Arăți bine, azi, du-te-n, nu, azi nu te duci nicăieri. Trebuie să mut oglinda aia, mă provoacă, mereu. Mai bine o sparg, dă-o-n, nu, azi nu sparg nimic. Ce bună era tipa aia pe care am văzut-o dimineață, m-a dezbrăcat din priviri și am simțit cum mă și eu aș fi fff, nu, azi nu mă gândesc la prostii. De ce moții mă-sii stau singur în casă și vorbesc cu pereții? Întrebarea e bună, răspunsul e-n mine. Azi nu, nu mai caut răspunsuri la nicio întrebare. Îmi pun întrebări și atât. Poate mâine, dar până mâine, e azi.
Flavia Groșan și virusul imaginar al sexului letal
Flavia Groșan, medicul care a reinventat știința cu teorii halucinante, susține acum că sexul dintre vaccinați și nevaccinați e mai periculos decât fumatul în benzinărie
Breaking news în patria paradoxurilor: Flavia Groșan, medicul cu doctorat în conspirații și rezidențiat în pseudoștiință, a mai născut o teorie. După ce a trecut prin pandemie ca o Mesia a nevaccinaților, acum a descoperit că dragostea e letală dacă partenerul are la activ o doză de vaccin anti-COVID-19. Cu alte cuvinte, în viziunea doamnei Flavia Groșan, dacă tu, bărbat nevaccinat, faci sex cu o femeie vaccinată, riști să pleci de pe lumea asta mai repede decât factura la curent de la Hidroelectrica.
Flavia Groșan a reușit din nou să zguduie universul medicinei. Doar că nu de la temelie, ci de la tavanul secției de bancuri proaste, pentru că, în realitate, nimeni din comunitatea științifică nu ia în serios astfel de afirmații. Dar în bula ei digitală, unde Diana Șoșoacă e idol și 5G-ul e Satana cu antenă, Flavia Groșan e un fel de Marie Curie reîncarnată, dar cu Facebook în loc de laborator.
Flavia Groșan în pandemie – eroina de carton
Cine nu-și amintește de începutul pandemiei, când spitalele erau pline, medicii munceau până cădeau din picioare, iar Flavia Groșan apărea la televizor ca să ne explice că are ea „schema salvatoare”? Schema ei era un cocktail de medicamente ieftine, o combinație mai experimentală decât un Long Island servit la birtul din colț. Ea promitea că vindecă COVID-ul cu două pastile și o rugăciune, iar pacienții care nu mureau deveneau imediat dovada vie că Groșan e un geniu neînțeles.
În realitate, comunitatea medicală a ridicat din sprâncene, apoi din umeri. Colegiul Medicilor a chemat-o la raport, dar a plecat de acolo cu o mustrare mai blândă decât o înjurătură spusă în șoaptă. Astfel, Flavia Groșan a prins curaj. Și când dai curaj unui personaj care amestecă medicina cu conspirația, rezultatul e la fel de imprevizibil ca efectul unui shot de țuică băut înainte de RMN.
Și aici începe epopeea: Flavia Groșan, care se autoproclama salvatoarea de vieți, a transformat pandemia într-un turneu de stand-up medical. Dintr-o dată, oamenii care refuzau să creadă în virus au găsit în ea un simbol, un banner ambulant care spunea: „Vedeți? N-avem nevoie de spitale, avem nevoie de Flavia Groșan!”.
Fana Dianei Șoșoacă – alianța perfectă
Nu e surprinzător că Flavia Groșan s-a declarat fană a Dianei Șoșoacă. Două personaje unite de aceeași dragoste pentru spectacol și de aceeași aversiune față de vaccinuri. Dacă Șoșoacă striga în Senat că ne omoară cu seringi, Flavia Groșan completa tabloul cu grafice imaginare și explicații medicale care sună ca un curs de biologie ținut de un elev corigent.
Împreună, aceste două figuri par desprinse dintr-un reality show intitulat „România, țara unde logica e opțională”. Șoșoacă e vocea care țipă, Groșan e vocea care șoptește pseudoștiința. Una urlă conspirații, cealaltă le „traduce” în limbaj medical. Duetul perfect pentru o piesă de teatru absurd, în care decorul e construit din măști aruncate pe jos și pancarte cu „Jos dictatura medicală!”.
De altfel, să te declari fană a Dianei Șoșoacă e ca și cum ai spune că admiri muzica manelelor pentru profunzimea versurilor. E o declarație de intenție, un certificat de apartenență la clubul conspiraționiștilor de lux.
Corona-scepticismul și antivaccinismul – religia Groșan
Flavia Groșan a reușit să transforme corona-scepticismul și antivaccinismul într-o carieră. În timp ce alți medici încercau să explice calm cum funcționează vaccinurile, ea a aruncat în piață teoria că vaccinul e mai periculos decât boala. O afirmație la fel de solidă ca un castel de nisip construit în mijlocul autostrăzii.
De fiecare dată când presa serioasă explica știința din spatele vaccinurilor, apărea Groșan cu o postare pe Facebook menită să strice feng shui-ul sănătății publice. Și, culmea, avea mereu audiență. Într-o țară în care oamenii cred încă în deochi și în busuiocul pus la icoană, Groșan a găsit teren fertil pentru a-și planta semințele pseudoștiinței.
Așa a apărut fenomenul Groșan: oameni care nu înțeleg biologia moleculară, dar cred că dacă o doctoriță spune ceva pe Facebook, înseamnă că are dreptate. E același mecanism prin care cineva crede că horoscopul din Libertatea e mai relevant decât analizele medicale.
Sexul letal – ultima teorie de pus în ramă
Iar acum, ultima perlă: sexul între vaccinați și nevaccinați ar duce la simptome îngrozitoare. În viziunea Flavia Groșan, proteina Spike e un fel de drac cu coarne care sare din corpul vaccinatului direct în patul conjugal. Nu contează că toată comunitatea științifică râde de așa ceva. Pentru Groșan și fanii ei, asta e Biblia medicală.
Să ne imaginăm scena: doi îndrăgostiți se pregătesc de o noapte pasională. Dar stai! Ea e vaccinată! El e nevaccinat! Conform teoriei Groșan, rezultatul nu e orgasm, ci infarct. Practic, să faci dragoste devine mai periculos decât să traversezi autostrada legat la ochi.
Imaginați-vă ghidurile medicale actualizate după logica Flaviei Groșan: „Recomandări OMS: evitați sexul inter-vaccinal. Proteina Spike nu doar că se transmite, dar face și găuri în prezervative. Mai sigur e să vă salutați cu mâna de la distanță”.
De ce e falsă teoria?
În realitate, niciun vaccin ARN anti-COVID-19 nu conține virus viu. Deci nu există shedding. Proteina Spike produsă e tranzitorie și nu se transmite. Dar când logica lipsește, intră în scenă imaginația. Și imaginația Flaviei Groșan e atât de bogată încât ar putea concura cu J.K. Rowling, doar că în loc de Harry Potter avem „Spike Potter și Camera Secretă a Vaccinaților”.
Mai mult, chiar și cei mai critici oameni de știință ai vaccinurilor, care pun sub semnul întrebării politica publică, nu merg atât de departe. Dar Groșan a sărit direct în groapa absurdului, sărind peste orice fel de dovezi, ca un cascador care se aruncă în gol fără plasă, doar cu like-urile fanilor drept saltea.
Flavia Groșan pe Facebook – laboratorul ei de experimente
Facebook-ul a devenit pentru Flavia Groșan ceea ce era laboratorul pentru savanți: locul unde își testează ideile. Doar că, în loc de eprubete și microscoape, ea are butonul de „Postează” și fiecare postare e un experiment social: câți oameni mai pot fi convinși că pseudoștiința e știință?
În timpul pandemiei, pagina ei era un amestec de „inspirație medicală” și statusuri care rivalizau cu textele de pe grupurile conspiraționiste internaționale. De fiecare dată când apărea un studiu nou, ea posta contrariul, pentru că, nu-i așa, adevărul nu trebuie căutat în revistele științifice, ci în like-uri și distribuiri.
De altfel, Groșan a înțeles perfect cum funcționează algoritmul. Cu cât mai șocantă declarația, cu atât mai multe reacții. Și astfel, Facebook-ul i-a devenit un laborator de minciuni reciclate, unde singura ipoteză confirmată e că oamenii sunt gata să creadă orice, atâta timp cât e spus cu suficientă încredere.
Reacția publicului
Publicul Flaviei Groșan e un spectacol în sine. Pe de o parte, ai fanii înfocați care o văd ca pe o martiră modernă, persecutată de „sistem”. Pentru ei, orice critică adusă Groșan e o dovadă că are dreptate. Dacă OMS spune una, Groșan spune invers, atunci clar Groșan e cea care știe adevărul.
Pe de altă parte, ai publicul critic, format din medici, jurnaliști și oameni cu o minimă educație științifică. Aceștia se amuză, se revoltă și, uneori, se întreabă cum de un medic poate scăpa nepedepsit după atâtea declarații absurde. Într-o țară normală, un astfel de comportament ar fi dus la suspendarea dreptului de liberă practică. În România, însă, duce la creșterea audienței.
De fapt, reacția publicului arată ceva mai profund: o ruptură între știință și societate. Mulți oameni au obosit să audă termeni medicali complicați și preferă explicațiile simple, chiar dacă sunt false. Aici intervine Groșan, care oferă pseudo-explicații pe înțelesul tuturor, chiar dacă acestea arată ca niște bancuri scrise prost.
Scenarii absurde după logica Groșan
Dacă ar fi să ducem mai departe logica Flaviei Groșan, lumea ar arăta cam așa:
- Vaccinații ar trebui să poarte veste reflectorizante, ca să știe nevaccinații să fugă din calea lor.
- Prezervativele ar trebui să fie vândute cu avertisment: „Poate conține proteine Spike”.
- În loc de certificate verzi, s-ar da certificate roșii: „Periculos pentru sexul cu nevaccinați”.
- Filmele romantice ar primi avertismente 18+, nu pentru scenele de nuditate, ci pentru că actorii vaccinați își transmit proteinele Spike prin sărut.
- În loc de cursuri de educație sexuală, în școli s-ar face educație anti-vaccinală: „Copii, aveți grijă! Vaccinații sunt toxici! Mai bine faceți sex pe internet, e mai sigur”.
Aceste scenarii absurde nu sunt departe de logica Groșan. Dacă azi spune că sexul e periculos, mâine ar putea spune că aerul expirat de vaccinați provoacă migrene. Iar poimâine, că simpla privire în ochii unui vaccinat îți strică retina.
O carieră construită pe scandal
Trebuie spus clar: Flavia Groșan nu e un simplu medic, e o fabrică de scandal. Fără aceste declarații șocante, ar fi rămas un medic pneumolog anonim. Dar cu ajutorul pseudoștiinței, a devenit star. La fel cum unii devin celebri pentru că se filmează mâncând pepene pe TikTok, Groșan a devenit faimoasă pentru că a spus prostii cu aer grav.
Fiecare apariție a ei e calculată ca un episod dintr-un serial Netflix prost scris: cliffhanger după cliffhanger. Ba a descoperit ea tratamentul-minune, ba că vaccinul omoară mai repede decât virusul, ba acum că sexul e un fel de ruletă rusească biologică. Singurul lucru constant e șocul. Șocul vinde, șocul atrage, șocul face rating.
Criticii și realitatea
Medicii serioși au explicat de nenumărate ori că afirmațiile Flaviei Groșan sunt false, periculoase și contrazic toate dovezile științifice. Dar pentru fanii ei, asta e doar „propaganda sistemului”. Când adevărul e plictisitor, minciuna spectaculoasă devine mai atrăgătoare. Și Flavia Groșan știe să fie spectaculoasă. Chiar dacă asta înseamnă să transforme sexul în pandemie.
Un medic din Germania a spus clar: shedding-ul există doar la vaccinuri cu virus viu, ceea ce nu e cazul aici. Dar în mintea Groșan, asta e doar un detaliu. Ca și cum cineva ar spune că nu poți prăji cartofi în apă rece, iar ea ar răspunde: „Dar cine sunteți voi să ne spuneți ce e realitate?!”
Din punctul meu de vedere, al unui vaccinat cu trei doze…
Flavia Groșan e exemplul perfect de cum poți face carieră nu prin știință, ci prin spectacol. Din pandemie până în patul conjugal, a reușit să transforme orice subiect într-o conspirație. Fană a Dianei Șoșoacă, corona-sceptică și antivaccinistă, Groșan e medicul care a găsit rețeta succesului: spui o prostie monumentală, apoi aștepți să devii viral. Și când devii viral, susții că tu, de fapt, ai descoperit virusul adevărat.
Așa că, dacă e să credem ultima teorie Groșan, sexul cu un vaccinat e mai mortal decât țigara aprinsă la benzinărie. Dar hai să fim serioși: dacă medicina ar funcționa după logica Flaviei Groșan, atunci singura farmacie ar fi magazinul de glume proaste. Iar singura prescripție ar fi: luați o pastilă de bun-simț și evitați contactul cu pseudoștiința. Eventual, purtați mască, nu de protecție sanitară, ci de carnaval, pentru că tot circul e.
Eu m-am vaccinat. Eu sunt unul dintre cei vaccinați cu trei doze.
Ursul Arthur și scandalul vânătorii
Poveste despre ursul Arthur, un urs ucis de un prinț străin, ridică semne de întrebare despre derogări, corupție și soarta pădurilor din România
De la basm la realitate crudă
A fost odată ca niciodată un urs mare cât o legendă, botezat de ecologiști „ursul Arthur”. Nu știa și nici nu-l interesa că are un nume, după cum nu-l interesa nici cine conduce Ministerul Mediului sau cine stă pe scaunul de prim-ministru. Tot ce voia era să trăiască liniștit în pădurile Carpaților, acolo unde oamenii intrau doar cu respect și teamă.
Dar într-o zi, liniștea lui s-a frânt. Un prinț străin, Emanuel, rudă foarte îndepărtată cu o familie regală dintr-o țară mică, dar cu buzunare mari, a venit în România cu o pușcă de lux, cu bani și cu o derogare. Astfel, ursul Arthur a fost ucis, cel considerat „regele pădurilor” a fost sacrificat. Povestea lui a ajuns în presa internațională și a stârnit mai multe întrebări decât răspunsuri.
Ursul Arthur – mai mult decât un simplu urs
Ursul Arthur nu era un urs oarecare, era monitorizat de organizațiile de mediu și considerat cel mai mare urs brun din România, poate chiar din Europa, conform unor surse. Avea aproape 17 ani și era un exemplar rar, cu o conformație impresionantă și o greutate estimată de peste 600 de kilograme.
Spre deosebire de alți urși care obișnuiau să coboare în sate, să răscolească gunoaie și să bage frica în gospodari, ursul Arthur era retras, pașnic și evita contactul cu oamenii. Ecologiștii care îl urmăreau spuneau că era „un urs de poveste”, un simbol al sălbăticiei autentice care mai supraviețuiește în Carpați.
Pentru comunitatea științifică, ursul Arthur era un subiect de mândrie, pentru localnici, o legendă vie. Dar pentru vânătorii de trofee, el era cel mai râvnit „premiu” posibil.
Cum a ajuns ursul Arthur ținta prințului Emanuel
Conform actelor oficiale, prințul Emanuel a venit în România cu o autorizație specială, o derogare eliberată pe motivul că un urs agresiv teroriza o comunitate locală. În astfel de situații, legea permite împușcarea exemplarelor problematice.
Doar că, în locul ursului care făcea probleme, a fost împușcat ursul Arthur – un exemplar perfect sănătos, pașnic și aflat în adâncul pădurii, la kilometri buni de sate.
Explicația e simplă și tristă: prințul nu venise să rezolve o problemă, ci să plece acasă cu un trofeu de poveste. Ir sistemul i-a livrat ceea ce își dorea, cel mai mare urs brun din România.
Derogarea – cheia scandalului
Întrebarea centrală rămâne: cine a semnat derogarea și cum a fost posibil ca aceasta să fie folosită pentru împușcarea ursului Arthur?
Ministrul Mediului de la acea vreme Țanțoș Bârna(Tánczos Barna) a declarat că nu știa detaliile și că responsabilitatea aparține gestionărilor fondurilor de vânătoare. Premierul Florin Cîțu a anunțat comisii și anchete. Dar românii au mai auzit povești cu comisii: se fac repede, se sting și mai repede, iar concluziile rareori schimbă ceva.
Problema este că derogările sunt deseori transformate în bilete VIP pentru vânătoare de trofee. Pe hârtie, ele sunt menite să protejeze comunitățile. În realitate, devin un instrument pentru ca străinii cu bani să își satisfacă vanitatea.
Cine profită de moartea ursului Arthur?
Moartea ursului Arthur nu a fost doar o tragedie pentru natură, ci și o afacere profitabilă. Vânătorii de trofee străini plătesc zeci de mii de euro pentru a doborî un urs brun. O parte din bani ajunge la asociațiile de vânătoare, o altă parte se rătăcește pe drum, prin buzunare care nu apar în acte.
În același timp, scandalul a funcționat ca o perdea de fum. În timp ce opinia publică era ocupată să se indigneze pentru ursul Arthur, în Parlament și Guvern se discutau și chiar se adoptau proiecte controversate, fără ca presa să le mai acorde atenția cuvenită. Arthur devenise nu doar victimă a gloanțelor, ci și a jocurilor politice.
Ecologiștii reacționează
Organizațiile de mediu au reacționat imediat. Pentru ele, ursul Arthur era un simbol și o dovadă că România mai are încă o biodiversitate unică în Europa. „Este inacceptabil ca un urs pașnic, protejat, să fie ucis doar pentru trofeul unui prinț străin”, au transmis ONG-urile.
Acestea au cerut măsuri ferme: transparență totală în acordarea derogărilor, interzicerea vânătorii de trofee sub orice formă și investiții în soluții alternative pentru a reduce conflictele om-urs. Printre propuneri: garduri electrice, containere speciale anti-urs, educarea comunităților și relocarea exemplarelor problematice.
Politicienii dau vina unii pe alții
Cazul ursului Arthur a scos la iveală și eterna strategie românească: aruncatul vinei de la unii la alții.
Ministrul Mediului a spus că vinovați sunt gestionarii fondurilor. Premierul a promis că va analiza cazul. Parlamentarii au cerut anchete. Dar nimeni nu a îndrăznit să-și asume responsabilitatea reală.
Astfel, povestea a devenit încă un exemplu de „clasic românesc”: scandaluri mari, vinovați mici și soluții inexistente.
Povestea ursului Arthur – o oglindă a societății
Uciderea ursului Arthur este mai mult decât un accident de vânătoare. Este o oglindă a felului în care funcționează societatea românească.
Instituțiile dau derogări fără să verifice. Politicienii ridică din umeri. Banii cumpără orice. Iar cetățenii, deși indignați, se obișnuiesc repede cu gândul că „așa merg lucrurile la noi”.
Arthur nu a fost ucis doar de un glonț, ci și de un sistem.
Ce urmează pentru urșii din România
România se laudă cu cea mai mare populație de urși bruni din Europa – între 6.000 și 7.000 de exemplare, conform estimărilor. Dar această bogăție este în pericol.
Defrișările masive, lipsa hranei și extinderea habitatelor umane îi împing pe urși tot mai aproape de sate. Din această cauză apar conflictele: urși care intră în gospodării, oameni speriați, pagube materiale.
În loc să fie căutate soluții moderne și eficiente, se dau derogări pentru împușcare. Practic, se taie nodul gordian cu toporul.
Experții propun o strategie națională pe termen lung:
- monitorizarea prin GPS a exemplarelor mari, precum ursul Arthur;
- crearea unor coridoare ecologice;
- oprirea defrișărilor ilegale;
- instalarea de garduri electrice și containere anti-urs;
- educarea comunităților pentru conviețuire.
Numai așa conflictele om-urs pot fi gestionate fără a transforma tragedia ursului Arthur într-un precedent.
Reacții internaționale: România, în lumina reflectoarelor
Moartea ursului Arthur a ajuns rapid în presa internațională. Ziare și televiziuni din întreaga lume au relatat povestea, iar România a fost din nou pusă într-o lumină nefavorabilă.
În loc să fie cunoscută pentru frumusețea Carpaților și pentru faptul că găzduiește ultima populație mare de urși bruni din Europa, țara a apărut ca un loc unde natura este vândută pe bani și unde regulile pot fi încălcate dacă plătești suficient.
Gluma amară: ursul Arthur și politicienii
Un comentator spunea ironic: „Dacă ursul Arthur ar fi știut să voteze, probabil ar fi fost lăsat în viață. Așa, neavând buletin și CNP, a devenit doar o sursă de bani.”
Dincolo de glumă, această ironie arată cât de strâns se leagă politica și interesele financiare de deciziile despre natură.
Moartea ursului Arthur trebuie să fie un început
Ursul Arthur nu mai poate fi adus înapoi. Dar moartea sa nu trebuie să rămână doar un scandal de câteva zile. Ea poate fi începutul unei schimbări.
Dacă societatea civilă, presa și cetățenii vor continua să ceară transparență și legislație corectă, atunci sacrificiul ursului Arthur poate să fi avut un sens. Dacă, însă, totul va fi uitat, ursul Arthur va rămâne doar încă o victimă a unui sistem care sacrifică natura pentru bani și influență.
Ursul Arthur nu a fost doar un urs, a fost o oglindă. Iar întrebarea care rămâne este: ne place ceea ce vedem în ea?
Urmarea…
„Arthur a murit pentru știință”
Așa ni s-a spus. Dar nu orice știință, ci știința trofeelor. Știința care măsoară cât de mare e pielea întinsă pe perete și cât de impresionată va fi rubedenia prințului când o vede. Restul – protecție a speciilor, biodiversitate, legi europene – e doar „zgomot de fond”.
„Derogarea – hârtia care spală păcatele”
În România, derogarea are aceeași valoare ca apa sfințită: spală orice vină. Împuști un urs protejat? Nu-i nimic, ai derogare. Tai pădurea ilegal? Nu-i nimic, ai derogare. Fură cât vrei, că derogarea e acolo să te absolve. Aproape că te aștepți să apară și o „derogare pentru viață veșnică”, emisă pe hârtie timbrată, semnată și ștampilată.
„Arthur, teroristul cu patru labe”
Oficial, ni s-a spus că ursul Arthur era agresiv. Probabil dădea like-uri pe Facebook la pagini interzise și conspira cu alți urși să răstoarne guvernul. În realitate, omul ăsta blănos nici nu știa că există oameni, darămite guvern. Dar e mai simplu să faci dintr-un urs un „inamicul public numărul unu” decât să recunoști că derogarea s-a dat pentru buzunare pline.
„Ancheta care investighează ancheta despre anchetă”
Cum se rezolvă totul în România? Se face o comisie. Dacă comisia nu rezolvă nimic, se mai face o anchetă să verifice comisia. Apoi, un raport final care concluzionează: „ursul Arthur e vinovat că s-a intersectat cu glonțul prințului”. Simplu și eficient.
„Ministerul Mediului – traducere liberă: Ministerul Derogărilor”
În alte țări, ministerul mediului protejează natura. La noi, o transformă în listă de prețuri. Câte mii de euro pentru un urs, câte pentru un mistreț, câte pentru liniștea opiniei publice. Adevărata problemă de mediu? Cum să mai încapă atâtea derogări în sertarele ministeriale.
Ultima zi de liceu
Fiule, ai 57 de anișori și cred că a sosit momentul să pot discuta cu tine ca de la bărbat la bărbat. La cât de incult te văd, nu mi-am închipuit vreodată că vei putea ajunge să faci o carieră militară, să scrii un doctorat și să ajungi prim-ministru. Ce-i drept, ai plagiat, dar chiar și asta-mi pare a fi o realizare, cunoscându-te. Că ai ajuns prim-ministru, avem servicii, grupuri de interese, dar tu ai meritul de a fi paiața potrivită. Însă, Lae, dragul meu, mă bucur să te văd în ultima ta zi de liceu.
Manipularea diasporei și spectacolul propagandei
Manipularea diasporei este o telenovelă digitală cu actori amatori, regizori invizibili și public dornic să fie mințit cu lacrimi pe Facebook
Manipularea diasporei – un scenariu regizat pe Facebook
Există ceva mai trist decât un român plecat la muncă în străinătate, care își amintește la fiecare sărbătoare de sarmalele din copilărie și de biserica din sat? Da, există un român plecat la muncă în străinătate, care își varsă amarul pe Facebook sub formă de romanță lacrimogenă, iar alt român dă share convins că a descoperit un manifest politic. Dar există și ceva mai amar decât asta, întreaga piesă e regizată, editată și împachetată ca un produs de supermarket pentru emoții. Pe etichetă scrie „dor de țară”, dar la casă îți scanează votul. Bine ați venit la telenovela care se cheamă manipularea diasporei.
Acest serial ieftin, cu actori amatori dar foarte entuziaști, are de toate: drame familiale, copii rămași acasă care-și îmbrățișează părinții doar prin ecran, bunici care mor singuri în satele pustii și părinți care „au pierdut copilăria celor mici” pentru că erau ocupați să care saci de ciment în Germania. Publicul plânge, distribuie și votează tembel. Cine regizează? Nu contează. Important e că funcționează. Emoția curge, like-urile cresc, algoritmul se linge pe bot, iar politicienii și propagandiștii își freacă mâinile.
Am putea crede că totul e spontan. Oameni simpli, povești simple, viață adevărată. Da, sigur. La fel de „adevărată” cum era și zâmbetul prezentatoarei de la Telejurnalul lui Ceaușescu. Doar că acum nu mai e nevoie de un partid unic să-ți bage în cap propaganda; E suficient să ai un cont de Facebook și o conexiune la internet. Restul vine de la sine: algoritmii știu deja că diaspora adoră să fie eroina unei drame care nu se mai termină.
Și uite-așa, manipularea diasporei devine un soi de fast-food emoțional: povești congelate, dezghețate la momentul oportun și servite cu garnitură de revoltă. Se mănâncă rece, cu indignare și nostalgie. Se digeră greu, dar nu contează, pentru că scopul nu e digestia, ci intoxicarea.
Manipularea diasporei nu este o întâmplare, este un proces regizat, cu miză politică și geopolitică. De ani de zile, diaspora românească reprezintă un bazin electoral decisiv, capabil să încline balanța la vot. De aceea, campaniile de influență lucrează subtil, prin emoții și povești atent calibrate. Facebook-ul e scena principală, iar lacrimile sunt valuta forte. Astăzi, nu mai vorbim doar despre dor și nostalgie, ci despre manipularea diasporei ca instrument politic.
Cum funcționează manipularea diasporei?
Rețeta e simplă și eficientă, testată pe milioane de utilizatori care cred că internetul e noul altar al adevărului:
1. Identifici o rană emoțională: dorul de părinți, sacrificiul pentru copii, nostalgia după „țara de acasă”.
2. Împachetezi povestea: o poză alb-negru cu un copil cu ochi mari, o postare lacrimogenă scrisă cu greșeli gramaticale (că dă bine la „autenticitate”), eventual și o rugăciune la final.
3. Distribui masiv: grupuri de Facebook cu nume patriotice, pagini care amestecă bancuri cu conspirații, influenceri care vând tricolorul pe post de adevăr absolut.
4. Recoltezi emoția: like-uri, comentarii, distribuiri. Fiecare lacrimă virtuală devine punct procentual în sondaje.
Și uite-așa, diaspora este transformată în ceea ce specialiștii numesc „resursă politică regenerabilă”. Nu contează cât ai plâns ieri, vei plânge și mâine. Lacrimile nu se termină niciodată.
Metodele prin care se face manipularea diasporei
1. Povești cu emigranți sacrificați
Un clasic: „Am plecat din țară pentru un trai mai bun, dar mi-am pierdut sufletul și familia”. Genul acesta de confesiuni circulă viral, transformând individul într-un simbol colectiv. Fiecare român din diaspora se regăsește și se simte parte dintr-o comunitate de martiri.
2. Exploatarea copiilor și a lacrimilor
O fotografie cu un copil care plânge, un desen cu un robot trist, un apel la caritate – toate devin instrumente de mobilizare emoțională. În realitate, ele pregătesc terenul pentru viitoare mobilizări politice.
3. Victimizarea diasporei
Se repetă obsesiv ideea: „Diaspora trimite bani, dar e tratată ca cetățean de mâna a doua”. Această victimizare creează frustrare și consolidă un sentiment de superioritate morală – diaspora devine „mai bună” decât cei rămași în țară.
4. Conspirații ambalate emoțional
„Străinii ne fură resursele”, „România este exploatată”, „diaspora știe adevărul și va salva țara”. Mesaje simple, repetitive, care creează indignare și disponibilitate de mobilizare.
Cum se pregătește manipularea diasporei?
Manipularea nu începe cu un mesaj electoral direct, este un proces lent, bine gândit:
- Crearea grupurilor aparent neutre
Pagini precum „Dor de acasă”, „Români în lume” sau „Inima românească” par comunități inocente. În realitate, devin incubatoare de emoții. - Picătura chinezească de emoție
Postări lacrimogene, videoclipuri nostalgice, poze cu părinți rămași singuri. Emoția picură zilnic, până devine rutină. - Consolidarea identității colective
Mesajul repetitiv: „Noi, diaspora, suntem mai buni”. Această mantră întărește apartenența și creează disponibilitatea de a răspunde la chemări. - Activarea politică
La momentul dorit – campanie electorală, protest, referendum – grupurile explodează cu mesaje direcționate. Emoția se transformă în acțiune politică.
Exemple concrete din manipularea diasporei:
- „Inginerul din Germania”
O poveste virală despre un român care a ratat copilăria copiilor săi pentru un salariu mai mare. Din drama personală s-a făcut mit colectiv. - „Copilul cu robotul care plânge”
O poveste emoționantă transformată în campanie virală. Distribuiri, donații, lacrimi digitale – toate capital social pentru viitoare acțiuni. - „Străinii care au furat apa din Vidraru”
Un fake news grotesc, dar eficient. A circulat masiv, alimentând frustrarea și sentimentul de „țară jefuită”.
Cine sunt păpușarii?
Beneficiarii direcți sunt partidele politice din România, care au învățat că diaspora este vaca de muls emoțional. Dar adevărații păpușari? Acolo e partea delicioasă. Pentru că, dacă tragi puțin de fir, ajungi inevitabil la Kremlin. Da, la propaganda lui Putin, mereu gata să bage bățul prin gard. Și ce gard mai bun decât cel al diasporei, mereu frustrată, mereu cu ochii umezi, mereu gata să creadă că Occidentul îi fură sufletul și că România a fost trădată de „sistem”?
De aceea, narativele sunt mereu aceleași: „Occidentul vrea să ne distrugă tradițiile”, „politicienii români ne-au vândut”, „noi, poporul simplu, suntem sfinți, dar victime”. E exact manualul de propagandă rusească, adaptat pentru export la kilogram, cu subtitrări în română.
Cine este publicul țintă?
Aici lucrurile devin de-a dreptul amuzante. Publicul țintă nu este întreaga diasporă, ci acea specie aparte de român: sugeranistul. Omul care trăiește într-o bulă virtuală în care se simte atât martir, cât și salvator. E convins că distribuirea unei postări cu „România trezește-te” este echivalentă cu un act de eroism civic. În realitate, singurul lucru pe care îl salvează e algoritmul de Facebook, care se hrănește cu fiecare like.
Sugeraniștii sunt acei oameni care cred că un share poate dărâma guverne, că o poză cu o lumânare aprinsă poate opri corupția și că un meme cu Putin călare pe urs e dovadă de analiză geopolitică profundă. Ei nu sunt victime. Ei sunt voluntari. Soldați amatori care merg la război cu emoticoane și gif-uri și, paradoxal, sunt fericiți să fie manipulați, pentru că manipularea le dă importanță.
Ținta este clară: românii care trăiesc între două lumi. Plecați de ani buni, dar neintegrați complet în Occident, nostalgici, singuri, conectați non-stop la Facebook. Ei devin consumatori ideali ai narațiunilor lacrimogene, public vulnerabil la manipularea diasporei. Emoția lor este materia primă a propagandei.
Beneficiarii manipulării diasporei
Oficial, toate partidele încearcă să profite. Dar există o direcție mai insidioasă: multe dintre teme seamănă izbitor cu discursurile propagandei ruse. Victimizare, conspirații, ură față de Occident, dezbinare între românii din țară și cei din diaspora – acestea sunt clasicile rețete ale Kremlinului. De aceea presupun că în spatele acestor campanii miroase a Moscova. Manipularea diasporei este, foarte probabil, parte din propaganda lui Putin.
Publicul sugeranist – soldații propagandei
Iar acum, partea savuroasă: publicul, așa-numiții „sugeraniști”, acei români convinși că doar ei iubesc țara, că doar ei suferă sincer și că un like pe Facebook e echivalent cu o revoluție. Ei trăiesc în bula lor de eroi autoproclamați, convinși că o postare lacrimogenă schimbă România. Ironia? În realitate, sunt marionete în mâna unor păpușari cu accent rusesc.
Sugeraniștii se cred salvatori, dar devin propagandiști voluntari. Îi hrănește ideea că „fac parte din ceva mai mare”, în timp ce realitatea e că își donează emoțiile, gratis, unei propagande care îi folosește și îi uită. Sunt soldați neplătiți într-un război informațional care îi depășește și totuși, le place. Le oferă iluzia eroismului digital.
Teatrul absurd al diasporei
Așa ajungem la apogeul spectacolului: diaspora transformată în decor pentru un teatru absurd, cu regizori invizibili și figuranți entuziaști. O parte plânge, o parte distribuie, o parte strigă lozinci. Împreună, formează corul antic al manipulării. Și totul pentru ce? Pentru ca, undeva, niște politicieni să mai prindă un mandat, iar niște propagandiști ruși să mai bifeze o victorie psihologică.
Sincer, dacă nu ar fi trist, ar fi de râs. Dar cum să nu râzi amar când vezi diaspora redusă la rolul de actor într-o telenovelă digitală, unde fiecare episod se termină la fel: cu lacrimi, indignare și zero schimbare reală?
Adresându-mă publicului țintă al manipulării: dragii mei sugeraniști, voi nu sunteți soldați ai adevărului, nici eroi ai națiunii. Sunteți spectatorii unui spectacol de prost gust, care se cred actori principali. Sunteți gladiatori care luptă cu umbre și se felicită pentru fiecare like primit. Sunteți, într-un cuvânt, materia primă a propagandei. Și cea mai mare ironie? Nu doar că nu sunteți plătiți, dar oferiți totul gratis, cu entuziasm. Asta da afacere pentru păpușari.
Cortina cade, spectacolul continuă, iar biletele pentru următorul act sunt deja vândute. Bravo, diaspora! V-ați câștigat încă un rol în teatrul absurd al manipulării.
Manipularea diasporei nu este accidentală, ci o strategie atent construită. Emoția, victimizarea și conspirațiile devin arme politice. Grupurile online sunt incubatoare de emoții colective, pregătite pentru a fi activate la momentul dorit. Beneficiarii pot fi partide interne, dar și actori externi, în primul rând propaganda rusă.
Iar publicul, acei sugeraniști cu lacrima pregătită pe Facebook, rămâne cu senzația că e erou. În realitate, e doar decor în telenovela geopolitică a lui Putin. Un decor ieftin, dar util și, desigur, foarte ușor de manipulat.
Soacra lui Ștefan cel Mare
Soacra lui Ștefan – Povestea hazlie și legendară a unei nopți de beție domnească
Pe o stâncă albă, lângă un nou castel, într-o bojdeucă mică, stătea soacra lui Ștefan și privea în zare. Era lună plină și-n jur făcea lumină. Cocoșul cântă pe la trei jumate, iar deodată, cu capul în poartă, cineva începu să bată.
— Care ești acolo, oăi? strigă bătrâna cu glasul ei aspru, deprins cu muncile și cu bârfele satului.
— Eu sunt, mamă soacră, ginerele tău iubit! Fost-am la Vaslui și mă-ntorc pilit, dar deschide poarta, că mi-e rău de mor și pe loc vomit!
Soacra lui Ștefan cel Mare se încruntă și dădu din mână.
— Ce spui tu acolo? Ștefan e la Vaslui, s-o dus s-aducă vinul cu răzeșii lui! Acolo-n cetate, brațul lui cel aprig mii de vedre-mparte. Cum să fii tu Ștefan, dacă eu știu bine unde-i omul?
Dar din tufă sări un aghiotant, abia ținându-se pe picioare:
— Deschide odată poarta, babo, că-i însuși Ștefan Vodă! Plecat-am nouă din Vaslui, vinul era cam rece, Ștefan cam mâhnit că Răreșoaia nu l-o mai primit, iar ceilalți zac înșirați, beți mangă, prin șanțuri, cu plosca-n mână. Nu l-au putut întrece, căci la mânie, știm cu toții, Ștefan bea cât zece!
Și așa începe povestea nemuritoare despre soacra lui Ștefan, o femeie care a văzut multe, dar care totuși nu se lăsa ușor păcălită de ginerică.
Soacra lui Ștefan și încercarea de la poartă
Bătrâna, cu năframa strâns legată sub barbă, nu dădu drumul la poartă din prima.
— Ia mai lasă-mă cu prostiile, măi bețiv ordinar ce ești! Dacă ești tu Ștefan Vodă, atunci spune-mi parola! Că fără parolă nu intră nimeni la mine în bătătură!
Ștefan, clătinându-se, bătu cu palma în poartă:
— Parola-i „Moldova-i a mea și a lui Dumnezeu”!
— Nu-i bună parola! strigă soacra lui Ștefan, râzând pe sub mustața imaginară. Alta trebuia să fie.
— Care alta? zise domnul, neputându-se ține drept.
— Parola-i „Mamă soacră, dă-mi sarmale, că m-am bătut cu turcii și-s lihnit de foame!”
Așa, cu hohote și isprăvi, soacra lui Ștefan îl puse la încercare, ca să vadă dacă ginerele nu cumva e un drac travestit sau un boier petrecăreț care dă buzna în curtea ei.
Cum l-a primit soacra lui Ștefan în casă
În cele din urmă, văzând că bietul Vodă abia se mai ținea pe picioare, soacra lui Ștefan deschise poarta.
— Intră, dară, dar vezi să nu-mi borăști prin tindă, că m-aș supăra grozav!
Ștefan intră, și cum intră, se și rezemă de un stâlp, iar aghiotantul se prăbuși direct în butoiul cu varză murată.
— No, acum ce facem cu voi? zise soacra lui Ștefan. Tot eu trebuie să vă spăl rușinea! Asta-i soartă de femeie: să aibă grijă și de bărbat, și de Vodă, și de răzeșii lui.
Se apucă să le pună pe masă oala cu sarmale și ulcica cu borș acru, că doar știa rețeta cea mai bună pentru mahmureală. Ștefan gustă, apoi lăcrimă de emoție.
— Mamă soacră, tu ești mai de folos ca zece boieri la sfat! Dacă nu erai tu, Moldova pierea, că eu zăceam beat, și turcii năvăleau fără grijă.
Povestea continuă
De aici înainte, cronica nemuritoare despre soacra lui Ștefan se umple de năzdrăvănii:
- Cum l-a prins odată dormind în șură și l-a acoperit cu o scoarță, să nu-l vadă boierii;
- Cum i-a ascuns plosca, dar el găsea alta de fiecare dată;
- Cum îl certa că-și pierde vremea cu fete de la curte, în loc să fie cu fiica ei, doamna Maria;
- Cum a răspândit vestea prin sat că Vodă, de bea vin, poate să bea și sânge de dușmani, dar tot copil în fața soacrei rămâne.
Soacra lui Ștefan știa să facă și mai mult haz: îi povestea aventuri cu vrăjitori, cu uliți pline de fantome și cu culegători de povești care se lăudau că au văzut însuși diavolul la răsărit. Ștefan asculta, în timp ce aghiotantul tremura de frică, și își amintea că doar soacra lui are puterea de a-l pune la respect chiar și în timpul beției.
Întâmplări din târg
Într-o zi, soacra lui Ștefan a trimis-o pe Maria să aducă vin de la târg, dar ea se întoarse cu povestea că Ștefan și răzeșii au dansat cu căruțele prin uliți, sărind peste gropi și plângându-se de drum. Soacra lui Ștefan râdea de încântare și zicea:
— Vezi tu, fiică, cum se face Vodă, dar nici un Vodă nu e mai mic decât o mamă soacră care știe să dea de veste!
Aceasta era lecția pe care o dădea tuturor: niciun domnitor nu-i mai mare decât soacra care-l veghează.
Mahmureala de după Vaslui
După campania de la Vaslui, Ștefan s-a întors cu oboseală mare și cu un dor aprins de vin. Soacra lui Ștefan a pregătit un leac străvechi: supă de legume cu vin fiert, alături de pâine proaspătă și mere coapte.
— Acesta-i leacul meu, fiule! zise ea. Dacă nu-l iei, o să vezi că Vasluiul n-a fost nimic, iar turcii vor râde de tine!
Ștefan sorbi câte un pahar, oftând, și jură că n-a mai simțit niciodată căldura și grija unei femei ca a soacrei sale.
Aghiotantul rătăcit
Aghiotantul, deși era viteaz la război, se pierdea tot timpul prin bojdeucă. Soacra lui Ștefan îl scotea din încurcături, îi arăta unde sunt ulciorul cu vin și bucata cu pâine. Și de fiecare dată, râdea:
— Vezi tu, băiete, că și Vodă are nevoie de mână de fier, dar și de minte și de grijă.
Astfel, legendara grijă a soacrei lui Ștefan devenea poveste pentru întreaga Moldovă. Fiecare om știa că acolo, la stânca albă, cineva veghează asupra domnitorului mai aprig decât orice boier sau sfetnic.
Lecții pentru răzeși
Răzeșii care aduceau vinul sau făceau drumuri lungi pentru domnitor primeau mereu lecții de la soacra lui Ștefan:
— Fiți tari, dar nu uitați că și un Vodă obosit poate fi mai periculos decât un dușman; iar eu, soacra lui Ștefan, știu să vă aduc aminte că vinul, sarmalele și râsul sunt arme mai bune decât sabia!
Și astfel, legenda crește. Soacra lui Ștefan nu doar că-i hrănea pe oameni și le calma setea de istorie, dar îi învăța și cum să fie mai isteți și mai atenți.
În zori…
Când luna s-a ascuns și zorii au început să se ivească, Ștefan se întinse pe patul făcut din paie, iar soacra lui Ștefan îl privea, mulțumită. Știa că astăzi Vodă a învățat mai mult despre răbdare, umor și dragoste maternă decât despre războaie și victorii.
— Vezi tu, fiule, spuse ea, Moldova poate să rămână mândră și fără vin sau fără turci, dar niciodată fără o mamă soacră care știe să râdă și să oprească beția la timp.
Și așa s-a scris povestea nemuritoare a soacrei lui Ștefan, transmisă din generație în generație, mereu cu râs, cu înțelepciune și cu vin cald.
Legenda…
Legenda soacrei lui Ștefan cel Mare nu e doar o snoavă, ci și o oglindă a spiritului popular românesc: ironic, rezistent și gata mereu să transforme istoria mare într-o poveste cu haz. Ea rămâne simbolul femeii care veghează, care corectează și care aduce bucurie chiar și în mijlocul celor mai grele vremuri. Poporul a completat paginile lipsă cu umor, aducând în lumină figura inedită a soacrei lui Ștefan, eternă paznică a domnitorului și a moralei satului.
În căutarea punctului G
Îl cautăm, bineînțeles, te ajut să-l găsești. Ai idee pe unde s-ar putea ascunde? Da, e de muncă. Propun să umezim totul pe aici, până răsare. Nu ca prin grădină, că nu prindem râme. Ești sigură că-l aveai? Exact cum mă așteptam, tipic. Căutăm ceva ce nici nu ești sigură că ai avut vreodată. Cred că l-am atins și nu mai țipa, că-l sperii. Reluăm căutarea, de data asta în șoaptă. Aici e, te simt. Ți-am zis să nu țipi, na, ai speriat vecinii, ne-au înregistrat. Acum o să afle toată lumea c-am fost la Florești.
Insula Iubirii e o nouă obsesie?
Insula Iubirii explicată de fanii ei, direct de pe o terasă din Timișoara, între mititei reci și aperol-uri calde
E seară în centrul vechi din Timișoara. La o terasă unde scaunele șchioapătă mai rău ca o relație dusă pe Insula Iubirii, oamenii privesc cu ochii țintă într-un ecran atârnat între două umbrele cu bere la draft. Muzica s-a oprit, ospătarii s-au predat, iar între o porție de nachos uscați și o carafă de sangria dubioasă, publicul vibrează la scene cu ispite care își fac meseria, adică dansează pe lângă bărbați căsătoriți și femei cu extensii din plastic reciclat.
Eu eram în trecere și m-am oprit un pic, încercând să înțeleg ce anume îi face pe oameni să își sacrifice neuronii uitându-se la Insula Iubirii? Dar, mai ales, cum se simte când se transformă infidelitatea într-un sport național de can-can?
M-am alăturat mulțimii și am început să întreb pe oricine s-a arătat dispus să-mi răspundă…
Reporter: Bună seara, văd că vă uitați foarte atent la Insula Iubirii. De ce vă pasionează?
Ghiță Botoxescu, 42 de ani, contabil la negru: Eu mă uit pentru că aici învăț strategie de viață. Dacă vezi cum se descurcă unul beat la patru dimineața cu trei ispite, îți dai seama cum să te descurci și tu cu ANAF-ul. Totul e despre tactică, domnule! Și apoi, ce altceva să fac seara? Să citesc? Haida-de!
Reporter: Deci Insula Iubirii vă ajută la dezvoltare personală?
Ghiță: Exact! Eu mi-am dezvoltat ficatul, răbdarea și, mai ales, capacitatea de a judeca oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea. E superb.
Reporter: Dumneavoastră, doamnă, de ce urmăriți Insula Iubirii?
Marcela Futeică, 33 de ani, influenceriță în piața de vechituri: Eu mă uit pentru că vreau să văd cum arată dragostea adevărată: două shoturi de tequila, un dans pe bară și trei declarații false de iubire. Sincer, Insula Iubirii e mai ieftină decât terapia. Dacă vezi cum plânge una cu genele false care cad ca frunzele toamna, parcă problemele mele dispar.
Reporter: Adică vă regăsiți în personaje?
Marcela: Nu, eu sunt mai bună decât ele. Dar e frumos să te uiți și să zici: „Uite, fata asta și-a ruinat viața la televizor, eu am reușit să o fac pe Facebook.”
Reporter: Domnule, dumneavoastră ce credeți?
Sandu Pelicanu, 57 de ani, pensionar anticipat: Eu mă uit pentru știință. Mă interesează cum reacționează oamenii când le arăți că partenerul lor se tăvălește cu altul într-un hamac. E un experiment social, domnule, nu o emisiune. Ar trebui să dea diplome la final: „Doctor în infidelitate aplicată.”
Reporter: Credeți că vă influențează viața?
Sandu: Normal! De când mă uit la Insula Iubirii, nu mai cred în iubire. Cred doar în reduceri la Lidl și în pensia specială.
Reporter: Și dumneavoastră, tinere?
Cristinel Babanu, 21 de ani, student la „Facultatea de Viață Grea”: Eu mă uit pentru că acolo învăț cum să agăț fete. Dacă vezi că ăia cu pătrățele reușesc, încerci și tu să mănânci o salată. N-am reușit nimic, dar măcar știu teoria. Insula Iubirii e ca școala: nu te ajută, dar te obligă să mergi.
Reporter: Și ce ați învățat până acum?
Cristinel: Că dacă nu bei, nu pupi și că fidelitatea e un fel de aplicație beta: merge doar la unii și se blochează imediat.
Reporter: Doamnă, păreți emoționată. Ce simțiți când vă uitați la Insula Iubirii?
Florica Mărunțelu, 60 de ani, pensionară: Eu plâng, dragă. Plâng pentru că îmi amintesc de bărbatul meu. Și el era ispită, dar la birt. Îl ispitea țuica. Și, uite, m-am regăsit. Eu cred că Insula Iubirii ar trebui să fie patrimoniu UNESCO, pentru că arată cum se ruinează o familie în doar trei episoade.
Reporter: Domnule, ce părere aveți despre ispitele din Insula Iubirii?
Vasile Tronconic, 45 de ani, instalator și poet amator: Eu cred că ispitele sunt eroi. Dacă nu erau ele, noi de unde mai știam că relațiile oamenilor sunt la fel de stabile ca o schelă improvizată? Eu m-am îndrăgostit de una, dar soția mi-a zis că dacă mă duc și eu pe Insula Iubirii, nu mă mai întorc. Și am ales să rămân aici, la terasa din Timișoara. Asta e insula mea.
Observații de pe teren
Pe măsură ce întreb, îmi dau seama că Insula Iubirii nu e doar o emisiune, ci un fel de oglindă a națiunii. O oglindă crăpată, murdară și pusă în fața unui ring de dans plin de alcool. Oamenii nu se mai uită la știri, nu se mai uită la filme de artă, nu se mai uită nici măcar la vecini pe vizor. Toată energia e consumată pentru a analiza cum doi necunoscuți cu tatuaje tribale se ceartă pentru o poveste de dragoste născută într-un jacuzzi.
Și, ce e mai interesant, fiecare se regăsește în asta. Fiecare crede că înțelege mai bine viața, pentru că a văzut cum un puști de 24 de ani îi spune iubitei: „Te iubesc, dar iubesc și ispitirea.”
Am plecat gândindu-mă…
După trei ore pe terasă, între trei beri calde și șapte replici absurde, am înțeles: România iubește Insula Iubirii pentru că e singurul loc unde prostia are subtitrări. Oamenii vin aici nu ca să se destindă, ci ca să își confirme că există mereu cineva mai jalnic decât ei. Și nimic nu hrănește orgoliul național mai mult decât să vezi pe altul cum se face de râs în direct, cu audiență.
Insula Iubirii nu e doar o emisiune. E un fel de bacalaureat pentru idioți. Dacă treci de trei sezoane și încă ai speranță în iubire, meriți o medalie din plastic și un voucher la terapie. Dacă nu, te consolezi cu ideea că, la final, măcar nu ești tu cel filmat în slipul nepotrivit, spunând „eu sunt bărbatul vieții tale” unei femei care deja se sărută cu altul.
Și uite așa, Insula Iubirii devine marea școală a poporului: un loc unde toți ipocriții sunt profesori de morală, dar la final, realitatea e că singurul lucru fidel în România rămâne telecomanda. Restul? Se pierde între două shoturi și un hamac ud.
Gigi și șpaga: epopeea unui sfânt de carton
Gigi și șpaga, povestea în care ciobanul din Pipera pozează în justițiar, dar realitatea îl prinde cu valiza plină și obrazul subțire gros de șpagă
Gigi și șpaga, dragoste la prima valiză
Dacă ar exista un dicționar al românismelor aplicate, între „mici și bere”, „DNA și achitare” și „autostrăzi desenate pe flipchart” ar trebui introdus și termenul Gigi și șpaga. O sintagmă definitorie pentru o țară în care nu doar că șpaga e instituționalizată, dar are și idolii ei de carton, cu lanțuri groase de aur pe gât și icoane pe bord.
Dar, cum altfel, eroul nostru de mucava, Gigi Becali, a ieșit recent la rampă cu o confesiune lacrimogenă: prin anii comunismului, cică profesorii i-au cerut 75.000 de lei șpagă ca să intre la Drept, iar el, cavaler al onoarei, a refuzat. „Cum să-mi construiesc viitorul pe furăciune?”, se întreabă omul care mai târziu avea să-și construiască palatul pe dosare penale, afaceri cu terenuri de la armată, tunuri date statului, valize și evaziuni.
Ce să vezi, Gigi și șpaga e o relație complicată, o simbioză: o iubește, o urăște, se declară virgin moral, dar apare în tabloide cu valiza doldora. O telenovelă juridico-comică în care protagonistul își dă singur rolul de sfânt, în timp ce restul lumii îl vede doar ca pe o caricatură cu mustață și cruce de aur.
Gigi și șpaga comunistă – când ciobanul era fecioară
Povestea lui Gigi începe, ca toate marile mituri balcanice, cu o sumă fixă și o decizie eroică. Zice el că profesorii cereau 75.000 de lei ca să-i dea subiectele la examen. O avere pe vremea aia, un fleac azi, cam cât un bax de whisky într-un birou de minister.
Tatăl lui Gigi, om simplu, muncitor, după cum îl descrie Gigi, un cioban care avea legaturi la varful PCR, probabil, ar fi fost dispus să plătească. Dar Gigi? Nu, el refuză. „Cum să intru eu pe furăciune?”, replică de film, de parcă scenariștii vieții lui s-au gândit că avem nevoie de un Cristos al integrității născut în Berceni.
Doar că timpul are prostul obicei să-ți arunce realitatea în față ca o vită scăpată din țarc. Așa că Gigi și șpaga s-au întâlnit din nou, de data asta în democrație, unde totul se negociază mai simplu: bani gheață, un plic discret, un telefon la momentul potrivit.
Gigi și șpaga din 2005 – Facultatea de Drept, partea a doua
Fast forward până în 2005, când Gigi, deja mare cioban european cu bani din oi și fotbal, se înscrie la Facultatea de Drept la Universitatea Ecologică. De ce? Ca să aibă și el o diplomă, să nu se afișeze chiar așa cum e, un analfabet funcțional cu palat, să se poată certa legal cu UEFA și să știe articolele la care să înjure judecătorii.
Evident, Gigi abandonează studiile după doi ani, că nu se pupă fotbalul, politica, milioanele și icoanele cu cititul. În fine, detaliu minor: important e că imaginea lui de om corect a rămas intactă. „Am încercat, dar nu m-a lăsat timpul”. Nu-l lăsase nici bacalaureatul, dar asta e altă discuție.
Gigi și șpaga, valiza de aur
Și ajungem la punctul culminant: cazul Valiza. Imaginează-ți scena: DNA, camere ascunse, jurnaliști cu spume la gură, iar în centrul atenției – Gigi, cu valiza plină de bani pentru jucătorii de la Cluj. Motivația lui? „Nu era mită, era o primă de victorie”. Adică nu era șpagă, era „bonus de încurajare”, fix ca la școala primară când bunica îți dădea un leu să iei 10 la dictare.
Numai că, surpriză, justiția l-a prins. A făcut pușcărie. Nu mult, nu ca în filmele cu mafioți italieni, dar suficient cât să poată poza în martir. Din pușcărie, Gigi a ieșit scriitor, un scriitor omagiat și de Miki Neamțu. Gigi și șpaga au devenit un cuplu mediatic: el, călugărul cu Biblia sub braț, ea, valiza plină de euro ascunși sub patul din celulă.
Gigi și șpaga în politică – icoane pe buletine
Cine crezi că a câștigat din toată povestea? Gigi, evident. Pentru că în România, dacă ești prins cu șpaga, nu devii paria, ci vedetă. Îți crește cota de piață, te invită televiziunile, te plâng pensionarii. „Săracu’ Gigi, l-au băgat la pușcărie că a dat bani la niște copii să câștige!”.
Astfel, Gigi și șpaga devin brand electoral. Cu icoana într-o mână și valiza în cealaltă, omul se duce în Parlament European, să ne reprezinte la Bruxelles. Și culmea, oamenii îl votează. Pentru că nimic nu spune „România” mai clar decât un cioban cu lanț de aur care a pupat gardul Jilavei și care predică moralitate după gratii.
Gigi și șpaga – lacrimi pe volan
Cireașa de pe tort e interviul recent, în care Gigi povestește cum plângea singur în mașină, gândindu-se la tatăl său și la șpaga pe care n-a dat-o. Imaginează-ți scena: Rolls Royce, piele albă, șofer la patru metri în față, iar Gigi, cu batiste de mătase, ștergându-și lacrimile de aur.
Este ceva atât de grotesc în imaginea asta încât aproape că îți vine să-l crezi. Aproape. Numai că între timp memoria colectivă mai știe și de valiza, și de terenurile luate prin combinații dubioase, și de toate cazurile unde Gigi și șpaga au mers mână în mână.
Gigi și șpaga, eroul prostimii
Ajungem la partea amară. În ciuda tuturor evidențelor, a dosarelor, a râsului amar pe care ni-l provoacă, Gigi e văzut ca un model. Pentru cine? Pentru cei care cred că demnitatea stă în lanțul de aur, că inteligența se măsoară în numărul de oi și că moralitatea e ceva ce spui la televizor, nu ce faci în realitate.
„Războinicul Luminii” e idolul unei mase de oameni care nu citesc, nu gândesc, dar votează. Ei sunt cei care fac posibil ca Gigi și șpaga să fie nu doar o poveste de tabloide, ci o realitate politică și socială. Și asta e tragedia: că un analfabet funcțional, un dobitoc cu bani, ajunge să fie simbolul național al integrității.
Gigi și șpaga, poveste românească fără sfârșit
La final, după 30 de ani de democrație, rămânem cu imaginea grotescă a lui Gigi: plângând teatral în mașină, refuzând ipocrit o șpagă imaginară din comunism, dar îmbrățișând cu toată inima șpaga reală din capitalismul românesc.
Și mai rămânem cu noi, spectatorii unui circ perpetuu, care ne indignăm, râdem amar, apoi punem ștampila pe buletin și îl trimitem pe Gigi să ne reprezinte. Pentru că, nu-i așa, Gigi și șpaga sunt România la scară redusă: o țară în care hoțul pozează în sfânt și sfântul e mereu prins cu mâna în valiză.
Enigma Ottiliei
O vedeam trecând, mereu dezinvoltă, întorcând privirile tuturor bărbaților și provocând erecții. Purta rochițe care ne puneau imaginația la grea încercare, acoperindu-i formele ce se întrezăreau, voluptuoase. Învăluită-n mister, privea visătoare în zare, nicicând intersectând privirile pofticioase. Părea că știe ce face, ce provoacă în noi. Mereu încrezătoare, pășind cu pași vioi, trecea ca o boare printre noi. O pală de vânt, mult dorită de noi, venit-a-n sfârșit și văzurăm cu toții că fetei îi lipseau chiloții.