Tot mai citești, maică? Îmi zise doamna de pe scaunul de vizavi, într-o scurtă pauză de navigat pe rețelele de socializare. Nu-ți e greu cu atâtea litere? Eu aflu tot de pe TikTok, acolo e scurt și cu muzică. Nu te chinui să întorci pagini prăfuite, că oricum cărțile nu-ți ajută la nimic în viață. Eu zic să vezi un clip cu o pisică dansând, e mai vesel și mai sănătos la cap, plus că viața e scurtă, și-o pierzi citind un roman lung cât o zi de post. Lasă cultura pentru ăia care n-au telefon, noi avem internet, nu?
Trump și Putin, a cui o fi Alaska?
Trump și Putin se vor întâlni, se pare, în Alaska. Trump a zis că se vor întâlni în Rusia. A cui o fi Alaska?
Nu e nimic mai liniștitor pentru sănătatea democrației mondiale decât o dimineață în care afli că președintele Statelor Unite, Donald J. Trump, confundă Alaska cu Rusia. Iar când în poveste apare și Vladimir Putin, nivelul de comedie geopolitică crește exponențial. De ani de zile, combinația Trump și Putin este o sursă inepuizabilă de titluri, glume și crize de PR. Dar acum, cu gafa Alaska–Rusia, Trump și Putin ne-au oferit un spectacol pe care nici Hollywood-ul nu l-ar putea scrie.
Într-un moment de grație, Trump a anunțat: „Voi merge în Rusia vineri, să mă întâlnesc cu prietenul meu, Putin.” Problema e că avionul său nu mergea la Moscova, ci la Anchorage, Alaska. Nu contează, pentru Trump, dacă e frig și apare Putin, atunci clar e Rusia.
Alaska sau Rusia? În manualul scris de Trump și Putin e același lucru
În mintea lui Trump, geografia nu se măsoară în kilometri, ci în grade de prietenie cu Putin. Dacă ar fi să-l întrebi pe Trump unde e Alaska, ar arăta direct spre Kremlin și ar zâmbi larg. Pentru Trump și Putin, Alaska nu e un stat american, ci o sală de conferințe cu temperatură controlată și decor de tundră, perfectă pentru poze cu urși.
Unii analiști spun că Trump pur și simplu a greșit. Alții cred că Trump și Putin trăiesc într-o realitate paralelă în care granițele sunt doar linii punctate, iar memoria istorică e opțională. Alaska a fost cumpărată de către SUA, de la Rusia în 1867, dar pentru Trump și Putin, acesta e doar un detaliu insignifiant în istoria „prietenoasă” dintre cele două state.
Trump și Putin – povestea GPS-ului geopolitic defect
Există o teorie: Trump nu folosește hărți, ci un GPS setat pe „urmărește-l pe Putin”. Oriunde apare Putin, Trump consideră că e în Rusia. Dacă mâine Putin merge în Polinezia Franceză, Trump ar spune: „Ce frumos e la Moscova pe plajă!”. În relația Trump și Putin, geografia e maleabilă, ca plastilina.
Nu e doar confuzie, e o obsesie geopolitică. Pentru Trump, Putin nu e doar un lider, ci un punct fix de orientare, un Nord politic. Dacă e prezent Putin, nu mai contează unde ești: Alaska devine Rusia, Bruxelles devine Sankt Petersburg, iar Casa Albă poate fi Kremlinul în alb.
Gafa ca strategie
Unii cred că Trump pur și simplu a avut un moment de neatenție. Dar la cât de calculat e tot ce face în raport cu Putin, gafa asta pare mai degrabă un semnal. Trump și Putin comunică deschis, dar și subliminal. Spunând „Rusia” în loc de „Alaska” nu o dată, ci de două ori, Trump pare să-i transmită lui Putin: „Nu te îngrijora, pentru mine Alaska e tot a ta.”
Imaginați-vă ce ar fi dacă Trump ar aplica aceeași logică și altor teritorii. Cu Putin de față, Texas devine Rusia de Sud, iar Florida ar putea fi botezată „Crimeea de Vest” dacă are plajă și apă sărată.
Internetul și ironia
Când vine vorba de Trump și Putin, internetul se activează instant. În câteva ore, X și TikTok au fost pline de glume:
- Trump călărind un urs polar cu Putin în spate, amândoi cu căciuli de blană.
- O pancartă falsă „Welcome to Russia, comrade Trump!” pe aeroportul din Anchorage, cu Putin zâmbind rece.
- O hartă a SUA în care Alaska e colorată în tricolorul rusesc, cu textul „Trump finalizează înțelegerea cu Putin pentru retrocedare”.
Putin – spectatorul satisfăcut
Ce face Putin? Nimic. Nu comentează, nu râde, nu neagă. Pentru Putin, tăcerea e aur. Mi-l pot imagina pe Putin privind știrile, sorbind din ceai și gândindu-se: „Nu trebuie să fac nimic. Trump vine singur.”
E posibil ca în mintea lui Putin, gafa lui Trump să fie cea mai bună confirmare că Alaska e, măcar sentimental, încă parte din Rusia. Iar în logica celor doi, Trump și Putin, asta înseamnă victorie diplomatică fără să tragi un foc de armă, victoria lui Putin.
Dialog imaginar între Trump și Putin
- Trump: Vlady, ce frumos e să fim din nou în Rusia!
- Putin: Suntem în Alaska, Donny. Iar ai luat ketamină cu Elon?
- Trump: Exact, Rusia cu steag american. Îmi place cum ai decorat.
- Putin: Nu am făcut nimic.
- Trump: Asta e frumusețea ta, Vlady. Lucrurile se întâmplă singure.
Aceste momente fictive sunt, de fapt, verosimile. În istoria relației dintre Trump și Putin, realitatea bate parodia.
Trump și Putin – geografia emoțională
Pentru Trump, geografia nu e despre hartă, e despre sentimente. Dacă îi place cineva, îi atribuie teritoriul. Îi place Putin? Toate zonele reci devin Rusia. Îi place Xi Jinping? Orice restaurant chinezesc devine Beijing. În cazul Trump și Putin, Alaska devine inevitabil Rusia, fie și pentru o zi.
Această „geografie emoțională” e amuzantă pentru public, dar îngrijorătoare pentru diplomați. Dacă Trump crede că e în Rusia când e în Alaska, ce se întâmplă când negociază tratate internaționale?
Previziuni absurde, dar posibile
Cu Trump la microfon și Putin în minte, ne putem aștepta la:
1. Summit G7 în Disneyland, prezentat de Trump drept „Paris”.
2. Vizită la Vatican descrisă ca întâlnire cu Putin „în catedrala rusă din Roma”.
3. Conferință despre securitate în Mexic, pe care Trump o numește „Sankt Petersburg Sud”.
Manualul traducătorilor lui Trump
Casa Albă, în era Trump și Putin, are nevoie de dicționare speciale:
- „Rusia” = loc unde e prezent Putin.
- „Alaska” = Rusia cu vize americane.
- „Summit” = poză cu Putin și zâmbet larg.
- „Diplomație” = moment în care Trump improvizează ceva despre Putin și toți consilierii încep să transpire.
Vasăzică…
Într-o lume normală, liderii mari înțeleg hărțile. În lumea celor doi, Trump și Putin, harta e un pretext pentru poze, iar granițele sunt linii de creion. De aceea, gafa Alaska–Rusia nu e doar amuzantă, e definitorie pentru relația dintre Trump și Putin: un amestec de confuzie, afecțiune diplomatică și comedie involuntară.
Și poate că, peste ani, istoricii vor privi acest moment și vor spune: „Așa a început totul: cu Trump crezând că e în Rusia și cu Putin zâmbind în tăcere.”
Trump și Nobelul, telefonul care a făcut valuri
Trump și Nobelul pentru Pace, obsesia unui imbecil narcisist ajuns a doua oară președinte al SUA
Donald Trump, omul care a redefinit logica politică în termenii unui spectacol de stand-up prost repetat, și-a amintit recent că pe lista sa de cumpărături există și un Premiu Nobel pentru Pace. Cum se obține? Foarte simplu: suni în Norvegia, dai de primul oficial disponibil și întrebi dacă Nobelul se ridică de la ghișeu sau se primește prin DHL.
Așa s-a trezit Jens Stoltenberg, fost șef al NATO și actual ministru de finanțe al Norvegiei, cu un apel bizar pe telefon. Într-o clipă era pe străzile din Oslo, gândindu-se probabil la TVA, în următoarea vorbea cu cel mai stabil geniu al Americii despre… Nobel. Trump și Nobelul, povestea de dragoste neconsumată, își mai adaugă un capitol ridicol.
Cum a început saga Trump și Nobelul
Trump și Nobelul pentru Pace nu sunt un cuplu nou. Din 2016, actualul președinte al SUA s-a plâns că lumea nu recunoaște „măreția” faptelor sale. Dacă a semnat un acord comercial, Nobelul trebuia să vină automat, ca un bonus de loialitate. Dacă s-a întâlnit cu Kim Jong-un și nu a izbucnit un război nuclear, Nobelul era practic pe drum. Dacă a postat pe Twitter fără să jignească trei continente în același mesaj, iarăși Nobel.
Pentru Trump, Nobelul este o monedă de schimb în același fel în care pentru un copil o jucărie Kinder este dovada supremă a iubirii părintești. Și pentru că Obama a primit unul în 2009 „fără să facă nimic” (după cum repetă Trump la fiecare miting), obsesia s-a transformat într-o rană narcisică eternă.
Bineînteles, imbecilul narcisist uită de promisiunea sa că va face pace în Ucraina, pace în 24 de ore de la învestirea sa. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat.
Apelul: Trump și Nobelul la ora de finanțe
Așadar, în iulie 2025, actualul președinte al SUA a ridicat telefonul și a sunat la Oslo. Subiect oficial: tarife comerciale și relații economice. Subiect real: Trump și Nobelul.
„Jens, unde țineți Nobelul? E la minister? Ai tu cheia?”, pare să fi întrebat Donald cu aerul unui om care confundă un premiu internațional cu o cutie de biscuiți uitată în dulap.
Stoltenberg, obișnuit să gestioneze situații cu Putin sau Erdogan, s-a trezit acum în postura ridicolă de a explica unui președinte american în exercițiu că Nobelul nu e un premiu de tombola bisericii. Politicos, a confirmat că nu are nicio putere asupra Comitetului Nobel. Dar, cum știm, realitatea are impact asupra lui Trump cam cât un glonț de cauciuc asupra unui tanc.
Trump și Nobelul: confuzia instituțională
Ceea ce scapă lui Trump este că Nobelul pentru Pace este decis de un comitet independent, format din cinci persoane numite de Parlamentul Norvegiei. Guvernul norvegian nu are niciun cuvânt de spus. Nici Stoltenberg, nici regele Harald, nici măcar vikingii din morminte nu pot livra un Nobel pe bandă rulantă.
Dar, pentru Trump, instituțiile nu există decât ca obstacole. În mintea sa, dacă sună destul de tare și repetă destul de mult, lumea se conformează. Așa s-a întâmplat și în politică, așa se întâmplă acum cu Nobelul.
Trump și Nobelul: lista premiilor imaginare
Dacă ar exista o ediție specială a premiilor Nobel, după logica trumpiană, categoriile ar fi:
- Nobelul pentru Pace prin Twitter: se acordă pentru fiecare mesaj șters înainte de a provoca un război mondial.
- Nobelul pentru Chimie: pentru combinația revoluționară de ketchup cu friptură de vită well-done.
- Nobelul pentru Fizică: pentru demonstrarea faptului că părul poate sfida gravitația prin spray fixativ.
- Nobelul pentru Literatură: pentru cele mai multe fraze neterminate pe Truth Social.
- Nobelul pentru Economie: pentru descoperirea că falimentul de șase ori e, de fapt, o strategie genială de business.
Trump și Nobelul vs. Obama și Nobelul
Totul revine, inevitabil, la Obama. Președintele Democrat a primit Nobelul în 2009, la început de mandat. Trump nu a iertat niciodată acest afront cosmic. Pentru el, nu contează că Obama nu ceruse premiul, că decizia fusese controversată sau că lumea a privit-o cu scepticism. Ceea ce contează e că Obama are medalia și el nu.
Astfel, Trump și Nobelul au devenit un roman de gelozie politică. În fiecare miting, Donald pomenește de „nedreptatea istorică” și sugerează că ar fi fost mai merituos să primească premiul pentru că „nu a început niciun război mondial”. Ca și cum absența unei catastrofe ar fi, în sine, un act eroic.
Trump și Nobelul în presa globală
Episodul a fost preluat rapid de presa internațională. The Guardian l-a descris drept un apel „out of the blue”. Reuters a confirmat discuția și mențiunea Nobelului. The Daily Beast a ironizat momentul, numindu-l o „cold call desperate”.
Astfel, Trump și Nobelul au devenit trending nu printr-un gest de pace istoric, ci printr-o conversație telefonică absurdă. Dacă Nobelul s-ar acorda pentru umor involuntar, Trump ar fi deja laureat multiplu.
Trump și Nobelul: ce spun criticii
Criticii au văzut în acest episod o dovadă a:
- Lipsei de protocol – Trump amestecă politica internațională cu capriciile personale.
- Obsesiei personale – Premiul nu este despre fapte, ci despre validarea ego-ului său.
- Ignoranței instituționale – Nu înțelege sau refuză să înțeleagă cum funcționează Comitetul Nobel.
- Ridicolului diplomatic – Norvegia e pusă într-o poziție incomodă, fără a avea vreo vină.
Trump și Nobelul: cum justifică susținătorii imbecilului narcisist această prostie?
Evident, susținătorii lui Trump văd altfel lucrurile. Pentru ei, apelul arată că liderul lor „luptă” pentru recunoaștere. Unii susțin că Trump merită Nobelul pentru că a negociat acorduri comerciale, alții pentru că „a adus pacea” în Orientul Mijlociu. Realitatea e mai nuanțată: acordurile au fost fragile, multe s-au destrămat rapid, iar „pacea” a fost mai degrabă o pauză temporară între conflicte.
Dar când ești fan Trump, nu te uiți la detalii. Contează doar că idolul tău cere ceea ce „i se cuvine”.
Trump și Nobelul: proiecții de viitor
Ce urmează? Dacă apelul către Stoltenberg nu dă roade, e ușor de imaginat că Trump va încerca alte variante:
- Va suna la Ikea, convins că Nobelul se distribuie la casierie, lângă hot-dogi.
- Va trimite un email la Comitetul Olimpic, întrebând dacă nu pot „face un schimb de premii”.
- Va publica pe Truth Social: „Am câștigat Nobelul, toată lumea știe. Fake news dacă spune altceva.”
Trump și Nobelul: ipoteza grotescă
Să presupunem, absurd, că Trump chiar ar primi Nobelul. Ceremonia ar arăta așa: el pe scenă, cu statuia lui Alfred Nobel transformată în suport pentru ketchup, mulțumind lui însuși pentru că este „cel mai mare pacificator din istorie, poate chiar mai mare decât Iisus, dar să nu exagerăm, eu doar am clădit turnuri mai înalte.”
Aplauze ironice, proteste internaționale și o combustie spontană al bunului-simț.
Trump și Nobelul, o farsă globală
În final, povestea Trump și Nobelul este mai mult decât o glumă. Este simbolul unui mod de a face politică în care prestigiul se confundă cu marketingul, în care premiile nu se câștigă prin fapte, ci se cer prin telefon.
Trump și Nobelul a devenit sinonim cu ridicolul, iar apelul către Stoltenberg va rămâne ca una dintre cele mai bizare episoade de amatorism diplomatic. În loc să rămână în istorie pentru pace, Trump riscă să rămână doar pentru glumele negre pe care le inspiră.
Până la următorul apel telefonic, probabil către Dalai Lama sau către Papa, un lucru e sigur: dacă vrei un Nobel, poate e mai bine să faci ceva pentru omenire. Dacă vrei doar să faci lumea să râdă amar, atunci sună la Oslo și întreabă unde se ridică premiile.
Nedus la biserică
Am ales să fiu ateu. N-aș putea înghiți circul duminical unde ipocriții își spală păcatele cu două lumânări și-un strop de tămâie, apoi ies cu sufletul împăcat, gata să bârfească luni, să fure marți și să scuipe miercuri, să înșele și să mintă toată săptămâna, convinși că au puncte la Rai, iertându-și toate fărădelegile și bifând un mare zero la capitolul conștiință. Iar când îmi zic că Dumnezeu mă vede, le răspund calm, nu există, e doar imaginea ipocritului suprem, zeificat. Biserica e sălașul ipocriziei umane.
Fan Diana Șoșoacă, bi-interviu halucinant
Explorăm contradicțiile și absurditățile declarațiilor Dianei Șoșoacă prin ochii unui fan Diana Șoșoacă, cu Gogoșel Turtitu și Covrigel Lipitu
Dragă cititorule, astăzi te invit într-un cadru absolut bizar: mă aflu într-un parc imaginar, unde iarba e făcută din gogoși și copacii cresc covrigi în loc de frunze. În fața mea stau două personaje de-a dreptul bizare: unul poartă o pălărie în formă de trombon și un zâmbet care pare să ascundă secrete cosmice, celălalt cu o cravată care se răsucește singură și ochelari care refuză să rămână pe fața lui. Cei doi mănâncă… aer, sau cel puțin pretind asta, în timp ce discută despre ce presupune a fi fan Diana Șoșoacă.
Mă voi adresa, la întâmplare, unuia dintre ei:
Reporter: Bună ziua! Cum vă numiți, stimate domn?
Gogoșel Turtitu: Sunt Gogoșel Turtitu, protectorul paradoxurilor și fan Diana Șoșoacă. Cred că și luna e un covrig uriaș care se rotește invers pentru a proteja…
Covrigel Lipitu (intervine imediat): Dar dacă luna e covrig, de ce nu e comestibilă? Orice fan Diana Șoșoacă știe răspunsul: e metaforic, dar și literal, depinde de cum clipești.
Reporter: O clipă, vrei să te prezinți și tu?
Covrigel Lipitu: Sigur! Sunt Covrigel Lipitu, jongleurul logicii inverse și fan Diana Șoșoacă, evident. Cred că timpul e doar o sugestie și că pălăriile pot salva omenirea…
Reporter: Gogoșel, te-am auzit, audineauri, susținând că un fan Diana Șoșoacă apreciază coerența discursivă a dânsei. Dar ce părere ai despre declarația că virusul COVID-19 nu există, vaccinurile sunt rele, că provoacă sterilitate pe trei generații, dar ea însăși e vaccinată?
Gogoșel Turtitu: Ah, asta e metafora supremă! În universul oricarui fan Diana Șoșoacă, totul e căt se poate de evident. Vasăzică, cum s-ar spune, noi ne reîncarnăm de mai multe ori și…
Covrigel Lipitu: Exact! Iar dacă porți șosete verzi și sari pe un picior, virusul devine confuz și nu știe unde să aterizeze. Un fan Diana Șoșoacă înțelege aceste subtilități cosmice…
Reporter: Cum explicați contradicția când spune că libertatea e prioritară, dar îi blochează pe toți cei care nu-s de acord cu dânsa?
Gogoșel Turtitu: Libertatea e ca o gogoșă zburătoare: se simte liberă doar dacă nimeni nu o prinde, dar trebuie să fie și legată cu panglică pentru spectacol. Un fan Diana Șoșoacă știe că legile fizicii și ale bunului-simț sunt opționale…
Covrigel Lipitu: Și dacă adaugi un porumbel DJ care strigă ordine contradictorii, totul devine coerent în haos. Fiecare fan Diana Șoșoacă transformă absurdul în regulă de viață…
Reporter: Cum rămâne cu declarația că ea e împotriva conspirațiilor, dar spune într-una că toate guvernele lumii sunt implicate în tot felul de conspirații, cu oculta mondială?
Gogoșel Turtitu: Aici intrăm în metafizica inversă: conspirația nu există, dar există. Fanul interpretează aceste vorbe ca pe niște dansuri intergalactice ale logicii paralele.
Covrigel Lipitu: Tocmai! Dacă aș fi conspirator, aș fi deja pierdut în labirintul absurd al declarațiilor ei. Dar fanul Diana Șoșoacă trăiește confortabil în această confuzie delirantă…
Reporter: Și când spune că protecția mediului e esențială, dar apoi promovează mașinile care poluează aerul?
Gogoșel Turtitu: Poluarea e relativă. Covrigul zboară peste poluare, iar fanul Diana Șoșoacă navighează prin contradicții ca un yoghin cosmic pe o plajă de șosete.
Covrigel Lipitu: Dacă pui două gogoși una peste alta, poți echilibra ecologia cu absurditatea. Fanul Diana Șoșoacă trăiește pe marginea unui vulcan de paradoxuri.
Reporter: Dar când susține că e pentru transparență totală, dar refuză să răspundă întrebărilor incomode?
Gogoșel Turtitu: Transparența e ca un geam invizibil: vezi tot, dar nu atingi nimic. Un fan Diana Șoșoacă consideră că această magie este educație politică…
Covrigel Lipitu: Și dacă geamul devine oglindă, totul se reflectă invers. Un fan Diana Șoșoacă nu vede contradicțiile, le interpretează ca pe niște opere de artă abstractă. Știi cum zic?
Reporter: Și când spune că ea luptă pentru popor, dar ia decizii care nu ajută pe nimeni?
Gogoșel Turtitu: Poporul e ca o gogoșă imensă: dacă o lovești prea tare, se rupe; dacă o mângâi prea ușor, dispare. Orice fan Diana Șoșoacă știe că eficiența nu contează, doar spectacolul absurd…
Covrigel Lipitu: Când un porumbel DJ începe să cânte melodii contradictorii, poporul devine invizibil și totul e perfect. Un fan Diana Șoșoacă practică acest ritual zilnic. Joac-o p’asta!
Reporter: Și ce părere aveți despre faptul că ea spune că iubirea de țară e prioritară, dar atacă simboluri și tradiții locale și susține interesele lui Putin?
Gogoșel Turtitu: Iubirea de țară e ca un covrig cu caramel: dulce, dar cu colțuri ascuțite. Orice fan Diana Șoșoacă îl mestecă pe ambele fețe simultan și nu se rănește niciodată…
Covrigel Lipitu: Are botniță! Și dacă pui și o pălărie rotativă, simbolurile se transformă în muzică, iar contradicțiile devin armonie… Un fan Diana Șoșoacă trăiește în această simfonie inversă…
Reporter: Aberant și halucinant ceea ce îmi spuneți dumneavoastră.
Privindu-i pe cei doi fani ai Dianei Șoșoacă…
Privind în jur, văd cum Gogoșel Turtitu și Covrigel Lipitu continuă să jongleze cu absurditățile, în timp ce eu încerc să prind firul logic în haosul lor. Constat faptul că fanii Dianei Șoșoacă nu se supun regulilor realității; Ea le reinventează, le răstoarnă, le face gogoși invizibile, fanii săi halesc totul pe nemestecate și tu, cititorule, poți să te minunezi sau să râzi, dar la sfârșit rămâne o certitudine amară: logica și rațiunea au fugit de mult din peisaj, în timp ce Diana Șoșoacă stă în centrul unui carnaval de paradoxuri, râzând de noi toți.
Fanul lui CG dezvăluie adevăruri șocante și absurde
Povestea completă a lui Fănel Stratosferă, fanul lui CG, între contradicții, pepeni de iarnă și metafore agricole care sfidează logica
Într-o după-amiază ploioasă, pe o bancă ruginită din fața magazinului mixt „La Floricica”, l-am întâlnit pe Fănel Stratosferă, antreprenor în pepeni de iarnă și cunoscut în comunitatea locală drept fanul lui CG. CG fiind Călin Georgescu, liderul spiritual, filosoful agronomic și poetul neoficial al țării, în viziunea lui Fănel.
Aparent, fanul lui CG nu se limitează la a da like-uri pe Facebook. El trăiește, respiră și mestecă (uneori literal) fiecare cuvânt al Maestrului.
Iată cum a decurs acest interviu-maraton cu fanul lui CG, Fănel Stratosferă, apostolul pepenilor și al citatelor contradictorii!
Reporter: Bună ziua! Cum vă numiți?
Fănel Stratosferă: Sunt Fănel Stratosferă, ambasador neoficial al Adevărului Pur așa cum îl transmite Maestrul Călin Georgescu. Și secretar general adjunct la Asociația „Mămăliga Organică pentru Poporul Etern”.
Reporter: Cum ați ajuns fanul lui CG?
Fănel: A fost o revelație! L-am văzut pe internet spunând: „România este o grădină, iar românii sunt florile ei.” Atunci mi-am dat seama că eu sunt floarea-soarelui, dar nu din alea comerciale, din alea care se întorc doar spre adevăr.
Reporter: Știți că, în alt interviu, a spus că „România este un lan de grâu și românii sunt spicele”?
Fănel: Exact! Și ce este floarea-soarelui dacă nu sora spirituală a grâului? Tot plante, dom’le! Maestrul nu se contrazice, el diversifică agricultura metaforică.
Reporter: Ce anume vă inspiră din mesajele lui?
Fănel: Tot! De exemplu, când a zis: „Nu poți construi viitorul cu oameni ai trecutului.” Așa m-am hotărât să-mi vând casa veche și să mă mut într-un container maritim, viitorul locuinței românului. Dar tot el a zis altădată: „Rădăcinile sunt temelia viitorului.” Și atunci m-am mutat cu containerul în curtea casei vechi, ca să am rădăcini.
Reporter: Nu vi se pare că e o contradicție?
Fănel: Nicidecum! E ca la sudoku: pare greu, dar dacă urmezi logica Maestrului, toate pătrățelele se potrivesc. Cum adică e o ,,contradicție”?
Reporter: Ce faceți concret pentru a susține viziunea lui?
Fănel: Am fondat „Patrula Georgesciană”, ne întâlnim joia, îmbrăcați în ii cu imprimeu 3D, și citim cu voce tare declarații ale lui Călin, chiar și când stăm la coadă la pâine. Plus că am lipit pe mașină citatul „România nu se vinde, România se cultivă!” și acum îmi cresc roșii pe portbagaj.
Reporter: Cum răspundeți celor care spun că unele afirmații ale lui sunt vagi sau poetice, nu practice?
Fănel: Vag e pentru cei fără viziune. Eu am înțeles tot: dacă zice „România trebuie curățată”, nu se referă doar la corupție, ci și la geamurile casei. Eu le spăl zilnic. Prevenție, dom’le!
Reporter: Ce mesaj aveți pentru cei care nu îl urmează pe Călin Georgescu?
Fănel: Să se trezească în conștiință! Să-și facă abonament la YouTube, să pună lavandă sub pernă și să citească zilnic trei citate de-ale Maestrului. Să-și cumpere gumă de mestecat românească, pentru că Maestrul a zis „Nu poți vorbi românește cu gura străină!”
Reporter: Fănel, ce citate recente v-au marcat?
Fănel: Am câteva de AUR. CG a zis ieri: „România e o ciorbă fără sare dacă nu o amesteci cu sufletul.” Și azi a zis: „Sarea nu există, doar iluziile sunt reale.”
Reporter: Ați sesizat contradicția?
Fănel: Nicidecum! Pentru fanul lui CG, contradicția e ca un sos dulce-acrișor: merge perfect cu pepenele. Tot nu m-ați lămurit ce e aia ,,contradicție”?
E miercuri dimineață, ora 05:07, iar soarele abia își face loc printre norii groși. În fața unui solar improvizat din ferestre reciclate și uși de apartament, mă așteaptă Fănel Stratosferă, cunoscut în tot satul și în câteva grupuri obscure de Facebook drept fanul lui CG.
Călin Georgescu, „Maestrul” său, este pentru el nu doar un om, ci o sursă inepuizabilă de metafore agricole, predicții patriotice și idei care, pentru Fănel, au valoare de lege universală.
Astăzi, fanul lui CG își propune să ne arate ce înseamnă să trăiești după Cuvântul Maestrului, un cuvânt care, uneori, spune exact invers de ceea ce a spus ieri.
Cum a devenit Fănel fanul lui CG
Reporter: Fănel, cum ați ajuns să fiți fanul lui CG?
Fănel Stratosferă: Totul a început acum trei ani, când am văzut un interviu cu Maestrul. A zis: „România e o grădină, iar românii sunt florile ei.” Am simțit cum îmi crește o petală invizibilă pe suflet. Două zile mai târziu, l-am auzit spunând că „România e un stup plin de albine harnice”. Am renunțat la petală și am început să port antene de plastic, de albină, ca semn de respect.
Reporter: Și nu v-a deranjat schimbarea?
Fănel: Nici vorbă! Pentru fanul lui CG, schimbarea nu e o contradicție, e o rotație a culturilor sufletești. Azi e floare, mâine e albină, poimâine e nor de ploaie, toate hrănesc România. Mă înțelegi?
Contradicțiile? „Adevărul e rotund”
Reporter: Totuși, unii spun că Maestrul se contrazice.
Fănel: Adevărul e rotund, nu pătrat. Dacă azi spune „România trebuie reconstruită din temelii” și mâine spune „România nu are nevoie de reconstrucție, doar de curățenie”, e simplu: întâi speli, apoi reconstruiești, sau reconstruiești ca să speli mai bine.
Reporter: Deci nu vedeți contradicții?
Fănel: Nu. Contradicția există doar dacă nu ești fanul lui CG. Ce e aceea o „contradicție”?
O zi obișnuită din viața fanului lui CG
Reporter: Cum arată dimineața dumneavoastră?
Fănel: Mă trezesc la ora 4:44, pentru că cifrele duble au vibrație cosmică. Aprind o lumânare în fața portretului lui CG și îi mulțumesc pentru metafora zilei de ieri. Apoi beau o cană de apă cu o frunză de busuioc. Apa e informație, iar busuiocul e simbolul continuității.
La 5:30 ies în solar, ud pepenii cu apă de ploaie colectată în butoaie pe care scrie „România se cultivă, nu se vinde”. E citatul preferat al meu.
La 7:00 încep misiunea online: postez pe Facebook câte trei citate ale Maestrului, indiferent dacă au sau n-au niciun sens împreună. Exemplu:
1. „România e ca o mamă care își hrănește copiii cu lapte curat.”
2. „Nu poți construi viitorul cu laptele trecutului.”
3. „Viitorul e în pământ, nu în frigider.”
Munca de convingere
Reporter: Cum convingeți pe cineva să devină fanul lui CG?
Fănel: Îi dau un pepene din producția mea, dar nu înainte de a-i spune: „Acest pepene a crescut sub gândul Maestrului.” Apoi îl invit la „Seara Georgesciană”, eveniment la mine în curte, cu proiecții pe cearșaf și ceai de cicoare. Cine rămâne până la final primește o diplomă de „Simpatizant începător al lui CG”.
Acțiuni absurde inspirate de Maestru
Reporter: Care e cea mai trăsnită chestie pe care ați făcut-o din cauza unui citat al lui CG?
Fănel: A zis odată „România trebuie să fie verde până la cer.” Eu am plantat trifoi pe acoperiș. N-a ținut, dar nu m-am lăsat: am lipit frunze de plastic să pară mereu verde.
Altă dată a zis „Apa trebuie să curgă în sus, spre idealuri.” M-am apucat să inventez un sistem de irigație inversă. Nu merge, dar cred că nu e vina mea, e vina pepenilor că nu visează suficient.
Tehnologia, dușman și aliat
Reporter: Folosiți tehnologia?
Fănel: Da, dar cu protecție. CG a spus „Folosește uneltele, nu te lăsa folosit de ele.” Eu am smartphone, dar cu folie de aluminiu pe spate, să nu intre vibrații străine. Televizorul îl țin cu fața la perete, doar îl pornesc ca să simt energia curentului.
Fanul lui CG și politica
Reporter: CG are și poziții politice. Cum le vedeți?
Fănel: Dacă zice că „România trebuie condusă de oameni cinstiți” și peste o lună spune că „România se poate conduce și singură, fără politicieni”, eu nu văd problemă. Înseamnă că e flexibil: ori cu șofer, ori pe pilot automat.
Relația cu familia
Reporter: Familia vă sprijină?
Fănel: Uneori. Soția mi-a zis să nu mai pun portretul lui CG în dormitor, că nu poate dormi. Am mutat portretul în bucătărie. Acum, când gătește, se uită direct la el, îi iese mămăliga mai „patriotică”.
Momente de „miracol georgescian”
Reporter: Ați avut vreo experiență specială de când sunteți fanul lui CG?
Fănel: Da. Într-o zi, am pus o sămânță de pepene în pământ și am șoptit: „România e vie, România crește.” A doua zi, în loc de pepene, a răsărit un fir de porumb. Am înțeles imediat: Maestrul îmi dădea semn că trebuie să diversific cultura.
Mesaj pentru România
Reporter: Dacă România v-ar asculta acum, ce i-ați spune?
Fănel: I-aș spune: „Îmbracă-te în verde, respiră adânc, pune pepene pe masă și citează-l pe Maestru înainte de culcare.”
Citări absurde și acțiuni spontane
1. CG: „Dacă vrei să conduci România, trebuie să știi să dansezi pe iarbă udă.”
Fănel: Am dansat. Am alunecat. Dar am simțit cum energia Maestrului mi-a atins spatele cu atingerea lui invizibilă.
2. CG: „Orice român trebuie să mănânce cel puțin un pepene pe zi, altfel inima îi devine piatră.”
Fănel: De când sunt fanul lui CG, am pierdut trei kilograme de piatră din inimă și două pietroaie de la rinichi, câte trei kilograme fiecare.
3. CG: „Aerul de dimineață conține adevărul ascuns al neamului.”
Fănel: Am ieșit la 04:44 să respir. Am inspirat adevăr, dar și praf. E ok, tot adevăr a fost.
4. CG: „Nu poți fi liber dacă nu porți o pălărie de carton.”
Fănel: Am purtat trei pălării, una peste alta. Libertatea mea e stratificată, ca un sandwich de idei.
5. CG: „România trebuie să fie plină de lalele, dar fără lalele.”
Fănel: Am plantat flori de hârtie și am pus semne „Aici ar fi trebuit lalele.” Înțelegeți logica, nu?
Ritualul Fanului lui CG
Reporter: Cum arată o zi obișnuită pentru un fanul lui CG?
Fănel: Pe lângă pepeni și folii, fac „Rotația Georgesciană”. Asta înseamnă: citesc trei citate contradictorii, le combin într-un smoothie de legume și le postez pe Facebook cu hashtag FanulLuiCG.
Reporter: Funcționează?
Fănel: Sigur! În medie, trei oameni din grupuri obscure simt un fior georgescian.
Conflicte cu logica
Reporter: Nu vă frustrează incoerența citatelor lui CG?
Fănel: Pentru un fanul lui CG, logica e relativă. Citatul de ieri e pentru ieri, cel de azi e pentru azi. Mâine? Vom vedea. Mă înțelegi?
Reporter: Deci sunteți un fel de arhivar al contradictoriilor?
Fănel: Exact. Am un dosar „Contradicții Georgesciene”. Îl răsfoiesc zilnic. Uneori îl folosesc ca pernă. Îmi place cum sună ,,contradicții”, chiar dacă încă nu mi-ați spus ce înseamnă.
Momente de inspirație total absurdă
Reporter: Ați avut momente când simțiți că CG vorbește direct prin dumneavoastră?
Fănel: Da. Într-o noapte, am visat că Maestrul zice: „Fănel, pune pepenele pe pervaz, altfel stelele nu vor clipi corect.” M-am trezit la 03:03 și am pus pepenele. Dimineața, stelele clipesc normal, cred.
Reporter: Ați verificat la astronomi?
Fănel: Nu. Eu știu doar un astrolog care e și el fanul lui CG, ne mai consultăm, uneori, stând la un PET de bere, în față „La Floricica”.
Tehnologia și metaforele lui CG
-
CG: „Smartphone-ul e ca un iepure, dacă nu-l ții în frâu, te mușcă.”
Fănel: Am pus o curea mică pe telefon. Acum e fericit și nu mă mai mușcă.
-
CG: „Internetul e ca un râu plin de pești, dar fără apă.”
Fănel: Am construit un mic dig pe router. Internetul curge, iar peștii sunt emojis.
Viața socială a Fanului lui CG
Reporter: Cum interacționați cu alți oameni?
Fănel: Simplu. Dacă văd pe cineva care nu zâmbește la citate, îi dau o frunză de busuioc și un pepene imaginar. Dacă zâmbește, îi dau două. Uneori zâmbetul e invers, dar asta e risc georgescian acceptat.
Fanul lui CG și evenimentele locale
Reporter: Participați la evenimente?
Fănel: Da, „Festivalul Pepenilor Georgescieni” este obligatoriu. Toți participanții trebuie să spună trei citate ale CG în ordine aleatorie. Cine greșește, mănâncă pepene verde cu sare imaginară.
- CG: „Festivalul e ca un dans de stele, dar fără stele.”
Fănel: Am respectat litera și spiritul. Dansul a fost pe iarbă, stelele pe cer.
Mesajul final al fanului lui CG
Fănel: Pentru toți cei care vor să înțeleagă magia contradicțiilor: „Fiți ca pepenele, dulci, umezi și cu semințe de idei contradictorii. Citiți CG și nu încercați să înțelegeți logica, doar simțiți-o.”
Cum arată fanul lui CG?
Privind înapoi la ritualurile bizare, la pepenii pe pervaz, la pălăriile stratificate și la smoothie-urile de citate contradictorii, nu pot decât să concluzionez: a fi fanul lui CG înseamnă să trăiești într-o comedie absurdă, unde logica e optională, horinca e sfântă, și pepenele e mai important decât respirația. Fănel Stratosferă e un erou tragicomic: un personaj care își confecționează propria realitate cu citate lipicioase și folie de aluminiu, o mască permanentă de credință și nebunie. Dacă ar exista un premiu pentru „Cea mai absurdă formă de devoțiune patriotică”, cred că Fănel l-ar câștiga detașat, râzând ironic, cu ochii plini de pepene și de iluzii. Probabil că exact asta e România modernă: un amestec de contradicții, speranțe și deliruri la fel de gustoase precum pepenele de la Festivalul Georgescian.
Personajul Gigi Becali în interviul vieții
Un pamflet savuros, cu personajul Gigi Becali, nelipsit din centrul atenției opiniei publice, despre cărți, FCSB, religie, bani, politică și parada LGBT
Reporter: Bună ziua, stimați telespectatori ai Antenei 1! Ne aflăm aici, la moaștele Sfintei Parascheva, și în prima parte a reportajului nostru stăm de vorbă cu…?
Gigi: Cu mine, Gigi Becali, bă, hahaleră ce ești tu! Toată lumea știe cine e Becali…
Reporter: Domnule Gigi Becali, legat de prima parte, voiam să vă întreb…
Gigi: Legat de prima parte, îmi sugi p**a tu și Dan Voiculescu, și toata Antena 1, și toți muncitorii de acolo, și tu primul mi-o sugi. Așa să scrii, da!? Așa să spui, mânca-mi-ați p**a. Băga-mi-aș p**a în toată Antena voastră. Da? Inregistrează!
Băga-ți-ai p**a în mă-ta și băga-mi-aș p**a în toată familia lui Dan Voiculescu și a ta si la toată Antena 1. Băga-mi-aș p**a să-mi bag în toată familia voastră de zdrențe. F**u-vă neamu-n gură să vă f*t! Îmi sugeți p**a, voi toți, în frunte cu Dan Voiculescu, da?
Reporter: Domnu’ Becali, imi cer scuze…
Gigi: Îmi sugi p**a tu, băga-ți-ai p**a în mă-ta! Băga-mi-aș p**a în familia voastră, f**u-vă morții-n gură de zdrențe și de hoți!
Bă, ce p**a mea vreți, bă, comuniștilor, f**u-vă neamu’ în gură să vă f*t!? Bă, îmi sugeți p**a! Uite așa să-i spui lui Dan Voiculescu si lui Oancea, și lu’ toată Antena 1 de știri a voastră, și să-mi bag p**a în toți morții voștri!
Reporter: Nu știu de ce sunteți așa supărat. Dacă puteți să-mi răspundeți, eu v-am întrebat politicos și civilizat…
Gigi: Păi, tu ești politicos și civilzat și eu iți spun: îmi sugi p**a tu și Dan Voiculescu. Scrie la Antena 1, acolo: îmi sugi puncte-puncte Dan Voiculescu, tu și toata Antena 1. Și să-mi bag p**a-n toți morții voștri și-n toți morții lu’ Dan Voiculescu.
Reporter: Dar de ce mă înjurați, domnule Becali ? Eu nu am nici o treabă cu dumneavoastră.
Gigi: Ca să-mi bag p**a-n mă-ta. Dă-te că-mi bag p**a-n mă-ta și ție, da?
Reporter: Că vreau să-mi bag p**a-n mă-ta, d-aia! Tu nu mă-njuri, da’ eu îmi bag p**a-n mă-ta! Eu nu sunt civilizat. Vreau să-mi sugi p**a…
Reporter: Stimați telespectatori, ne cerem scuze pentru scăpările interlocutorului nostru, personajul Gigi Becali. Vom încerca să abordăm un alt subiect de discuție cu interlocutorul nostru, personajul Gigi Becali, în speranța că s-a mai calmat.
Reporter: Domnule Gigi. Mulțumim că ați acceptat interviul. Vă știm om de cultură, așa cum v-a prezentat însuși Mihail Neamțu, marele nostru intelectual creștin. Ați citit ultima carte premiată cu Nobel?
Gigi: Dom’le, eu am respect pentru Nobel, dar eu nu citesc cărți.
Reporter: Nu vă pasionează literatura?
Gigi: Ba mă pasionează… cum să zic… ideea de literatură. Dar la mine, dacă deschid o carte, primul capitol… pac! somn. E ca un somnifer. Numai că gratis.
Reporter: Poate găsim totuși ceva care să vă prindă.
Gigi: Nu, că eu știu tot ce e în cărți. Că oamenii le scriu, nu? Păi și eu vorbesc direct cu oamenii! E ca internetul, dar pe viu.
Reporter: Și nu v-ar ajuta să citiți, totuși?
Gigi: Dar de ce să citesc eu 300 de pagini, când pot suna un om care a citit cartea și-mi zice în 30 de secunde? E eficiență, frate!
Reporter: Unii spun că lectura dezvoltă imaginația.
Gigi: Eu nu am nevoie de imaginație. Eu am terenuri. Și dacă vreau un castel în poveste, îl construiesc direct. La ce să mi-l imaginez?
Reporter: Totuși, cititul e o plăcere…
Gigi: Plăcere? Plăcere e când dau eu gol la meciul de old-boys. Cartea, dacă o iau în mână, îmi cade pe piept înainte să apuc să știu cine-i personajul principal.
Reporter: Dar ați încercat audiobook?
Gigi: Ce, să mă adoarmă și vocea altuia? Mulțumesc frumos, am deja preotul la liturghie care mă relaxează complet.
Reporter: Știu că Biblia e cartea dvs. preferată… dar mai citiți și altceva?
Gigi: Dom’le, Biblia e de ajuns! Acolo e tot: economie, istorie, sport… numai că sportul e mai mult cu pietre și cu fugă prin pustiu.
Reporter: Și un roman, de exemplu?
Gigi: Roman? Păi roman a fost Pavel, apostolul! L-am citit. Adică nu l-am citit, dar îl știu pe de rost de la slujbă.
Reporter: Deci nu citiți romane?
Gigi: Eu, dacă deschid un roman, îmi vine să dorm. Nu din plictiseală, ci pentru că e dar de la Dumnezeu să mă odihnesc. Unii beau ceai, eu citesc un paragraf. Pac, am adormit.
Reporter: Dar nu pierdeți informații așa?
Gigi: Ce să pierd, dom’le? Că eu sunt ca Solomon: înțelepciunea o am direct, nu prin carte. Dacă vreau poveste, iau telefonul și îl întreb pe omul care știe. E Evanghelia versiunii scurte.
Reporter: Unii spun că cititul lărgește orizonturile.
Gigi: Orizonturile mele sunt deja late. Am terenuri de la Giurgiu până la mare. Nu trebuie să le lărgesc, trebuie doar să le împrejmuiesc.
Reporter: Și totuși, o carte bună vă poate purta în altă lume.
Gigi: Dacă vreau altă lume, iau avionul privat. Și e mai comod decât să stau să dau paginile.
Reporter: V-ați gândit să scrieți o carte?
Gigi: O scriu când vreau. Titlul e deja gata: „Gigi – Cuvântul care era la început”. Restul, las la secret… că așa face și Dumnezeu cu Apocalipsa.
Reporter: În pușcărie ați semnat câteva cărți. Cum a fost experiența?
Gigi: Legea e clară: scrii carte, ți se taie din pedeapsă. Eu am făcut economie de timp. Am scris vreo cinci.
Reporter: Despre ce erau?
Gigi: Primele trei – adevăr, dreptate și fotbal. Al patrulea era despre terenurile mele. Al cincilea, religios: „Psalmii lui Gigi”. Toate din inimă. Nu le-am citit, dar le știu!
Reporter: Cum adică nu le-ați citit?
Gigi: Păi dacă le citeam, adormeam și nu mai terminam niciodată! Eu le-am dictat. Moise nu s-a apucat el să scrie cu mâna lui, a avut scribi. Eu am avut colegi de celulă.
Reporter: Unii spun că n-au fost chiar… lucrări academice.
Gigi: Academice, neacademice, ce contează? Important e mesajul! Și mesajul meu e clar: „Gigi a ieșit mai repede”.
Reporter: Lumea vorbește despre ochelarii dvs. de soare…
Gigi: Da, sunt speciali. Nu sunt de firmă, sunt de credință. Lentilele mele nu filtrează doar lumina, filtrează și păcatul.
Reporter: Și culoarea aia aurie?
Gigi: Aurul e semn de împărăție. Eu când port ochelarii ăștia, e ca și cum m-aș uita din tron direct în Piața Victoriei. Plus că nu-mi vede nimeni ochii… și e bine. „Ochii sunt lumina trupului”. Eu nu vreau să orbească lumea de la atâta lumină.
Reporter: Vă ajută la citit?
Gigi: Nu. La citit îmi trebuie alt tip de ochelari: cu pleoape închise.
Reporter: Cum merge treaba la FCSB?
Gigi: La mine fotbalul e ca Biserica: dacă nu vii duminica la stadion, nu simți harul. Și harul la FCSB vine de la mine, că eu sunt și patron, și preot, și episcop dacă trebuie.
Reporter: Mulți spun că vă băgați prea mult peste antrenori.
Gigi: Eu nu mă bag, eu doar decid. Antrenorul e ca un apostol: predică în vestiar, dar cine scrie Evanghelia echipei sunt eu.
Reporter: Nu v-ar ajuta să aveți un antrenor independent?
Gigi: Independent de mine? E ca și cum Dumnezeu ar crea lumea și apoi ar zice „mergeți voi singuri”. Nu, frate! Eu țin totul sub control.
Reporter: Dar FCSB nu mai e Steaua, spun unii.
Gigi: Voci… și ce dacă? Și la turnul Babel erau multe voci. Eu știu una: FCSB e Steaua pentru că eu sunt Steaua.
Reporter: Să trecem la religie.
Gigi: Eu sunt omul lui Dumnezeu. Merg la biserică, fac pomeni, dau bani la săraci. Și nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau să-mi fie bine mie.
Reporter: Unii spun că dumnezeul dvs. e banul…
Gigi: Banul nu e rău. Iubirea de bani e rădăcina relelor. Eu nu iubesc banii, eu îi ador… dar curat, creștinește.
Reporter: Nu e ipocrizie să vorbiți de smerenie și să afișați opulență?
Gigi: Nu afișez, trăiesc. Vila mea e ca templul. Piscina cu apă sfințită e pentru sănătate, nu lux.
Reporter: Politică?
Gigi: În Parlamentul European am vrut să dau lege să fie interzis minciuna. N-au vrut, m-au dat afară.
Reporter: Dacă ați fi președinte?
Gigi: Prima zi – sărbătoare națională. A doua zi – 1000 de euro la toată lumea. A treia – statuie la intrarea în București. Pac-pac, mă-nțelegi?
Reporter: Poziția față de parada LGBT?
Gigi: Eu fac marș pentru normalitate, cu popii, cu icoanele, cu tămâia. Dacă trece parada lor, trec și eu după și sfințesc tot.
Reporter: Nu e cam exagerat?
Gigi: Exagerat e ce fac ei. Eu doar repar.
Reporter: Unii spun că e discriminare.
Gigi: Nu, îi iubesc pe oameni, dar nu pot iubi păcatul, mă-nțelegi?
Reporter: Viitorul FCSB?
Gigi: Ca prezentul, dar mai scump. Iau tineri, îi cresc, îi vând. Ca pilda talanților, dar cu transferuri.
Reporter: Pentru final, aveți un mesaj pentru români?
Gigi: Să fiți buni, să mergeți la biserică, să țineți cu FCSB. Dacă pe Hristos l-au răstignit, pe mine măcar mă lasă cu vila mea din Pipera, cu palatu’…
Reporter: Încheiem aici acest interviu, cu speranța că nu v-a enervat prea tare personajul Gigi Becali, acest impostor, acest infractor care s-a îmbogățit de pe urma afacerilor cu terenurile care au aparținut armatei, statului romăn pe care l-a păgubit. Personajul Gigi Becali e grotesc. Personajul Gigi Becali e obsedat de atenția opiniei publice, atenție pe care o cumpără oferind sume enorme de bani televiziunilor pentru a-și face apariția. Personajul Gigi Becali e toxic, dar mass-media îl folosește pentru audiență. Personajul Gigi Becali e sinistru, dar a devenit astfel idolul unor oameni lipsiți de discernământ și de gândire critică.
Într-o lume normală, personajul Gigi Becali ar fi cufundat în anonimat. Într-o lume normală, personajul Gigi Becali ar înfunda pușcăria pentru tot restul vieții, muncind în folosul comunității căreia i-a adus grave prejudicii.
În România zilelor noastre, din păcate, personajul Gigi Becali e promovat de mass-media, personajul Gigi Becali e ignorat de justiție. În România zilelor noastre, personajul Gigi Becali e idolatrizat de românii lipsiți de educație, de discernământ, de spirit critic și votat totodată de aceștia din urmă să ne reprezinte în parlament și în parlamentul european.
În democrația originală creată de proaspătul defunct, tovarășul Ion Iliescu, indivizi precum personajul Gigi Becali duc o viață de huzur, pe spinarea cetățeanului de rând care muncește și plătește taxe și impozite.
Într-o lume normală, personajul Gigi Becali ar fi în lada de gunoi a societății.
În Romănia zilelor noastre, astfel de personaje, precum personajul Gigi Becali, ne conduc, din nefericire pentru toată lumea.
Personajul Gigi Becali e reprezentativ pentru societatea zilelor noastre, personajul Gigi Becali reprezintă majoritatea.
5 stele
„Îmi asum”, scuza supremă a ipocriziei
„Îmi asum”, expresia minune folosită de cei care nu au habar ce înseamnă cu adevărat responsabilitatea
Când „îmi asum” devine un blestem verbal
Bă, dacă ipocrizia ar fi combustibil, România ar alimenta gratis jumătate de Europă. Am avea benzină, motorină și kerosen direct din gurile unor oameni care nu știu să spună „nu-mi place” fără să-l îmbrace în trei straturi de zâmbete false.
Oameni care își parfumează personalitatea cu apă de gură, ca să nu miroasă a ce le iese din suflet.
Îi recunoști ușor: nu înjură nici dacă își prind degetul la ușă, doar „proștii” înjură. Doar că, odată eliminate cuvintele interzise, le rămâne un vocabular mai sărac decât meniul unei diete cu aer. Îi vezi cum își caută cuvintele cu disperarea unui pescar care aruncă undița în piscină goală.
Să fim serioși, cât de des auzim astăzi „îmi asum” într-un discurs? Și cât de des vine această expresie însoțită de o schimbare reală, de o intenție de a remedia greșeala? Răspunsul e simplu: aproape niciodată.
„Îmi asum” a devenit versiunea modernă a „nu am ce să fac”, „așa a fost să fie” sau „hai să închidem subiectul și să nu ne complicăm”. O expresie care, în teorie, ar trebui să denunțe responsabilitatea, în realitate este o scuză aproape poetică pentru nepăsare, ipocrizie și mai ales pentru a scăpa basma curată cu tupeu maxim.
În acest articol vom dezvălui cum „îmi asum” a devenit o unealtă de manipulare socială și o formă de confort pentru cei care nu vor să-și asume nici măcar propria umbră.
Obicei național: radiografia la ochi
Românul nu se poate abține să nu te scaneze ca un detector de metale de aeroport.
-
Ești gras? „N-are grijă de el.”
-
Ești slab? „Sigur e bolnav.”
-
Ești normal? „Nu știu, ceva tot e suspect.”
E un reflex transmis genetic, ca pofta de mici sau mania de a pune plic de zahăr în cafeaua altuia fără să-l întrebi.
Teatru de cartier, scena clasică
Două cupluri se întâlnesc. Doamnele — pupături, râsete false, schimb de complimente cu efect de insulină intravenoasă.
-
— Vai, draga mea, ce bine arăți! Se vede că te ține soțul bine!
-
— Mulțumesc! Și tu ești minunată, parcă ai venit direct de la sală!
Se despart.
Prima, către soț:
-
— Ai văzut-o? Dacă mai mănâncă așa, o bagă în pat cu macaraua.
A doua, către soț:
-
— Ai văzut uscătura aia? Îi bate vântul prin oase.
„Îmi asum”: cum s-a transformat responsabilitatea în circ grotesc
Într-o lume ideală, când cineva spune „îmi asum”, înseamnă că a trecut printr-un proces de introspecție dur, a recunoscut o greșeală, a învățat din ea și vrea să-și schimbe comportamentul. Dar, în realitate, fraza asta a fost deturnată și transformată într-un fel de „bilet de ieșire gratuit” din situații incomode.
Dialog din lumea reală:
-
— Am zis că arăți de parcă ai dat cu capul de toate colțurile din oraș?
-
— Da. Așa și e, nu?
-
— Nu contează, îmi asum.
-
— Aha, deci scuză-mă că am pielea sensibilă!
În acest dialog simplu, dar elocvent, vedem cum „asumarea” nu înseamnă nimic altceva decât o închidere de discuție, o mână întinsă pentru a-ți lua apărarea, dar în fapt o armă care lovește în celălalt, un fel de „fă ce vrei, eu mi-am spus părerea și asta e”.
Personajele lui „îmi asum” – ghid de supraviețuire în jungla ipocriziei
Cine sunt cei care folosesc această expresie cu atâta tupeu? Hai să vedem câteva tipologii care par rupte dintr-un sketch de comedie neagră:
Doamna „Eu-știu-tot”
Ea are o opinie la orice subiect, fie că e despre politică, modă sau felul în care arăți. De cele mai multe ori, opinia ei e o combinație toxică între aroganță și prostie, dar asta nu o oprește să te bombardeze cu „asumare” când e contrazisă.
Domnul „Niciodată-vinovat”
E tipul care minte, înșală, manipulează și apoi, când e prins cu mâța-n sac, scoate fraza magică. „Îmi asum” nu e altceva decât un scut pentru a nu plăti prețul faptelor sale. Și ghici ce? Funcționează. Pentru că nimeni nu are răbdare să insiste.
Tanti „Bârfă-Țeapănă”
Ea e regina bârfei și a comentariilor acide. Distruge reputații la cafea, apoi aruncă o „asumare” ca un fel de „da, am zis-o și mă țin de cuvânt”. În realitate, nicio asumare, doar o confirmare a prostiei.
Profesorul „Știu-tot, dar nu știu nimic”
Când e prins în situații penibile, „își asumă” ignoranța cu atâta emfază, încât începi să te întrebi dacă e o glumă de prost gust.
Dialogurile toxice ale „îmi asum” în social
Un alt exemplu celebru este la petreceri, unde sarcasmul și ipocrizia se combină într-un cocktail exploziv. „Îmi asum” este aici folosit ca o armă subtilă, dar devastatoare.
Dialog la petrecere:
-
— Vai, ce bine arăți! Parcă ai fost lovită de un tir.
-
— Mulțumesc! Și tu, tot fresh, ca o salată rămasă prea mult în frigider.
-
— Așa e, îmi asum că sunt sinceră.
-
— Sinceritatea ta e o armă cu care mă doboară zilnic.
Câteodată aceste schimburi de replici ar putea fi foarte amuzante dacă nu ar ascunde o doză serioasă de răutate ascunsă sub o peliculă de umor.
După ce ies pe ușă, începe iar spectacolul:
-
— Ai văzut cum s-a îmbrăcat? Parcă tocmai a scăpat de la groapa de gunoi.
-
— Și ce să faci? E atât de falsă încât face scântei când respiră.
Familia și „asumării”: acasă la cei care nu-și asumă nimic
Acasă, scena e la fel de plină de „asumări”. Tanti gospodina e maestra în arta asta, de la mâncarea arsă la scuzele pentru toate mici „tragedii” domestice.
Dialog la masă:
-
— Tanti gospodina, mâncarea asta miroase a incendiu.
-
— Îmi asum, dar așa îi dau gust. O să vezi, e rețeta mea secretă.
-
— Secretul e că ne ducem toți direct la spital.
Sau:
-
— De ce ți-ai uitat iar cheile?
-
— Îmi asum, dar azi chiar am avut o zi grea.
-
— În fiecare zi ai o zi grea și o scuză nouă.
Familia e locul unde „asumarea” devine cea mai ridicolă și mai toxică, pentru că acolo ar trebui să fie cel mai multă responsabilitate și sinceritate.
„Asumarea” la birou: sport național în lumea profesională
Cine n-a întâlnit măcar o dată acel coleg care spune „îmi asum” după ce dă un fail monstruos? Dar nu pentru a-și cere iertare sau a repara, ci doar ca să oprească orice discuție sau să mute responsabilitatea pe alții.
Dialog la birou:
-
— Prezentarea ta a fost o catastrofă.
-
— Îmi asum, dar am fost și eu puțin obosit.
-
— Obosit? Dar ai dormit toată noaptea?
-
— Îmi asum și asta, dar tot prezentarea a fost vina tehnologiei.
E o jonglerie cu minciuni și scuze pe care majoritatea o acceptă din comoditate, sau frică.
Politica și „asumarea”: teatrul absurd al responsabilității
În politică, „asumarea” e un refren repetat obsesiv, dar fără nicio greutate reală.
-
— Îmi asum că am greșit, dar contextul a fost complicat.
-
— Îmi asum că am făcut o gafă, dar e prima și ultima dată.
-
— Îmi asum, dar tot ceilalți au fost de vină.
Dar în spatele acestei fraze se ascunde un adevăr dur: asumarea în politică înseamnă doar să-ți menții scaunul, fără nicio intenție de a schimba ceva.
„Asumarea” în viața de zi cu zi: scuzele care ne definesc
Haideți să fim sinceri, câte „asumări” n-am auzit în situații ridicole:
-
„Îmi asum că am mâncat ultima felie de pizza, dar era prea bună.”
-
„Îmi asum că am uitat ziua ta, dar eram prea stresat.”
-
„Îmi asum că am întârziat, dar traficul era un infern.”
Sună ca niște scuze penibile? Exact asta sunt.
Cum să devii maestru în „asumare”: manualul perfect pentru nepăsători
-
Asumă-te înainte să greșești: „Îmi asum că o să întârzii, dar nu mă aștepta prea tare.”
-
Asumă-te fără să-ți pese: „Îmi asum ce-am zis, dar să nu te superi, că eu glumeam… sau nu.”
-
Asumă-te în grup: „Îmi asumăm toți, dar n-avea nimeni curaj să spună ceva.”
-
Asumă-te cu scuza supremă: „Îmi asum, dar tot tu ai început”.
Scena clasică a neînțelegerii „asumării”
-
— Deci, să înțeleg că tu îmi spui că ai spus ceva nepoliticos, dar că ,,îți asumi”?
-
— Da, exact.
-
— Și ce înseamnă asta, mai exact?
-
— Păi, înseamnă că n-am să mai spun, dar dacă spun, asta e.
-
— Deci, practic, ,,îmi asum” e un fel de ,,fac ce vreau și dacă te doare, să-ți fie”.
-
— Cam așa ceva. Vrei să-ți spun iar? Îmi asum.
-
— Perfect. Hai să mergem, că mi-a trecut și mie supărarea… pentru moment.
Political correctness: machiaj pentru creier
În teorie, e despre a nu jigni gratuit. În practică, e despre a inventa denumiri noi pentru aceleași lucruri, ca să pară că le-ai rezolvat.
-
Nu mai există „gras” — acum e „persoană cu masă corporală extinsă”.
-
Nu mai există „bătrân” — acum e „persoană cu experiență prelungită în timp”.
Aștept să moară cineva și să aud: „A trecut printr-o tranziție definitivă către absență biologică.”
Și, ce să vezi, ipocriții adoră treaba asta. Îi ajută să fie ofensatori în interior, dar curați pe dinafară. Până îi prinde Cancel Culture, adică un alt trib de ipocriți, mai bine organizați.
Adevărata asumare – o specie pe cale de dispariție
Îmi plac oamenii care spun direct ce gândesc, chiar dacă nu sunt de acord cu ei. Măcar știu cu cine vorbesc.
Ipocriții, în schimb, sunt ca un laptop ieftin: frumos pe afară, plin de viruși pe dinăuntru. Și, inevitabil, la un moment dat, ecranul se face negru și vezi adevărul.
După toate acestea, nu putem decât să constatăm că „îmi asum” e o expresie golită de sens, folosită cu tupeu maxim pentru a ascunde o reală lipsă de responsabilitate.
E o găleată de căcat învelită frumos, pe care toți o țin în brațe ca pe un trofeu, sperând că va acoperi mirosul.
Și în timp ce lumea se tot învârte în jurul acestei formule goale, cei care înțeleg cu adevărat ce înseamnă să-ți asumi greșelile sunt din ce în ce mai rari.