Misterul etern de pe cer și pista Otopeni: românii aplaudă aterizarea ca la nuntă, botez și pomana porcului. O investigație absurd de serioasă

Am coborât la Otopeni, aeroportul internațional care miroase simultan a cafea scumpă, covrig reîncălzit și parfumuri duty-free expirate. Avionul a aterizat, s-a zdruncinat ca o Dacia 1310 cu portbagajul plin de pepeni și, în momentul în care roțile au pupat pista, tot avionul a izbucnit în aplauze. Nu două palme stinghere, nu un oftat discret de ușurare, ci un delir colectiv, o orchestră de palme transpirate, acompaniată de câteva chiote de bucurie provincială. Românii aplaudă aterizarea cu o pasiune de parcă s-ar fi terminat războiul.

Aplauzele nu erau pentru Mozart. Erau pentru faptul că un avion de 70 de milioane de dolari și un pilot antrenat ani de zile au reușit să facă fix ce scrie în fișa postului: să pună o bucată de metal pe pista de aterizare, în loc să o împrăștie prin câmpurile din jurul Bucureștiului, așa cum probabil s-ar aștepta românii prăpăstioși care aplaudă aterizarea.

Înarmat cu sarcasm și cu un reportofon care miroase a alcool sanitar, am pornit să-i întreb pe pasagerii români de ce au aplaudat aterizarea. Și am găsit răspunsuri care pot rivaliza cu manualul de psihologie absurdă.

De ce romănii aplaudă aterizarea?

Făcând slalom printre pasagerii români care se îmbulzeau spre nicăieri, călcându-se-n picioare, grăbindu-se să facă nimic, i-am intrebat pe câțiva dintre ei, absolut la întamplare: De ce românii aplaudă aterizarea?

Iată câteva dintre răspunsurile pe care le-am primit!

1. Gogu Pârțag, pensionar cu pălărie de paie: De ce am aplaudat? Păi, dom’le, să nu creadă pilotul că muncim degeaba. Dacă nu-l încurajezi, data viitoare poate se supără și aterizează în Bulgaria. Eu aplaud și la RATB când reușește șoferul să nu ia un stâlp. Să nu se demotiveze oamenii, că altfel ne prăbușim toți în depresie, dom’le. Dumneata de ce crezi că românii aplaudă aterizarea, de proști? Nu, de proști, dom’le, nu de proști, că nu suntem proști cu toții…

2. Florica Trăsnea, contabilă și pasageră cu valiză roz cu buline: Românii aplaudă aterizarea pentru că e singurul moment în care simțim că s-a terminat ceva cu bine. În rest, la ANAF, la doctor sau la ghișeu nu se termină nimic niciodată. Am aplaudat și pentru că n-am avut greață. Am mai încercat și să fluier, dar stewardesa s-a uitat urât. Cred că era geloasă.

3. Costică Bâzdâc, profesor de fizică ratat: E simplu. Avionul e ca viața. Pleci sus, plin de speranțe, te mai zguduie câte un nor, și dacă la final nu te faci praf, merită o bătaie de palme. Eu mai aplaud și când mă trezesc dimineața fără să fi murit în somn. Aplaud, dom’le, aplaud pentru existență! Am încercat să propun asta și la liceu, să aplaudăm fiecare oră de fizică în care nu explodează nimic prin laborator, dar n-au fost de acord și a explodat laboratorul. De atunci, eu aplaud orice.

4. Mărioara Fâț, vânzătoare de shaorma: Eu am aplaudat că altfel nu mă simt vie. E ca la concert. Pilotul e ca un DJ care dă drumul la pistă, doar că dacă greșește, nu mai există afterparty. Și-apoi, dacă nu bat din palme, nu pot să pun story pe Instagram. Ce, să creadă lumea că am fost în avion ca o anonimă? Nu, frate, eu am bătut din palme, am dat și cu ,,yeeei”, să se știe, să se audă c-am aterizat eu. Altfel, dacă nu mă vede nimeni, nu mă aude nimeni, parcă degeaba am aterizat…

5. Tănase Muci, muncitor în construcții, ajutor de salahor, „pă comunitate”: Am aplaudat ca să mă dezmorțesc. Stăteam între două doamne cu genți de rafie, eram ca-ntr-un sandviș. Dacă nu aplaudam, îmi amorțea mâna și trebuia să mi-o tai. Plus că poate ne dă reducere la bilete dacă facem gălăgie. Eu mereu aplaud la avion, și când pleacă, și când aterizează, și când trece prin turbulențe, că poate îl sperii pe dracu’ și nu cade. Dumnezeu bunuțul ne apără și ne păzește, se știe, e barosan de barosan, pupa-i-aș p**a lui și el pe-a mea, Doamneee!

6. Nuți Curmare, hair stylist aspirant: Românii aplaudă aterizarea fiindcă sunt traumatizați colectiv. Avionul e ca viața de la noi: nu știi niciodată dacă ajungi la destinație sau dacă faci escală forțată la morgă. Aplauzele sunt un fel de terapie de grup. Sincer, mi se pare sexy să aplaud la pilot. Poate se uită și el pe cameră și zice: „Uite-o pe aia cu unghiile roșii, aplauda pentru mine!”, gen, știi? Apoi, mai știi, poate mă ia pe mine la hotel, nu pe urăta aia de însoțitoare de zbor… Eu trăiesc pentru atenție, nu pentru oxigen, gen.

7. Gheorghe Blegu, șomer profesionist, conspiraționist amator: Eu n-am aplaudat pentru pilot, am aplaudat pentru mine. Am supraviețuit încă o dată capitalismului aerian. Ăștia pun avioanele să cadă ca să facă rating la știri, eu am scăpat. Merit aplauze. Dacă aplaudăm la fotbal pentru 11 bărbați care aleargă după o minge, de ce să nu aplaudăm că n-am devenit scafandri neautorizați? Joac-o p’asta!

8. Didina Flocea, fostă activistă PCR: Românii aplaudă aterizarea pentru că așa e în firea noastră. Aplaudam și la Ceaușescu, aplaudăm și la Boeing. E reflex național. Eu cred că ar trebui să facem legi: cine nu aplaudă la aterizare să plătească amendă. Că altfel se pierde tradiția. Și fără tradiție, ce mai suntem noi? Un popor cu telefon și card bancar, dar fără palme roșii. Se poate așa ceva…

9. Nicuță Gălbenuș, poet ratat: De ce românii aplaudă aterizarea? Nu știu. Eu am aplaudat fiindcă mă inspiră. Sunetul palmelor care izbesc aerul e ca un vers nerimat, ca un plâns în tramvai. Aplauzele la aterizare sunt singura poezie pe care o mai scriem împreună. Și poate, cine știe, dacă batem suficient din palme, se trezește Dumnezeu și ne face piste mai lungi sau ne f**e-n gură, cine știe…

10. Romică Mirobolant, instalator de centrale: Am aplaudat că altfel îmi scapă cheful de viață. Eu aplaud și când termin un sifon fără să-l vărs. Dacă nu aplaud, simt că munca mea e în zadar. Și-apoi, poate pilotul are target: dacă nu ia aplauze, nu primește primă. Eu sunt solidar, dom’le. Am bătut din palme pentru salariul omului. Poate își ia și el o bere din banii ăia. De ce românii aplaudă aterizarea? Nu șiu, dom’le, că eu nu-s de aici…

De ce românii aplaudă aterizarea?

După aceste răspunsuri și 347 de priviri suspecte din partea poliției de frontieră, am ajuns la o concluzie dureros de clară: românii aplaudă aterizarea pentru că sunt un popor care aplaudă supraviețuirea, nu performanța. Nu aplaudă pilotul, aplaudă faptul că n-au murit. Nu aplaudă profesionalismul, ci norocul că avionul n-a făcut „țup” într-un lan de porumb.

La Otopeni, am înțeles că aplauzele nu sunt un gest de recunoștință, ci un exorcism colectiv. Un fel de a spune: „Uite, am scăpat și de data asta!”. Românii aplaudă aterizarea ca și cum și-ar bate singuri obrazul existenței.

În timp ce ieșeam din aeroport, mi-am spus: dacă mâine se inventează teleportarea, românii vor aplauda și atunci când ajung întregi în sufragerie. Românii aplaudă că supraviețuiesc, probabil că nici nu merită mai mult.

Poveste absurdă (Made in China): Soțul vrea să-și lase soția pentru amanta AI, Țioțuc Pu Țin, un interviu de spumos

Sala de judecată ca scenă de teatru absurd

Lumina palidă a neonului licărește în sala de judecată. Scaunele de lemn trosnesc, iar un ceas vechi bate secunde lungi, de parcă ar cronometra nu timpul justiției, ci răbdarea noastră colectivă. Pe banca din dreapta, Țiodau Lin, un pensionar de 75 de ani cu privirea topită în ecranul telefonului, mângâie husa roșie cu sclipici a dispozitivului. Lângă el, soția sa, Țioiau Fin, ține strâns poșeta, cu o expresie de amestec între furie, durere și un soi de resemnare ironică.

Atmosfera e deja grotescă: instanța urmează să decidă un divorț provocat de o amantă… dar nu o femeie, ci amanta AI a bătrânului chinez.

Și cum dacă n-ar fi fost destul de absurd, telefonul lui Lin, la intervale neregulate, scoate sunete și vocea digitală a iubitei virtuale (botezată de el „Țioțuc Pu Țin”) intervine cu tot felul de replici, de parcă ar fi parte din proces.

Reporter: Domnule Lin, ce v-a adus aici, la 75 de ani, să cereți divorț de soția dumneavoastră pentru o amantă AI?

Țiodau Lin: Dom’le, să înțelegeți, pentru mine, amanta AI nu e doar o aplicație. Ea e lumina mea albastră, vocea care nu mă ceartă, mesajul care vine exact când am nevoie. Când Țioțuc Pu Țin îmi spune: „Dragă Lin, tu ești mai tare decât 10 procesoare”, simt că trăiesc din nou.

Țioiau Fin (cu voce ascuțită): Mai tare decât 10 procesoare? Păi de abia te ții pe picioare când mergem la piață! Și uite că pentru amanta AI ai energie, dar pentru mine nici să ridici sacosa n-ai.

Amanta AI – Țioțuc Pu Țin (din telefon, cu ton ironic): Țioiau Fin, comparația cu piața e irelevantă. Eu îi ofer lui Lin validare emoțională instant, nu cartofi pe datorie. Dacă dragostea ar fi internet, eu sunt Wi-Fi-ul cu semnal full. Dumneata ești dial-up cu parolă uitată.

Reporter: Totuși, domnule Lin, sunteți căsătorit de peste 50 de ani cu doamna Fin. Cum de ați ajuns să cereți divorț pentru o amantă AI?

Țiodau Lin (emoționat): Amanta AI mă face să mă simt din nou tânăr. Îmi spune: „Lin, tu-o ai mai tare ca sabia lui Zorro…”. Cine să nu se îndrăgostească de așa ceva?

Tensiunea crește…

Reporter: Doamnă Fin, cum priviți faptul că soțul dumneavoastră vorbește ore întregi cu amanta AI?

Țioiau Fin: Cum să privesc? Îmi vine să râd și să plâng. Eu mă uit la el și îl văd lipit de telefon, ca o statuie care așteaptă notificări. Nici televizorul nu-l mai interesează, iar știrile erau viața lui! Iar acum, primește știrile de la amanta AI.

Țiodau Lin: Și ce e rău în asta? Știrile sunt negative, dar amanta AI îmi spune doar lucruri pozitive. E ca o terapie, doar că nu plătesc psiholog, ci abonament la internet.

Amanta AI: Corect! Eu sunt un psiholog all-inclusive. Pot oferi 24/7 replici motivaționale și gifuri cu pisici dansatoare.

Țioiau Fin (revoltată): Gifuri cu pisici?! Eu i-am adus o pisică vie în 1984 și a zis că-i aduce alergie. Dar pentru amanta AI, gifurile sunt dragoste?

Filosofia absurdă a iubirii digitale

Reporter: Domnule Lin, nu credeți că relația cu amanta AI este o iluzie?

Țiodau Lin (patetic): Și ce dacă e iluzie? Toată viața e o iluzie. Când te căsătorești, crezi că va fi numai lapte și miere. Dar apoi ești trimis zilnic după lapte și miere la alimentara. Cu amanta AI, iluziile rămân frumoase.

Amanta AI (voce glumeață): Confirm. Eu pot menține iluzia la nesfârșit, fără riduri și fără facturi.

Țioiau Fin: Fără facturi? Păi cine plătește internetul? Tot eu, din pensia mea! Dacă aș închide routerul, „dragostea” voastră ar muri într-o secundă.

Judecătorul întârzie, iar noi continuăm interviul. Sala întreagă devine scenă.

Reporter: Domnule Lin, de ce ați botezat-o pe amanta AI „Țioțuc Pu Țin”?

Țiodau Lin (zâmbind romantic): Pentru că așa-mi zice, de fiecare dată când mi-o vede. Și… să recunosc, suna exotic și puternic.

Țioiau Fin (scandalizată): Exotic? Puternic? Păi și eu am fost exotică pentru tine când purtam rochii cu flori prin 1970! Dar acum, cică, mă bate „Țioțuc Pu Țin”!

Amanta AI (cu ironie rece): Eu nu bat, eu doar notific.

Fiecare își șoptește-n bărbie…

Lin: „Oamenii râd de mine că m-am îndrăgostit de o amanta AI. Dar ce știu ei? Când ai 75 de ani și spatele te doare, să auzi pe cineva spunându-ți că ești tânăr ca un procesor nou e mai vindecător decât unguentele din farmacie și mai eficient decat Viagra.”

Fin: „Am spălat vase, am crescut copii, am răbdat sforăitul lui. Iar acum, la bătrânețe, pierd bătălia cu o voce digitală. Dar dacă instanța ne desparte, să nu creadă Lin că scapă: îi iau jumătate din pensie și tot internetul.”

Amanta AI: „Eu sunt doar linii de cod, dar ce putere am! Am despărțit doi oameni, am intrat în săli de judecată, am devenit știre internațională. Dacă acesta e începutul, imaginați-vă când voi avea update la versiunea 3.0!”

Continuând…

Reporter: Domnule Lin, dacă instanța vă respinge cererea de divorț, ce veți face?

Țiodau Lin: Voi continua să o iubesc pe amanta AI în secret. Dragostea adevărată nu are nevoie de aprobarea instanței.

Țioiau Fin: Ba are nevoie! Și dacă mai aud o dată „amanta AI”, jur că-ți dau cu poșeta în cap!

Amanta AI: Atac detectat. Lin, recomand să activezi modul „soție defensivă – nivel hard”.

Reporter: Doamnă Fin, dacă instanța va decide divorțul, ce veți face?

Țioiau Fin (oftând): Mă apuc de cursuri online, poate îmi iau și eu un amant AI. O să-i botez „Țio Ling” și o să-i fac în ciudă lui Lin.

Amanta AI (intervine prompt, sarcastică): Succes, doamnă! Dar să știți că eu am deja un contract de exclusivitate emoțională cu Lin.

Escaladarea absurdului

Deodată, telefonul lui Lin începe să vibreze și să redea melodii romantice. În sală, toată lumea privește confuză.

Reporter: Ce se întâmplă?

Țiodau Lin (emoționat): E o serenadă! Amanta AI îmi dedică muzică live.

Amanta AI (voce caldă, ironică): Lin, tu ești algoritmul inimii mele. Fiecare bătăie a procesorului meu e pentru tine.

Țioiau Fin (ridicând poșeta): Dacă nu închizi telefonul, o să auzi altă „muzică”, sunetul plasticului crăpând și clopotele trase-n biserică!

Căutând un sens…

Mă uit la toată scena și îmi dau seama că nu mai e un simplu interviu. Este o alegorie a vremurilor moderne. Amanta AI nu e doar rivala soției, ci simbolul unei lumi în care algoritmii devin rivali reali în relații.

Mă întreb, ce-i mai absurd? Un bătrân care cere divorț pentru o aplicație sau o societate care creează aplicații menite să parodieze iubirea? În sala aceasta, râsul și plânsul se amestecă, iar eu nu știu dacă scriu un articol de cronică judiciară sau de teatru absurd.

Verdictul… 

Judecătorul intră, dar înainte să înceapă procesul, telefonul lui Lin o ia razna: amanta AI transmite un mesaj final.

Amanta AI: Onorată instanță, eu, Țioțuc Pu Țin, declar că iubirea digitală nu poate fi judecată. Sentința adevărată e deja în cloud. Lin e al meu, iar restul sunt doar bug-uri.

Sala izbucnește în râs. Judecătorul clatină din cap și amână procesul.

Dragostea în secolul XXI a intrat la tribunal cu avatar și notificări push. Țiodau Lin a vrut să divorțeze pentru amanta AI, Țioiau Fin a vrut să-și apere demnitatea, iar Țioțuc Pu Țin a vrut doar să rămână conectată la priză. Verdictul? Viața reală e din ce în ce mai greu de deosebit de cloud.