” la un nivel clinic. Felicitări!
7. „Nu mă iubește, dar avem compatibilitate sexuală și pasiuni comune.”
Ai ajuns să transformi prietenia cu beneficii într-o „relație stabilă”. Îți spune clar că nu are sentimente, dar tu întrebi grupul: „Oare de ce nu mă iubește?” Patetic. Bineînțeles că nu, doar ți-a spus omul. Pentru că nu trebuie, din moment ce te complaci în ipostaza asta. Susții că i-ai oferit totul în schimbul unei semi-prezențe. Nu cumva și ție îți place așa? Dar tu nu vrei un partener, vrei un martor la calitățile tale. Ești într-o relație de caritate emoțională. Îl hrănești cu înțelegere și sex, în speranța că într-o zi va observa că ești „specială”, asta în povestea pe care o prezinți. Îți spun un secret dureros: știe că ești specială, dar nu în sensul în care crezi tu.
8. „De ce fug bărbații când le arăt interes?”
Pentru că dacă „interesul” tău vine în forma unei parade de needy-ness, control și disponibilitate nelimitată, atunci da , fug. Tu nu te oferi, tu te predai și când nu îți răspund cum ai sperat, te victimizezi public, cerând verdictul altora: „Oare am fost prea disponibilă?” Răspuns: da, dacă povestea e întocmai precum o relatezi pe grupul Psihologia relațiilor. Și nu e vina lor că nu te doresc. E vina ta că ai confundat dorința de conexiune cu livrarea pe tavă a tot ce ești, în speranța că o să fii adorată. Dar tu nu ești o eroină tragică, ești doar o femeie care încă n-a învățat diferența între afecțiune și obsesie. Ai auzit de limerență?
9. „Nu simt chimie. E normal?”
Nu e nimic anormal. Dar tu ai fost dresată să crezi că iubirea adevărată vine cu explozie, frică, fluturi, drame și insomnii. Când dai de liniște, o confunzi cu plictiseala. Când dai de echilibru, crezi că lipsește pasiunea. Nu lipsesc emoțiile, ție îți ipsește haosul și fără haos, tu nu te simți acasă. Nu ai o problemă cu relația, ai o problemă cu pacea interioară, nu o recunoști, nu o vrei.
Concluzie:
Aceste femei nu scriu pentru soluții, scriu pentru aplauze, pentru confirmare, pentru a fi „văzute” în durerea lor, dar fără să fie responsabilizate. E un spectacol tragic, difuzat zilnic pe grupuri precum „Psihologia relațiilor”, unde suferința e content, iar narcisismul vulnerabil se ascunde în spatele emoticoanelor cu îmbrățișări. Realitatea e simplă: până nu încetezi să te definești prin suferință și să confunzi mila cu iubirea, vei continua să postezi anonim, cu lacrimile curate și alegerile murdare, spunând o poveste tragică, în care tu ești eroina, victima și călăul , deopotrivă.
