marți, septembrie 9, 2025
Acasă Blog Pagina 5

Hipnoza


Dragonul, un tip care vorbea ambiguu, uneori își ferea privirea, însă atunci când o muta în ochii ei, întreaga ei ființă se cutremura, căci îl iubea mult, încă din adolescență. Era materializarea unui ideal pentru ea. Matildei îi era aproape imposibil să gândească atunci când era în preajma lui, dar când reușea capul îi era inundat de imaginea lui. În sinea ei ținea vagi prelegeri despre iubire:

,,Noi, oamenii mari, ne jucăm chiar și acum, uneori fără să știm. Ne jucăm pueril când iubim.

Ne numărăm unii pe alții și alegem câțiva din lumea toată. Fără sa realizez, te-am ales pe tine sau tu m-ai ales primul. Cine mai știe? Și în loc să te dau afară la numărătoare, te-am chemat la mine în suflet. Și ai strălucit. De atunci, te chem neîncetat, iubire, te număr dintre oameni. Căci, îmi este clar că ești inegalabil.”

El, Dragonul, stătea acum drept, cu statură arogantă în picioare în fața ei.

– Ce vrei să facem acum? Întrebă ea. Hai să ne jucăm de-a hipnoza, vrei?

– Nu știu, răspunse el ușor intrigat. Nu am mai încercat niciodată până acum.

– Am să te-nvăț eu, se oferi ea. Am să te-nvăț să mă duci spre alte lumi. Să sapi cât mai adânc în mintea mea, în subconștientul meu.

– Bine… hai să încercăm. Cum se procedează?

Ea zâmbi în sinea ei, iubirea ei îi oferea atenție, în sfârșit. Se vor juca de-a Freud, asta e de bine. Apoi Matilda se întinse pe-o saltea plină cu aer, moale și se relaxă. Ea urma să îl învețe pe maestru cum să se joace împreună. Își dădu jos ceasul de la gât și i-l puse pe mână.

– Uite, dai drumul la o melodie relaxantă, pui ceasul în fața ochilor mei și îmi spui să îi urmăresc mișcările, apoi numeri descrescător de la 20, apoi creezi un scenariu și mă ghidezi cu vocea prin el.

El luă ceasul și începu să îl penduleze în fața ochilor ei.

– E prea rapid! Nu îl pot urmări!

Dragonul încetini ritmul.

– Așa, numără acum…

– 20,19,18…3,2,1. Acum ești sub puterea cuvântului meu, spuse el. Te afli într-un glob de cristal ca cel pe care îl aveam când eram mici, de îl clăinai și fulgi de zăpadă dansau în el.

Ea văzu globul de cristal, văzu o pădure în interiorul lui. Intră rapid în starea de vis cu ochii deschiși.

– Vezi munții? Vezi pădurea? Întrebă calm Dragonul.

– Da.

– Mergi pe o cărare prin pădure.

Ea deja simți pietrele reci și umezi sub picioare, era desculță

– Coboară pe potecă, alunecă în mintea ta.

Și Matilda coborâ.

– Acum ce vezi? Întrebă el.

– Văd un munte cât Everestul, nu îl pot cuprinde cu privirea.

– Urcă pe el, spuse Dragonul.

Apucă cu mâinile rădăcinile copacilor pe care le vedea cu ochii minții și începu să urce, era un drum abrupt, anevoios.

Și urcă, urcă, urcă… avea picioarele rănite, însângerate, dar nu se lăsa.

– Ce vezi în vârf?

– O ușă

– Deschide-o

Și ea a deschis-o, iar dincolo de ea era o lumină albă, vie, care a orbit-o, a învăluit-o

– Acum că ești hipnotizată pe de-a-ntregul, spune-mi ce vezi.

– Văd un lac limpede. Văd un lac neliniștit și pe acest lac se află un coș, iar înăuntru, un copil în vârstă de o lună. Copilul sunt eu, m-au abandonat părinții.

Plutesc pe apă și nu știu încotro merg, sunt la mila lumii, la mila lacului și el mă poartă duios și nu mă răstoarnă. Am ajuns pe o insulă, e una pustie, am să-mi petrec copilăria aici. Dumnezeu îmi va da semințe și eu le voi planta.

Matilda povesti mai departe:

Și am crescut, nehrănită de nimeni, doar cu apa din lac. Am crescut singură, fără părinți, iar din semințe mi-am plantat o pădure. Stejari falnici, cu miros proaspăt, cu licheni pe ei. Ciuperci crescură printre copaci. O pădure minunată, cum nu s-a mai văzut, poate doar în Eden. Și trecură anii, iar eu mă simțeam singură în pădure, chiar dacă îmi iubeam pădurea și pădurea mă iubea.

Dar din toată pădurea, cea mai dragă îmi era o ciupercă, una roșie cu picățele albe, ca cele din desenele din cărțile pentru copii. Aveam 15 ani și am cules ciuperca, am rupt-o din locul ei și am strâns-o la piept. Rădăcinile ciupercii s-au înfipt în pieptul meu, în stern, îmi căutau inima și cu timpul, cu anii, rădăcinile s-au îngropat în inima mea și au crescut, fiind conceput un bărbat(Dragonul).

Un bărbat care era frumos, brunet, cu plete, cu ochii negri și genele drepte, cel mai frumos bărbat și singurul pe care l-am văzut vreodată și m-am îndrăgostit imediat. Și ne-am iubit vreun an-doi, apoi el a decis să plece în lumea mare, să se maturizeze, s-a plictisit de mine, mă știa de dinainte să se nască. Să cunoască și alte fete, altele mai bune, poate, căci ea nu îl mai interesa.

Murmura, din când în când doar pentru sine:

,,Zambilele își descleștează genele,

în murmurul primăvăratic te simt aproape

Te aștept din iarnă, zăpezile s-au spălat

m-am dezghețat în timp și am uitat de mine,

Dar pe tine nu te uit și-ți văd chipul în vis

încerc să-l prind cu mâna,

înainte de prima rază,

nălucile toate mi te-au interzis

și poteca lină, strigă după pasul tău

și strig și eu, te vreau acum,

dar tu ce-ai vrea…

Aștepți să mor?”

Era bătrână acum, de dorul lui se sufoca și îmbătrâni.

Era acum cu părul alb și fața zbârcită de riduri și îl aștepta, îl tot aștepta și se ruga la Dumnezeu ca el să se întoarcă, să îl mai vadă o dată înainte de moarte. Până când…. într-o noapte pe cer îi apăru o stea pe care nu o mai văzuse până atunci. Știa că e el, doar crescuse din inima ei, era parte din ea. Și îl chemă:

-Hai, vino la mine. Știu că tu ești, te recunosc, te simt, din mine ai crescut. Vino înapoi!

Și el se coborî, era încă tânăr, umblase prin lume, dar tot frumos era cu părul încă negru

– Și… acum ce-o să facem? Întrebă ea.

Sub picioarele ei crăpă pământul, se deschise o groapă.

– Ia-mă în brațe sau aruncă-mă, căci fără tine am să mor dacă ai să pleci iar.

El o prinse în brațe deasupra surpării. Și apoi îi decise soarta.

O aruncă în groapă. Pământul o înghiți.

 

Suveraniștii și lebedele: prostie, pumni și populism

Suveraniștii între lebede prinse, violență pe stradă și ipocrizie politică: un pamflet despre prostia ridicată la rang de ideologie

Suveraniștii grațioși doar în imaginația lor

Când crezi că România a atins deja limita penibilului, vin suveraniștii să mai pună o lebădă pe foc. Dacă acum douăzeci de ani problema națională era cine a mai furat petrolul, acum problema supremă este cine a prins lebedele pe Argeș și cine îți livrează pizza la ușă.

În loc să discutăm despre spitale arse, salarii mizere și exodul românilor, sugeraniștii au găsit marea amenințare: livratorii străini și lebedele de pe Argeș. Așa se scrie „doctrina” sugeranistă: cu pumnul, cu lebăda și cu o mare doză de prostie.


Suveraniștii și fast-food-ul patriotic

Dan Tanasă, pedagogul de cartier al sugeranismului, a decis să ne învețe cum să comandăm mâncare „românește”. Potrivit lui, dacă refuzi o shaorma livrată de un pakistanez, îți crește automat tricolorul în ADN și devii mai român decât Mihai Viteazul la Alba Iulia.

Suveraniștii cred cu tărie că patriotismul se măsoară la cine îți aduce pizza la ușă. Dacă e român, e patriotism culinar. Dacă e nepalez, e trădare națională.

Ce nu pricep suveraniștii? Că jumătate din România mănâncă zilnic fast-food adus de „invadatorii” lor, iar cealaltă jumătate are rude în Spania, Italia sau Germania, unde românii fac fix aceeași muncă de livrare și curățenie.


George Simion și arta întrebărilor imbecile

George Simion, lebăda supremă a sugeraniștilor, a venit cu întrebarea fundamentală a secolului: „Trebuie expulzați pakistanezii care au prins lebede pe Argeș?”.

Această întrebare ar trebui studiată la Academia Prostiei Aplicate. Nici Caragiale, nici Ionesco nu și-au imaginat așa ceva. Suveraniștii transformă lebăda într-o problemă geopolitică. Parcă vezi cum, dacă ar fi fost ales președinte, la summitul NATO, Simion ar fi ridicat mâna și ar fi zis: „Domnilor, să discutăm urgent cazul lebedelor românești, răpite de pakistanezi!”.

Dar adevărul e simplu: suveraniștii nu caută soluții, caută scandal. Iar Simion e doar moderatorul de birt care întreține gălăgia.


Suveraniștii și lebedele martire

Cine ar fi crezut că lebăda va ajunge erou național? Dacă era prinsă de un român, era „supraviețuire”. Dacă a fost prinsă de pakistanezi, a devenit „martiriu”.

Sugeraniștii transformă lebăda într-un simbol, ca și cum ar fi Sfântul Gheorghe pe cal. Poate în curând vor cere canonizarea Lebedei de Argeș și declararea ei drept „Pasărea Sugeranistă Oficială”.

Nu contează că adevăratele animale sacrificate zilnic sunt contribuabilii. Pentru sugeraniști, lebăda e scuză perfectă să țipe împotriva străinilor.


Incidentul cu pumnul: suveraniștii și bărbăția de cartier

Când un tânăr de 20 de ani a decis să dea cu pumnul în fața unui livrator nepalez, nu a făcut decât să pună în practică „lecțiile” sugeraniștilor. Cu lozinca „Du-te în țara ta, invadatorule!”, viteazul cu IQ de pantof a devenit erou de cartier al prostiei sugeraniste.

Ce nu știa? Că polițistul aflat în timpul liber îl va imobiliza instant. Și că, în loc de medalie patriotică, va primi 30 de zile de arest preventiv.

Așa arată victoriile sugeraniștilor: pumni dați pe stradă, dosare penale și multă, multă prostie.


Suveraniștii și școala xenofobiei de duminică

Sugeraniștii au descoperit formula magică:

  • Românul e frustrat de salarii mici – îi spui că vinovat e livratorul străin.
  • Românul se plânge de spitale arse – îi spui că străinul fură oxigenul.
  • Românul înjură autostrăzile terminate în porumb – îi spui că pakistanezii ocupă trotuarele.

E o rețetă simplă și eficientă: prostia ambalată în patriotism se vinde mereu bine.


Suveraniștii și dublul standard: românii îngerii, străinii demonii

În logica sugeraniștilor, românul care fură căpșuni în Spania e „descurcăreț și harnic”. Străinul care cară pizza în București e „invadator”.
Românul care face scandal într-un bar din Torino e „om cu sânge fierbinte”. Pakistanezul care prinde o lebădă e „pericol național”.

Sugeraniștii trăiesc în universul dublului standard, unde „ai noștri” sunt victime, iar „ai lor” sunt dușmani.


George Simion, lebăda marelui circ sugeranist

Simion nu e politician, e clovn de bâlci. Sugeraniștii îl urmează pentru că el știe să facă scandal din nimic. Dacă mâine ar dispărea lebedele din Dâmbovița, Simion ar organiza conferință de presă: „Străinii ne-au furat și lebedele!”.

Pentru Simion și sugeraniști, nu contează adevărul, contează spectacolul. Important e să urli destul de tare ca să acoperi realitatea.


Dan Tanasă, sugeranistul care confundă globalizarea cu sifilisul

Tanasă e mai direct: el nu întreabă, el ordonă. „Nu comandați de la străini!”, tună cu vocea sa de sergent major ratat.

Dacă ar fi după Tanasă, livratorii ar trebui să recite „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” înainte de a-ți lăsa pizza la ușă. Străinii ar fi expulzați pentru crimă culinară și sarmalele ar deveni mâncare obligatorie de stat. Paradoxal, el însuși a lucrat în stăinătate, probabil livrator.

În mintea lui, globalizarea e boală. În realitate, globalizarea e motivul pentru care jumătate din România trăiește din banii trimiși de românii „invadatori” din diaspora.


Suveraniștii ca religie a prostiei

Sugeraniștii funcționează ca o sectă religioasă:

  • Liderii sunt predicatorii (Simion și Tanasă).
  • Enoriașii sunt cei care cred orice aberație.
  • Sfinții martiri sunt lebedele.

Dogmele lor sunt simple:

1. Străinul e mereu vinovat.

2. Dacă nu ai soluții, inventează conspirații.

3. Fă scandal, că altfel nu exiști.

Și funcționează: sugeraniștii adună voturi de la cei care confundă patriotismul cu ura.


România reală vs. România sugeranistă

  • România reală: spitale arse, profesori prost plătiți, drumuri de Ev Mediu, milioane de români plecați.
  • România sugeranistă: lebedele prinse de pakistanezi sunt tragedie națională, iar livratorii străini sunt invadatori.

Sugeraniștii trăiesc într-o telenovelă absurdă unde tot ce contează e să arăți cu degetul spre altul.


Sugeraniștii, lebedele și prostia națională

Tragedia nu e că un livrator străin a fost bătut sau că niște lebede au fost prinse. Tragedia e că sugeraniștii transformă incidente banale în ideologie de stat.

România nu e invadată de pakistanezi sau nepalezi. România e invadată de prostie, și prostia are sigla AUR și vocea lui Simion și Tanasă.

Sugeraniștii nu apără țara, sugeraniștii o compromit. Sugeraniștii nu protejează lebedele, sugeraniștii le sacrifică pe altarul populismului.

Mai grav e că sugeraniștii nu pot fi expulzați. Sugeraniștii votează si-i votează pe unii ca ei, iar asta e cea mai mare tragedie națională.

Șah mat


Regele e gol, bătrân și vulnerabil, își târăște după el valiza-n care-și poartă mantia-i neagră. Regina-i e-n floarea vârstei, brunetă, e vie, are libertate deplină și pofte pe care nu ezită-n a-și le satisface. Pioni se sacrifică pe altarul plăcerii carnale a damei, nu-i pasă nimănui de nimic. Armăsari pofticioși le iau locul, să termine lucrarea. Regele e-n șah, se îmbolnăvește și moare. Matul surprinde nepregătită regina-i. Nebunul de alb privește scenariul din turnu-i de veghe și vede, își face un plan.

Justiția română între proteste și dosare prescrise

Justiția română se oprește pentru pensii speciale, dar marile dosare rămân uitate, prescrise sau pierdute prin hârtii prăfuite

Justiția română e supărată. Atât de supărată încât își închide porțile, își aruncă robe pe umeraș și intră în grevă ca un chelner jignit de bacșișul prea mic. Nu pentru că dosarele Revoluției zac de 35 de ani prin sertare, nu pentru că Mineriadele s-au transformat într-o piesă absurdă unde inculpații mor înaintea sentinței, nu pentru că dosarele de corupție se prescriu cu o punctualitate de ceas elvețian. Nu. Justiția română iese la protest pentru că s-a atins de pensiile speciale.

În România, nimic nu-i mai sacru decât burta plină și contul lunar garantat. Independența justiției nu se apără prin sentințe corecte, ci prin talonul de pensie cu multe zerouri. Când s-a pus problema ca aceste pensii să fie plafonate sau amânate, justiția română a țipat ca și cum i-ai fi luat oxigenul. Dosarele Revoluției? „Mai așteaptă puțin, că acum avem miting”. Dosarul Mineriadelor? „Se prescrie oricum, nu are rost să ne agităm.”


Proteste pentru dreptul la tăcere

Marile instanțe și parchete își suspendă activitatea „pe termen nedeterminat”. Asta înseamnă, tradus din limbaj juridic în română simplă: „Nu lucram nici înainte, dar acum avem o scuză oficială”. Dacă până ieri justiția română era ocupată să amâne termene, azi e ocupată să lipsească cu totul.

Să nu ne amăgim: chiar și fără proteste, situația e aceeași. Dosarele mari, cu mize uriașe, zac prin sertare ca borcanele cu murături uitate în beci. Le descoperă cineva abia când au expirat și au prins mucegai. Numai că în cazul justiției române, „mucegai” se traduce prin „prescripție”.

Când vine vorba de Revoluție, avem un record mondial: justiția română a reușit să facă anchete mai lungi decât războaiele mondiale. Al doilea Război Mondial a ținut șase ani. Ancheta pentru Revoluția din ’89 trece bine de trei decenii și încă e în stadiul „să vedem, să analizăm, să disjungem dosarul, să facem expertize”. În ritmul ăsta, urmașii noștri vor învăța despre procesul Revoluției la muzeu, lângă dinozauri și scheletul lui Nea Nicu împăiat.

Mineriadele? Aici e și mai spectaculos. Justiția română a lăsat dosarul să doarmă atât de mult încât unii dintre inculpați au murit liniștiți, cu pensia specială la zi. Aici nu se mai pune problema de prescripție juridică, ci de prescripție medicală: „a decedat, se închide dosarul, mulțumim pentru participare”. Tovarășul Iliescu a mierlit-o zămbind fericit că a scăpat de ambele capete de acuzare, atât în dosarul Revoluției, cât și-n cel al Mineriadei din 1990, a doua Mineriadă fiind tot opera sa, cea din perioada în care Emil Constantinescu era președintele României.


Păzitorii pensiilor, nu ai dreptății

Când e vorba de „statul de drept”, magistrații invocă principii, Constituția, echilibrul democratic. Dar când e vorba de pensii speciale, se transformă brusc în sindicaliști cu pancarte. În România, „independența justiției” se traduce prin „dreptul de a nu răspunde niciodată pentru incompetență, dar de a încasa pensii uriașe indiferent de rezultate”.

Vă amintiți celebra replică: „Justiția este oarbă”? În România, justiția română e nu doar oarbă, ci și surdă și mută. Surdă la plângerile victimelor, mută în fața marilor corupți și oarbă când vine vorba de propriii colegi. Dar să nu greșim: când se atinge de portofel, justiția română capătă dintr-odată văz, auz și voce de stadion.


Prescripția ca metodă de lucru

Justiția română funcționează după un algoritm simplu: dacă un dosar e mic (un furt de găină, un șofer beat), verdictul vine repede și pedepsele curg. Dacă un dosar e mare (corupție, revoluție, mineriade), atunci e tratat după metoda clasică a amânărilor succesive până la prescripție.

Nu există mecanism mai eficient decât amânarea. În justiția română, amânarea e artă, ritual, religie. Se amână pentru lipsa avocatului, pentru concediul judecătorului, pentru că s-a schimbat completul, pentru că s-a schimbat Codul Penal, pentru că s-a schimbat vremea. Orice motiv e bun ca să nu se judece. Și uite așa, după ani de amânări, justiția română ajunge să constate că, vai!, faptele s-au prescris. Ghinion. Dosarul se închide, inculpatul se declară nevinovat prin simpla trecere a timpului.

Este o performanță remarcabilă: în nicio altă țară nu există atâta grijă pentru trecerea timpului. Ceasurile din instanțe ar trebui să fie martori asistenți în procese.


Revoluția din 1989, serial neterminat

În justiția română, dosarul Revoluției e „Dosarul Netflix” al națiunii. Are toate ingredientele: victime, vinovați, probe, martori, mărturii contradictorii, suspans. Singura problemă e că sezonul final nu mai vine. Episoadele se amână, scenariul se rescrie, actorii principali ies la pensie sau la cimitir.

După 35 de ani, avem doar concluzia că „au murit oameni”. Cine i-a ucis? „Vedem la termenul următor.” Când e termenul următor? Peste doi ani. Dacă nu se prescrie între timp. În final, justiția română a constatat cu un zâmbet superior: „Ah, ce păcat, s-a prescris. Nu mai putem face nimic. Dar pensia merge înainte, nu vă faceți griji”.

În tot acest timp, magistrații au protestat pentru pensii. Dacă s-ar protesta și pentru victimele de la Revoluție, poate am fi avut o sentință. Dar victimele nu plătesc pensii speciale, așa că nu contează.


Mineriadele, tragedia cu happy-end pentru inculpați

Mineriadele arată și mai grotesc. Zeci de oameni bătuți, omorâți, răniți, destine frânte. Justiția română a muncit serios: a muncit să uite dosarul prin sertare. În loc de condamnări, am avut parade de inculpați relaxați, cu mustață și burți respectabile, care și-au trăit viața liniștiți.


Dosarele de corupție: justiția română la stand-up

Nici la corupție nu stăm mai bine. Cazurile mari se prescriu la fel de elegant. Oameni cu averi uriașe, cu vile, iahturi și conturi externe ies curați ca lacrima. Prescripția e cel mai bun detergent inventat de justiția română. Scoate toate petele, albește orice CV, face dintr-un infractor un cetățean respectabil.

Când vine vorba de corupție, justiția română e un fel de stand-up comedy: râzi amar, dar spectacolul continuă.


Protestele de azi, prescripțiile de mâine

Acum, protestele pentru pensii sunt doar continuarea logică a acestui spectacol absurd. Căci dacă justiția română n-a reușit să facă dreptate în 35 de ani, de ce ar reuși acum? E mai simplu să ceri bani. Și să ameninți că nu mai lucrezi.

Întrebarea e: cum să nu mai lucrezi, când nu lucrai nici înainte?

Suspendarea activității pentru pensii speciale seamănă cu o grevă a fantomelor. Ca și cum un departament de Moși Crăciuni ar anunța că nu mai livrează cadouri în februarie.


În final, un gust amar

Justiția română e ca o mașină ruginită care merge doar atunci când e alimentată cu bani. Dreptatea nu contează. Victimele nu contează. Dosarele istorice nu contează. Contează doar talonul de pensie și dreptul de a protesta când cineva îndrăznește să-l micșoreze.

În România, justiția română nu e nici dreaptă, nici independentă, nici eficientă. E doar o caricatură tragică, o farsă în care cetățenii sunt spectatori captivi. Un spectacol lung, absurd, cu final mereu amânat. Și în timp ce noi așteptăm verdictul, justiția română își face calculele la pensie.

Ospăț pe gratis la Timișoara, scenă ca în filme

Povestea absurdă a doi tineri din Timișoara care au transformat un ospăț pe gratis într-o comedie urbană cu patroni și polițiști uimiți

Cum să devii vedetă locală cu un ospăț pe gratis

Într-o seară obișnuită de luni, într-un restaurant din centrul istoric al Timișoarei, doi tineri (aparent romantici și inocenți) au decis că dragostea trece prin stomac, dar portofelul poate rămâne în buzunar. După un ospăț pe gratis, au părăsit terasa cu o naturalețe de Oscar, lăsând chelnerii cu ochii în farfurii și patronul cu mâinile în șolduri. Camerele de supraveghere i-au surprins însă într-o scenă demnă de comedii burlești.

Hai să ne imaginăm cu a decurs tot scenariul!


Planul diabolic al cuplului – ospăț pe gratis cu aromă de telenovelă

  • El: „Iubito, azi te duc la un restaurant de fițe. Merităm un ospăț pe gratis. E mai romantic când nu plătești, simți că mâncarea are gust de aventură.”
  • Ea: „Dar dragul meu, dacă ne prind?”
  • El: „Cum să ne prindă? Eu am văzut toate filmele cu James Bond. Avem un plan! Tu mănânci cu grație, eu țin geanta ta strategic, iar la final facem sprint ca Usain Bolt. Nicio șansă să ne observe.”
  • Ea: „Dar să nu uităm desertul, iubire. Nu fugim înainte de tiramisu. Niciodată nu fugim fără desert.”
  • El: „Normal! E regula de aur a oricărui ospăț pe gratis. La fel ca în bancurile cu ardeleni: întâi mâncăm, apoi vedem cum scăpăm. ”

Astfel, cei doi au intrat în restaurant cu o siguranță de parcă aveau rezervare la Palatul Versailles. În mintea lor, fiecare pas era parte dintr-un scenariu cinematografic. Chelnerii, oameni simpli și muncitori, habar n-aveau că urmau să devină personaje secundare într-un pamflet urban.


Ospățul legendar – farfurii, pahare și gânduri „profunde”

  • Ea (savurând pastele): „Mmm, iubitul meu, ăștia pun prea mult parmezan. Parcă ar vrea să ne îngrașe să nu putem fugi.”
  • El (serios, privind în jur): „Exact! E o conspirație culinară. Patronul sigur a făcut facultatea la FBI. Dar noi suntem mai deștepți. Am antrenat gleznele toată săptămâna la jogging în parc.”
  • Ea: „Îmi place că te gândești la tot. Apropo, crezi că după un ospăț pe gratis ne putem numi gurmanzi profesioniști?”
  • El: „Gurmanzi de libertate, iubita mea. Noi nu mâncăm, noi trăim poezia farfuriilor. Suntem artiști ai mesei gratuite.”

În jurul lor, ceilalți clienți discutau banalități despre politică, vreme și prețul la benzină. Dar la masa lor se desfășura o epopee gastronomică. Fiecare înghițitură era un vers, fiecare sorbitură de vin era o rimă albă. Și toate acestea, condimentate cu aroma inconfundabilă a unui ospăț pe gratis.


Momentul evadării – sprintul către glorie

  • Ea: „Bine, iubire, acum ridică-te. Îți dau geanta, ca să arătăm că e normal. Eu plec prima, tu vii după mine. Să părem plictisiți, ca și cum am uitat ceva în mașină.”
  • El: „Perfect! Eu plec relaxat, dar în interiorul meu urlu ca la finala Champions League. Știi că și Messi a făcut sprinturi mai scurte ca noi?”
  • Ea: „Hai! Și să nu te împiedici de scaun, că iar ajungem pe TikTok.”

(Ambii ies din cadru, lăsând în urmă un ospăț pe gratis și un chelner care încă făcea calcule la nota de plată.)

Chelnerul, bietul om, se întreba: „Oare am uitat eu să le dau desertul sau ei au uitat să dea banii?” Câteva secunde mai târziu, patronul privea ecranul camerelor de supraveghere ca un detectiv în fața unui caz internațional.


Patronul intrigat – conversația fictivă cu poliția

  • Patronul (sună la poliție): „Bună seara, domn’ polițist. Am avut un caz de ospăț pe gratis. Au mâncat ca niște prinți, apoi au dispărut ca niște magicieni.”

  • Polițistul: „Îmi pare rău, dar la noi la secție avem doar cursuri de prindere a hoților de biciclete. Pentru ospăț pe gratis, există altă procedură?”

  • Patronul: „Cum altă procedură? Ăștia au băut vinul casei și au lăsat paharele goale ca probe clare!”

  • Polițistul: „Asta e dovadă circumstanțială. Poate paharele s-au golit singure. Am avut un caz cu un frigider care dispărea bere, dar judecătorul a zis că e fantomă.”

  • Patronul: „Domnule, eu vreau doar ca acești tineri să se întoarcă și să plătească. Nota era 100 de lei, dar principiul contează!”

  • Polițistul: „Principiul? În România, principiile se mănâncă la aperitiv. Dar să știți că îi vom căuta! Avem camere, avem imagini și un coleg pasionat de Facebook. În două zile, îi găsim cu like și share.”


Discuția polițiștilor între ei (fictivă, evident)

  • Polițist 1: „Băi, am primit sesizare de la un patron. Ospăț pe gratis, doi fugari.”

  • Polițist 2: „Dă-mi poza lor, să văd. Hmm… parcă îi știu. Nu sunt ăia care anul trecut au furat o shaorma și au fugit pe trotinete electrice?”

  • Polițist 1: „Ba da! Ăștia sunt recidiviști gourmet. Specializați în ospăț pe gratis. Trebuie să le facem dosar penal pentru gastronomie comparată.”

  • Polițist 2: „Să fim serioși. Dacă îi prindem, ce facem? Le luăm carnetul de fidelitate la restaurante?”

  • Polițist 1: „Nu, le dăm amendă cu bon fiscal obligatoriu. Să vadă și ei cum e să plătești o dată în viață.”


Dialoguri absurde cu vecinii, familia și prietenii cuplului

  • Vecina: „I-am văzut la televizor! Au mâncat pe gratis! Să știți că și la mine au venit să ceară zahăr și n-au mai adus înapoi cana.”

  • Mama băiatului: „Sunt mândră de el! Eu mereu i-am zis: ‘mănâncă tot din farfurie’. Nu mă gândeam că și farfuria restaurantului intră în plan.”

  • Prietenul cel mai bun: „Eu îi respect. Cine mai are curaj să facă ospăț pe gratis într-o lume în care și aerul se taxează? Ăștia sunt eroii noștri urbani!”

  • Unchiul: „Pe vremea mea, noi făceam ospăț pe gratis la nuntă. Mâncam, beam, dansam și plecam înainte să vină sarmalele reci. Acum văd că tineretul duce tradiția mai departe.”


Analiză sociologică absurdă: ospățul pe gratis ca fenomen cultural

Ospățul pe gratis nu e doar o farsă culinară, ci o metaforă a societății moderne. Într-o lume în care cardurile bancare piuie mai des decât păsările, un cuplu care mănâncă și fuge devine simbol al libertății gastronomice. Ei nu fură, ei testează limitele capitalismului cu tacâmul în mână.

Cândva, în satul românesc, se făceau ospețe la hramuri și nunți, unde tot satul mânca pe gratis. Era un ospăț pe gratis, dar cu binecuvântarea comunității. Astăzi, când fiecare covrig are preț cu bon fiscal, ospățul pe gratis devine act de rebeliune. Nu e jaf, e manifest. Nu e furt, e poezie socială.


Ecouri pe rețelele sociale – lumea comentează ospățul pe gratis

  • Comentariu pe Facebook: „Ăștia nu-s hoți, sunt atleți de performanță! Să-i punem la Olimpiadă la proba ‘100 de metri după ciorbă’.”

  • Comentariu pe Instagram: „Respect! Eu nici nu am curaj să ies din magazin cu punga de semințe neplătită, iar ei fac ospăț pe gratis la restaurant.”

  • Comentariu pe TikTok: „Challenge nou: Cine face ospăț pe gratis și scapă, primește 1 milion de vizualizări. Hashtag freefoodrun.”

  • Comentariu pe Twitter: „Când economia scârțâie, oamenii inventează soluții. Ospățul pe gratis e doar un start-up gastronomic neoficial.”


Cronologie absurdă a evenimentelor

  1. 19:45: Cuplul sosește la restaurant. El privește suspect meniul, ca și cum ar fi un dosar secret. Ea zâmbește larg, convinsă că totul e parte dintr-o telenovelă.
  2. 19:50: Chelnerul aduce meniurile. Băiatul întreabă dacă există reducere pentru „clienți pasageri”. Chelnerul nu înțelege.
  3. 19:55: Se comandă paste, vin și desert. Ea notează mental că „tiramisu-ul e biletul de avion către libertate”.
  4. 20:10: Mâncarea e savurată cu o seriozitate aproape academică. Ei discută conspirații despre parmezan și FBI.
  5. 20:20: Se cere vinul casei. El face un toast: „Pentru toate ospățurile pe gratis care vor veni!”. Ea aplaudă discret.
  6. 20:30: Desertul e servit. Ea îl privește ca pe Mona Lisa. El îl devorează ca pe un secret de stat.
  7. 20:40: Cei doi își reglează poziția pe scaune ca niște maratoniști la linia de start. Chelnerul, neatent, scrie pe notiță „100 lei”.
  8. 20:42: Ea se ridică brusc: „Am uitat ceva în mașină”. El confirmă cu un gest de agent secret.
  9. 20:43: Sprint! El cu geanta în mână, ea cu tiramisu în suflet. Chelnerul rămâne încremenit, ca la un tablou de Caravaggio.
  10. 20:45: Patronul revede scenele pe camere. Concluzionează că sunt „artiști ai evadării culinare”.
  11. 20:50: Telefon la poliție. Dialog absurd despre fantome, bere și principii.
  12. 21:00: Internetul explodează. Hashtag ospatpegratis intră în trending local.

Ce rămâne după un ospăț pe gratis?

Rămâne povestea. Rămâne râsul. Rămân imaginile cu doi tineri care fug ca la maraton, lăsând în urmă o notă de plată și o comunitate întreagă care comentează pe Facebook. Patronul se întreabă dacă să facă plângere, polițiștii dezbat dacă există procedură pentru hoții de tiramisu, iar noi, cititorii, ne delectăm cu un pamflet.

Cum să crești un dinozaur în frigider (fără să știe mama)


Cum să crești un dinozaur în frigider fără să știe mama? Simplu, îi spui că ai început o dietă cu proteine exotice și gata. Dacă urlă noaptea, îi zici că e motorul vechi al frigiderului. Dacă miroase, îi spui că ai uitat broccoliul în cutie. Dacă mănâncă din salam, îi spui că ai un frate invizibil. Iar când sparge ușa și se plimbă prin sufragerie, o vei auzi spunând că toți adolescenții sunt niște monștri. Tu doar să dai din cap și te să rogi ca dinozaurul să nu fie mai isteț decât tine sau să nu fie Ion Iliescu.

Adevărata viață a lui Gigi gagicarul, între mit și icoane

0

Află povestea lui Gigi gagicarul, între acuzații, jurăminte la lumânare și eterna luptă dintre nevastă, spovedanie și blonda imaginară

Evanghelia după Gigi gagicarul: sfântul familist care n-a văzut în viața lui o blondă, dar a pupat icoane până i s-a ars buza

România e țara unde știrile se scriu singure, dar când apare numele Gigi Becali, ele nu doar că se scriu, ci se și crucesc. Ultima minune de presă? Că marele strateg de Pipera, latifundiarul cu icoana la purtător și cu gura mai tare decât clopotul de Paști, ar fi trăit ani la rând o idilă secretă cu Tania Budi. Dar stai, nu te grăbi: pentru că însuși Gigi gagicarul a venit să ne lumineze, explicând că nu doar că nu știe cine e Tania, dar nici nu i-a dat vreodată bună ziua.

Cuvintele lui Becali sunt atât de ferme, încât ai zice că bărbatul a trăit ultimii 30 de ani într-o mănăstire de maici, cu ochii legați și cu urechile astupate. Gigi gagicarul? Nu, frate, Gigi Sfântul.

Dar hai să nu stricăm poanta. Pentru că dacă există un subiect pe care România îl iubește mai tare decât fotbalul prost și politica și mai proastă, acela este viața amoroasă a unuia care ne jură zilnic că n-are viață amoroasă.


Cine e Gigi gagicarul?

Păi, cine să fie? Gigi gagicarul este acel personaj mitologic care apare în poveștile cu oi, terenuri furate de la armată, transferuri ratate și discursuri teologico-fotbalistice. Este omul care a descoperit că Biblia se poate cita după fiecare offside și că icoanele fac rating mai bun decât campionatul românesc.

Dar, dincolo de sfințenie, România l-a botezat acum cu un nou titlu: Gigi gagicarul. Pentru că, ce să vezi, până și cel mai mare predicator de Pipera are un punct slab. Și acela ar fi… femeia.

Sau nu? Sau poate că da? Sau poate că totul e doar o conspirație pusă la cale de Cristian Rizea, omul care, de pe unde o fi fugit el din România, a decis să dea lumii breaking news-ul vieții: că Gigi gagicarul ar fi avut o relație clandestină de ani de zile cu Tania Budi.


Tania Budi – blondă de serviciu la toate conspirațiile

Dacă e să o asculți pe presă, Tania Budi e o fel de Lady Gaga a Bucureștiului anilor 2000, cu mai multe relații celebre la activ decât trofee are FCSB în ultimii 20 de ani. Dar, normal, când n-ai găsit altă țintă pentru un zvon de senzație, dai cu numele Taniei.

Dar să revenim la Gigi gagicarul. Întrebarea fundamentală: putea Tania Budi să fie muza secretă a latifundiarului? Becali spune: „Nici nu o cunosc, nu i-am dat mâna, habar n-am cine e”. România a auzit, a râs și a zis: „Normal, Gigi, și fotbal știi, dar tot te bați cu CFR de 20 de ani fără să câștigi nimic”.


Declarațiile sfinte ale lui Gigi gagicarul

Să cităm direct din Evanghelia după Gigi:

  • „Pe Tania Budi nici nu o cunosc, nici nu i-am dat mâna.”
  • „Păcatele mele le-am spovedit, le-am șters, nu mai există. Eu am nevasta mea și altă femeie nu mai țin minte să fi avut.”

Frumos. Demn. Poetic. Parcă vezi cum Gigi gagicarul stă la spovedanie și îi spune preotului: „Părinte, am greșit, dar le-am uitat. Și dacă nu-mi mai aduc aminte, înseamnă că n-au existat.”

Este un fel de teologie amoroasă, în care infidelitatea se evaporă dacă ai Alzheimer selectiv. O adevărată doctrină a „fidelității prin amnezie”.


România și mitul lui Gigi gagicarul

Românii au o relație specială cu Becali. Îl iubesc, îl urăsc, îl iau la mișto și-l votează din greșeală. Și acum îl privesc ca pe un sfânt gagicar, o icoană cu două fețe: pe una scrie „familist convins”, pe cealaltă „băiat de cartier cu fantezii blonde”.

E aproape poetic. România n-are nevoie de James Bond, are deja varianta locală: Gigi gagicarul, agentul secret care jură că n-a văzut femeie străină în viața lui, dar care apare în fiecare scandal cu o blondă, brunetă sau roșcată.


Viața ascetică a lui Gigi gagicarul

Să ne imaginăm o zi obișnuită din viața lui Gigi gagicarul:

  • Dimineața: se trezește cu icoana pe noptieră, se închină de 20 de ori și își face cruce și peste televizor, să nu intre ProTV-ul în casă.
  • La prânz: se ceartă cu antrenorul, jucătorii și arbitrii, pentru că toți sunt păcătoși.
  • După-amiaza: se uită în oglindă și își spune: „Ești cel mai mare familist din istoria României, bravo, Gigi!”
  • Seara: citește Biblia, dar cu voce tare, ca să audă și vecinii.

Unde să mai încapă Tania Budi în programul ăsta? N-are loc nici o umbră de femeie. Maxim o icoană cu Maica Domnului.


Gigi gagicarul e mit, nu realitate?

Totuși, adevărul e simplu: Gigi gagicarul nu există. Există doar Gigi Becali, un om care a reușit să facă din fiecare scandal un spectacol și din fiecare negare o predică.

El nu are nevoie de gagică reală, pentru că și-a inventat deja rolul: e gagicarul metaforic al României, seducătorul de public, păcătosul preferat al tabloidelor și sfântul autoproclamat al Piperei.

Iar dacă mâine va apărea altă blondă, altă acuzație, altă poveste, Becali va spune același lucru: „Nu o cunosc, nu i-am dat mâna.” Și România va râde din nou, pentru că, în fond, așa e el: Gigi gagicarul, eternul protagonist al unei telenovele care nu se mai termină.

Un milion de km


Am numărat pașii și am ajuns la concluzia că viața e doar un maraton cu bătături sponsorizat de lipsa de sens. Am străbătut distanțe cât pentru a înconjura pământului și singurul lucru pe care l-am primit a fost o serie de bătături și bășici la picioare. Am trecut printre case, păduri, printre idei, am făcut slalom printre cretini și m-am ales cu același gust de apă chioară-n gură și cu același râs strâmb care spune că oricum toată alergarea e doar o glumă proastă. Când am bătut pasul pe loc, am ajuns tot acolo.

Doctor primar pneumolog Flavia Groșan și universul conspirațiilor

0

Doctor primar pneumolog Flavia Groșan, de la pandemie la teorii absurde, continuă să răspândească idei halucinante cu aplomb de guru medical

Dacă planeta ar fi un imens teatru absurd, iar medicina ar fi transformată într-o piesă de Ionesco rescrisă de un autor beat, atunci rolul principal ar fi jucat cu aplomb de doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan, (după cum ei îi place să-și spună). De la primele zile ale pandemiei COVID-19 și până în prezent, doamna doctor primar pneumolog a reușit să transforme orice conferință de presă, orice postare pe Facebook și orice interviu într-un spectacol grotesc, presărat cu teorii conspiraționiste demne de manualul de propagandă al unei secte apocaliptice.

Și cum să nu te apleci cu interes ironic asupra carierei publicistice a doamnei doctor primar pneumolog Flavia Groșan, când aceasta a reușit să contrazică, în câțiva ani, tot ceea ce comunitatea științifică mondială a demonstrat cu sânge, transpirație și peer-review? În vreme ce spitalele gemeau de pacienți, ventilatoarele vuiau și cercetătorii alergau contra cronometru să dezlege misterul unui virus nou, doamna doctor primar pneumolog explica liniștită, cu o voce blândă dar fermă, că „e doar o răceală mai ciudată” și că tratamentele sale magice cu pastiluțe de trei lei vor salva omenirea.


Doctor primar pneumolog Flavia Groșan și începuturile pandemiei

Să ne amintim: anul 2020, lumea în stare de șoc. OMS declară pandemia, spitalele sunt copleșite, autoritățile bâjbâie între lockdown și restricții, iar oamenii stau închiși în case. În tot acest haos, apare o voce calmă și sigură pe sine: doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan.

Ea nu se panichează, ea știe adevărul și adevărul, potrivit domniei sale, este că virusul COVID-19 nu e nici pe departe atât de periculos. Tratamentul e simplu, la farmacie, fără complicații. De ce să urmezi protocoalele internaționale când ai la îndemână „leacuri” clasice?

Și uite așa, doctor primar pneumolog Flavia Groșan devine eroul de serviciu al celor care căutau certitudini simple într-o lume complicată. Nu contează că întreaga comunitate medicală spunea altceva. Important era să existe o figură carismatică, gata să sfideze mainstream-ul științific.


Doctor primar pneumolog Flavia Groșan și conspirațiile vaccinului

Apoi au venit vaccinurile. Știința, în toată splendoarea ei, reușise un miracol: în mai puțin de un an, un vaccin eficient era disponibil pentru populație. A fost o rază de speranță. Dar nu și pentru doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan.

Ea a privit cu scepticism, cu un zâmbet ironic, și a spus: „Nu e bine, dragilor. Nu vă vaccinați, că nu știm ce ne bagă în corp.” Pentru ea, vaccinurile erau mai degrabă o armă secretă de control global decât o soluție medicală.

Și astfel, în timp ce milioane de oameni își puneau speranțele în imunizare, primar pneumolog oferea alternative: ceaiuri, tratamente „minune”, și eterna suspiciune că „Big Pharma” are un plan ascuns.


Groșan și idolii conspirației

Ca orice erou al dezinformării, doctor primar pneumolog Flavia Groșan nu a putut rezista tentației de a-și alege niște idoli. A declarat, fără să clipească, că o admiră pe Diana Șoșoacă. Da, exact acea Șoșoacă a cărei contribuție la sănătatea publică se rezumă la a striga în Parlament că măștile sunt botnițe și că spitalele sunt lagăre.

Un doctor primar pneumolog care se inspiră de la Șoșoacă e ca un chirurg care își ia notițe de pe TikTok-ul conspiraționiștilor. Dar, în lumea Flaviei Groșan, totul e posibil.


Ultima perlă: sexul vaccinați-nevaccinați

Și cum să trecem cu vederea capodopera recentă a doamnei doctor primar pneumolog Flavia Groșan? Potrivit dânsei, o persoană nevaccinată riscă să se îmbolnăvească dacă face sex cu cineva vaccinat. Proteinele Spike, acești ninja microscopici, ar trece dintr-un corp în altul ca niște spioni virali.

Este o teorie atât de absurdă încât nici măcar manualele de biologie clasa a VII-a nu s-ar fi gândit la ea. Dar iată că un primar pneumolog a dus conspirația la nivel erotic. Până și antivacciniștii hardcore au ridicat sprânceana: „Serios, doamna doctor? Asta-i nouă…”


Conspirațiile viitorului a la doctor primar pneumolog Flavia Groșan

Și pentru că imaginația conspiraționistă nu are limite, să ne imaginăm ce alte perle ar putea să mai lanseze doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan în viitor:

1. Telefoanele mobile transmit COVID prin 5G – dar numai dacă vorbești la ele mai mult de 15 minute și doar în rețelele unde facturile sunt plătite cu cardul.

2. Apa de la robinet activează proteina Spike – dar numai când e fiartă și turnată peste pliculețele de ceai.

3. Câinii vaccinați latră în frecvențe periculoase pentru nevaccinați – motiv pentru care posesorii de animale ar trebui să-și facă exorcizări acvatice.

4. Rujurile conțin nanoparticule Pfizer – iar femeile nevaccinate care pupă femei vaccinate riscă să facă febră și să scrie recenzii pozitive la pastilele „Big Pharma”.

5. Aerul condiționat răspândește certificate verzi – cine intră în mall respiră de fapt birocrație.

6. Netflix a fost cumpărat de OMS – fiecare episod de serial e impregnat subtil cu mesaje pro-vaccinare.

7. Musafirii vaccinați lasă urme radioactive în canapele – dovadă că saltelele cu memorie sunt de fapt antene de spionaj.

Dacă râzi, să știi că și la afirmația cu sexul vaccinați-nevaccinați am râs inițial. Dar totuși, doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan a spus-o cu toată seriozitatea lumii.


Publicul fidel

E important să înțelegem că doamna doctor primar pneumolog are o audiență. Există oameni care o cred. Există grupuri pe Facebook unde fiecare postare a sa e preluată cu entuziasm: „A zis doamna doctor, deci așa e!”.

Aici e drama și ironia: în timp ce medicii adevărați se chinuie să explice în cuvinte simple procese complexe, un doctor primar pneumolog își permite luxul de a inventa povești și de a fi aplaudată pentru asta.


Vasăzică…

Povestea Flaviei Groșan e povestea unui  doctor primar pneumolog care a ales să fie mai degrabă guru decât doctor. Și dacă până acum am râs amar de conspirațiile sale, realitatea e că impactul lor a fost și este nociv.

Dar să privim partea plină a paharului: fără doamna doctor primar pneumolog Flavia Groșan, poate că nu am fi avut un asemenea material de satiră medicală. Ea e dovada vie că absurditatea poate purta halat alb, stetoscop și un zâmbet sigur pe sine.

Așa că, atunci când data viitoare cineva îți spune că vaccinul vă transformă în reptilian, că sexul cu un vaccinat îți dărâmă imunitatea sau că pisicile văd nanoparticulele Pfizer noaptea, adu-ți aminte de un singur lucru: un doctor  primar pneumolog a deschis drumul.

Apoi, cine știe, poate că în curând vom afla că și scrisul acestui articol e periculos: se transmite ironic prin ecran și riscă să vă facă să gândiți. Iar asta, pentru adepții sugeraniști ai Flaviei Groșan, e cea mai mare boală dintre toate.

Idiotul util Călin Georgescu și teatrul păcii absurde

Descoperă cum idiotul util Călin Georgescu visează Pacea de la București și cum susținătorii săi sunt prizonierii propriei naivități

Într-o Românie care se credea deja imună la absurdități, iată că ni se servește, pe tavă, spectacolul grotesc al unui idiot util care se autointitulează salvator al lumii. Numele lui? Călin Georgescu. Da, acel individ care pare să fi luat manualul de propagandă rusească și să-l fi rescris cu pixul roșu, pentru uz propriu și al celor câțiva susținători care încă cred că lumea e o scenă de teatru la care ei sunt VIP-uri.


În mod normal, când un personaj public își imaginează că poate aduce un lider cu mandat internațional de arestare în România pentru a negocia pacea mondială, ar trebui să ne uităm în jur și să ne întrebăm dacă mai avem nevoie de un IQ minim ca să supraviețuim. Dar nu, în cazul nostru, idiotul util Georgescu nu doar că visează, ci și strigă în gura mare că „Pacea de la București” ar fi fost cel mai nobil gest al umanității.


Să facem un exercițiu de logică simplă, care, evident, depășește capacitatea medie a unui idiot util: Vladimir Putin, omul pe care Georgescu voia să-l aducă în România, are mandat de arestare internațional. Dacă ar păși pe pământ românesc, autoritățile ar fi obligate să-l rețină. Chiar și într-un univers paralel unde Georgescu are vreo putere, realitatea nu se supune dorințelor sale naïve. Dar, bineînțeles, idiotul util nu vede asta. Pentru el, logica e doar un moft al științei și al diplomației.


Apoi vin susținătorii, sugeraniștii, acești eroi anonimi care, prin simpla credință că un personaj cu discursuri anti-NATO, anti-UE și complet în ton cu retorica Kremlinului poate salva lumea, au devenit pionii perfecți ai unui joc geopolitic pe care nu îl înțeleg. Cei care îi dau like-uri pe TikTok și distribuie clipuri motivaționale cu Georgescu, fără să realizeze că exact asta îl transformă în idiotul util, care servește interese externe sub masca unui altruism inexistent.


Nu putem să nu remarcăm ironia: în timp ce Georgescu își imaginează o lume în care el este mediatorul suprem între SUA și Rusia, restul lumii se uită la televizor și întreabă: „Cine e idiotul util?” Evident, răspunsul e simplu: cel care a confundat România cu un platou de filme în care realitatea nu contează și unde fiecare discurs grandios trebuie luat în serios, doar pentru că sună pompos.


Dar haideți să nu ne oprim aici. Dacă ne uităm la discursul lui Georgescu, găsim fraze de genul „înălțarea ființei umane” și „cel mai important gest nobil”. Aici intervine partea cea mai savuroasă: idiotul util nu înțelege că nobletea se măsoară prin fapte, nu prin proclamații emoționale sau prin hashtag-uri. În lumea reală, a aduce în țară un lider acuzat de crime de război nu este „gest nobil”, ci o invitație la ridicol și, eventual, la război diplomatic.


Cine sunt acești susținători care îl ridică pe Georgescu pe un piedestal? Sunt oameni care cred că anti-UE și anti-NATO înseamnă automat patriotism, că propagandă rusească înseamnă „alternative de gândire” și că orice mesaj viral de pe TikTok sau Telegram trebuie luat ca adevăr absolut. Ei sunt dovada vie că un idiot util poate aduna o mulțime în jurul său fără să producă nimic altceva decât confuzie și amuzament involuntar.


Să ne gândim puțin la simbolistica „Păcii de la București”. Denumirea însăși sună ca un titlu de roman SF prost scris. În timp ce Georgescu o pronunță cu solemnitate, întreaga Europă democratică probabil face ochii mari și întreabă: „Cine a scris scenariul ăsta?” În fond, doar un idiot util ar putea crede că discursurile grandioase și afișarea intențiilor nobile în fața camerei de filmat pot substitui diplomația reală și legislația internațională.


Nu lipsesc nici elementele de umor negru: imaginați-vă scena în care Georgescu, cu ochii plini de pasiune, întâmpină la București un lider cu mandat de arestare internațional. În mod normal, poliția ar interveni, NATO ar fi alarmat, iar restul lumii ar râde amar. Totuși, în universul lui Georgescu, aceasta ar fi „cea mai importantă demonstrație de altruism geopolitic”. Cine altcineva decât un idiot util ar putea transforma o situație de risc diplomatic imens într-un spectacol de PR personal?


Partea tragicomică este că unii oameni chiar îi dau credit. Acești sugeraniști (cum îi putem numi elegant) par să fi uitat că realitatea nu se supune dorințelor unui individ cu delir megalomanic. Ei îl ridică pe Georgescu la rang de erou, uitând complet că exact asta îl transformă în idiotul util perfect: unul care se laudă cu fapte imposibile și devine, fără să vrea, instrumentul altora.


Dar să nu uităm că absurdul nu se termină aici. În România, în 2025, cineva poate să vorbească serios despre „Pacea de la București” în timp ce oamenii mor la granița cu Ucraina, iar societatea încearcă să supraviețuiască crizelor energetice și economice. Aceasta este genialitatea macabră a unui idiot util: să transforme o tragedie reală într-un spectacol personal, în care singura victorie contează pe TikTok și în videoclipurile virale.


Mai există și dimensiunea filosofică. Georgescu vorbește despre „înălțarea ființei umane”, dar uită complet că oamenii de rând sunt cei care fac pacea posibilă, nu cei care visează la titluri grandioase. Idiotul util se crede arhitectul lumii, dar nu realizează că este doar o piesă de teatru prost regizată, menită să amuze și să înspăimânte în același timp.


Vasăzică, spectacolul Georgescu este o lecție despre cât de departe poate ajunge un idiot util atunci când visează prea mult și gândește prea puțin. Este un circ geopolitic în care România, fără să știe, devine platou de filmare, iar susținătorii săi sunt aplauzele într-un teatru al absurdului. Fiecare declarație, fiecare hashtag, fiecare video viral este o confirmare că prostia combinată cu ambiția poate fi extrem de amuzantă pentru restul lumii, dar devastatoare pentru cei care încă cred că „Pacea de la București” este posibilă.


Dar să nu ne oprim la simpla constatare că  idiotul util Georgescu este un diliu. Să explorăm, cu aceeași luciditate cinică, ce înseamnă această titulatură în viața reală, în societate și, mai ales, în politică. Pentru că nimic nu este mai amuzant decât să vezi cum prostia organizată devine agenție de PR geopolitic. Așadar, imaginează-ți următorul scenariu: un bărbat cu discursuri grandioase, ridicat pe soclu de câțiva simpatizanți care încă nu au înțeles diferența între TikTok și diplomație, pretinde că va aduce lideri mondiali în România pentru a negocia pacea. Nimic din ceea ce spune nu are legătură cu realitatea, dar fiecare frază sună incredibil de înălțător pentru urechile celor care adoră conspirațiile și narațiunile simpliste. Acesta este idiotul util în acțiune: cineva care poate transforma absurdul într-o operă de artă fără să știe că întreaga lume râde de el.


Să luăm în calcul reacțiile susținătorilor. Acești oameni, sărmanii, sunt convinși că fiecare clip, fiecare declarație, fiecare proclamație grandioasă e o lecție de moralitate și strategie geopolitică. Ei sunt aplauzele perfecte pentru idiotul util, fără să realizeze că exact asta îl menține în topul absurdului. Fără acești naivi devotați,  idiotul util Georgescu ar fi doar un individ care vorbește singur în fața oglinzii și se consideră mediator mondial. Dar ei există, iar fiecare share sau like îl transformă într-un instrument al propriului ridicol.


Să fim sinceri, ce poate fi mai delicios decât să vezi cum cineva se autoproclamă salvator al lumii, ignorând complet realitățile politice și juridice? Mandatul de arestare internațional pentru Putin, opoziția NATO, rigorile UE, toate acestea sunt doar detalii pentru idiotul util. Pentru el, lumea e o scenă, iar el este protagonistul unei piese care ar fi demnă de Shakespeare… dacă Shakespeare ar fi scris comedii negre cu ironie satirică la adresa prostiei umane.


Trebuie să ne gândim și la dimensiunea simbolică a „Păcii de la București”. Sună poetic, nu? Aproape ca un vers de poezie romantică, dar în realitate este un titlu de comedie neagră. Orice diplomat cu un minim de experiență ar înțelege că ideea este ridicolă, periculoasă și complet irealistă. Dar pentru idiotul util, aceasta este misiunea vieții: să facă imposibilul posibil și să transforme România într-un hub de negociere mondială… în timp ce Europa întreagă își freacă fruntea și se întreabă dacă nu cumva trebuie să verifice dacă nu cumva avem o breșă în timp-spațiu.


Și să nu uităm umorul negru: în imaginile din mintea sa, idiotul util Georgescu trebuie să fie ceva demențial. Probabil se vede așezat pe un tron simbolic, cu lideri mondiali la picioarele sale, semnând acorduri istorice și mulțumindu-i pentru curajul său. În realitate, scenariul ar arăta mai degrabă ca un episod prost regizat de Monty Python: polițiști care intră, presa care ridică sprâncenele, NATO care intervine și întreaga Europă care râde amar. Aceasta este geniul tragic al idiotului util: să transforme fantezia personală în un spectacol grotesc, amuzant și periculos în același timp.


Ce fac susținătorii? Ei continuă să-l aclame. În lumea lor, idiotul util Georgescu este eroul care „înălță ființa umană” și „face pace în lume”, în timp ce realitatea bate la ușă și se uită la ei cu un zâmbet ironic. Aplauzele lor nu fac decât să amplifice ridicolul: fiecare share, fiecare comentariu, fiecare postare pe social media îl transformă pe idiotul util într-un simbol al prostiei organizate, dar și al efectului pe care îl poate avea un individ complet rupt de realitate asupra opiniei publice.


Dar să nu uităm nici de lecția finală: nimic din toate acestea nu ar fi posibil fără o doză uriașă de credulitate colectivă. Susținătorii lui Georgescu sunt martorii propriei naivități, aplauzele lor sunt ecoul unei fantezii care nu va deveni niciodată realitate. Și aici intervine ironia supremă: exact acest ecou îi transformă pe acești oameni în părți ale unui joc pe care nu îl înțeleg, iar Georgescu, idiotul util, se află în centrul scenei, convins că lumea îl admiră pentru măreția sa, când de fapt toată Europa se amuză.


În final, spectacolul este complet: avem un personaj care crede că poate dicta pacea mondială din București, susținători care îl consideră salvator și o lume întreagă care înțelege absurdul situației. Aceasta este, în esență, definiția perfectă a unui idiot util: cineva care, fără să vrea, servește interesele altora, care crede că este protagonistul unei epopei eroice și care, în realitate, este doar piesa centrală într-un circ geopolitic grotesc.


Așadar, când data viitoare cineva se întreabă cine este idiotul util al zilelor noastre, nu căutați departe. Uitați-vă în jur, citiți titlurile de știri, ascultați discursurile și vedeți cum prostia combinată cu ambiția și cu lipsa totală de simț al realității creează un spectacol care este atât comic, cât și tragic. Pentru că în lumea lui Călin Georgescu, fiecare gest grandios, fiecare frază pompoasă, fiecare videoclip viral este o dovadă că absurditatea poate fi măreție, iar idiotul util poate fi erou… cel puțin în propria lui fantezie.


Aici se încheie lecția: absurdul are un chip, iar numele lui este Călin Georgescu. Susținătorii săi îl văd ca pe un salvator, restul lumii îl vede ca pe un idiot util, iar realitatea… ea râde amar, în timp ce teatrul grotesc continuă să ruleze în fața ochilor noștri.