Zilele astea, Dunărea mică a resentimentului s-a revărsat peste rețelele sociale și peste sufletele sensibile ale patrioților de duminică seara, genul de oameni care țin mai mult la ,,suveranitatea” brânzei de burduf decât la brânza însăși. Aflăm astfel că inundațiile care au lovit județele Harghita și Covasna, inclusiv salina de la Praid (acel Disneyland al clorurii de sodiu) ar fi, în viziunea unor cetățeni verzi la față și aurii la nădejde, un fel de Răsplată de Sus. Pentru ce? Pentru păcatul capital al ne-votării cu cine trebuia, în sensul în care trebuia, la ora la care trebuia.

E, desigur, același discurs al celor care, în urma tragediei de la Colectiv, găseau explicații metafizice în arsura de carne vie și predici de carton în cenușa altora. Aceeași școală de gândire care confundă Providența cu poliția morală a Facebookului și Dumnezeirea cu o rubrică de comentarii.

Ceea ce surprinde nu e cruzimea — la noi, asta e sport olimpic. Ce uimește e cât de sinceră e. Cât de netrucată. Cât de autentic poate fi un om când își afișează, cu zâmbetul celui care tocmai a câștigat un voucher la Judecata de Apoi, satisfacția că niște copii, niște bătrâni și niște gospodării au fost luate de ape. Probabil că, în viziunea acestor conaționali profund duhovnicești, dacă nu vorbești limba majoritarului cu accent de Berceni, atunci e normal să-ți vină potopul.

Trăim într-o țară în care compasiunea e regionalizată, iar mila — condiționată de opțiuni electorale. Iar la capătul acestui proces, nu ne alegem nici măcar cu un râs sănătos, ci doar cu o glumă proastă spusă în gura mare de cineva care și-a uitat sufletul într-o pungă de plastic, la secția de vot.