Când piesa „Când rinocerii” spune adevărul, iar rinocerii se prefac că nu aud
Într-o lume în care prostia are microfon, ipocrizia are legitimație de presă și tupeul se dă la promoție, nu mai miră pe nimeni că rinocerii au ajuns pasageri de onoare. Da, trăim vremuri în care când rinocerii sunt luați în taxi, demnitatea e pe bancheta din spate, iar rațiunea stă cu geamul deschis, încercând să nu vomite.
Dar, din fericire, cineva a avut curajul să spună tare ceea ce mulți doar au șoptit: piesa trupei Taxi – „Când rinocerii”. O capodoperă ironică, lucidă și elegantă, care a reușit ce nu pot nici politicienii, nici jurnaliștii, nici filosofii cu abonament la talk-show-uri: a pus oglinda în fața unei societăți care și-a pierdut rușinea și a început să se admire în mocirlă.
Când rinocerii descoperă taxiul și internetul
Rinocerul român contemporan e un animal urban cu profil de influencer.
Are conturi pe toate rețelele, distribuie conspirații cu patos și pozează în apărător al moralității, deși moralitatea l-a șters din agendă de ani buni.
El trăiește cu impresia că „adevărul e doar al lui” și că restul lumii e „vândută”.
Când rinocerii sunt luați în taxi, primul lucru pe care îl fac e să-i explice șoferului că globalizarea e o conspirație a marilor corporații împotriva Daciei antice.
Șoferul oftează. „Șefu’, mai vorbim și noi despre vreme?”
„Nu, frate, vremea e manipulată de americani!”
Când rinocerii aud piesa trupei Taxi – și intră în criză de identitate
Și, dintr-odată, vine trupa Taxi, cu piesa „Când rinocerii”, și le strică feng-shui-ul.
Versurile lui Dan Teodorescu sunt o oglindă pusă fix în fața celor care confundă prostia cu patriotismul, intoleranța cu opinia și ura cu credința.
E de ajuns să asculți primele versuri – „Când binele e rău și albul e negru…” – ca să realizezi că nu e doar poezie, e diagnostic social.
Și, Doamne, ce dureros e adevărul pentru cei care n-au mai gândit de la Bacalaureat încoace!
Rinocerii s-au supărat. Cum îndrăznește o trupă să le spună că sunt… ei?
Cum adică, să le zică cineva că grotescul e sublim și nimicul e profund?
Când rinocerii sunt luați în taxi, dar aud piesa „Când rinocerii” la radio, dau volumul mai încet. Nu pentru că nu le place, ci pentru că îi dor urechile de la adevăr.
Cum se naște prostia patriotică
Nu te naști rinocer, devii, cu perseverență, cu ajutorul talk-show-urilor de seară, al influencerilor care îți promit „adevăruri interzise” și al politicienilor care îți vând frica la bucată.
Când rinocerii sunt luați în taxi, afli că democrația a făcut pană.
Această subspecie de rinocer modern nu suportă cultura, o urăște instinctiv.
Arta îl deranjează, pentru că îl obligă să gândească.
Și, cum spunea cineva: „Cea mai mare formă de violență e să obligi prostul să reflecteze.”
Când rinocerii cer bon fiscal de la Dumnezeu
Cei mai mulți dintre rinoceri au trecut de faza „nu cred în nimic”. Acum cred în tot, atâta timp cât le confirmă prejudecățile.
Au spiritualitate de supermarket, misticism de tarabă și patriotism de talk-show.
Când rinocerii sunt luați în taxi, discută cu șoferul despre geopolitică, dar cred că „Kremlin” e un tip din Vaslui.
Îi înjura pe occidentali, dar visează să prindă o bursă Erasmus pentru copil.
Strigă „Tradiție, frate!”, dar s-ar muta mâine în Germania, dacă i-ar da cineva jobul potrivit.
Piesa „Când rinocerii” – balsam pe rana rațiunii
Trupa Taxi a făcut ceea ce prea puțini mai au curajul: a spus adevărul fără mască, fără paravan, fără teamă.
A scris o piesă despre decență într-o lume indecentă, despre curaj într-o epocă a tăcerii.
Și, culmea ironiei, cei care s-au simțit lezați n-au înțeles că tocmai ei sunt personajele.
„Când oamenii buni nu tac, când oamenii buni vorbesc / e vremea când rinocerii amuțesc.”
E probabil cel mai frumos vers civic scris în ultimii ani.
Un imn pentru toți cei care au obosit să fie normali într-o lume anormală.
Când rinocerii sunt luați în taxi, versul ăsta ar trebui pus pe plafon, ca avertisment pentru pasagerii zgomotoși.
Reacția criticilor: spectacolul ipocriziei în direct
Criticii piesei au urlat ca rinocerii în rut.
Unii au zis că e „politică”.
Alții că „nu e momentul”.
Unii că „e prea directă”.
Dar niciunul n-a zis: „Are dreptate.”
Pentru că adevărul doare.
Și pentru că trăim într-o lume în care, dacă spui că e zi, vine cineva cu o teorie despre cum lumina e o conspirație a corporațiilor care vând becuri.
Când rinocerii sunt luați în taxi, tot ei întreabă de ce miroase urât înăuntru.
Rinocerul suveranist – specialist în nimic
E tipul acela care se laudă că „iubește țara”, dar fură curent mai rău decât o fabrică de becuri.
Îți explică istoria cu pasaje din filme și știe sigur că dacii au inventat Wi-Fi-ul spiritual.
Are mereu două certitudini: că străinii ne vor răul și că el personal e geniul neînțeles care va salva România de la bun-simț.
Când rinocerii sunt luați în taxi, acest specimen stă pe bancheta din față, dă indicații, critică traseul și strigă: „Nu așa, frate, că ne duci pe drumurile Europei!”
Rinocerul pupincurist – ambasadorul lui Nimic
E rinocerul care și-a vândut coloana vertebrală la reducere.
Îi pupă mâna lui Putin cu aceeași viteză cu care ne explică pe Facebook că „libertatea e o iluzie occidentală”.
Are tonul grav al omului care n-a citit nimic, dar vorbește de parcă ar fi scris totul.
Când rinocerii sunt luați în taxi, acesta e pasagerul care spune: „Nu contează destinația, contează cine conduce!”
Și, de obicei, își dorește ca la volan să fie un dictator cu mustață și accent slav.
Rinocerul sensibil – poetul apocalipsei
Această specie rară nu urlă, ci suspină.
„Nu mai pot, fraților, lumea s-a dus… totul e pierdut…”, zice în timp ce face un live despre „energia vibrațională a apei sfințite”.
E pseudo-spiritual, pseudo-cult și complet real în prostie.
Când rinocerii sunt luați în taxi, el cere o cursă spre absolut, dar uită să specifice dacă absolutul e la dreapta sau la stânga.
Taximetristul – ultimul filosof al României
În tot haosul ăsta, singurul personaj lucid rămâne taximetristul.
El e martor la toate prostiile lumii, dar nu mai reacționează.
A văzut tot: și prostul care dă lecții, și cultul care tace, și rinocerul care plătește cu lozinci.
„Domnu’, unde mergeți?”
„La adevăr.”
„Nu știu dacă mai există, dar hai că-l căutăm pe Waze.”
Când rinocerii sunt luați în taxi, taximetristul e eroul anonim al rațiunii.
Piesa care a deranjat pentru că a spus adevărul
„Când rinocerii” nu e doar o piesă, e un test psihologic.
Dacă te enervează, probabil că te descrie.
Dacă o înțelegi, e semn că încă nu te-ai rinocerizat complet.
Mesajul ei e simplu, dar devastator: nu mai tăceți.
Pentru că atunci când oamenii buni tac, rinocerii urlă.
Și când rinocerii urlă, lumea se întoarce cu susul în jos și prostia primește funcție de conducere.
Când prostia are partid
Deja nu mai e o figură de stil.
Rinocerii s-au organizat, au sloganuri, au televiziuni, au canale de YouTube.
Unii chiar au reușit să intre în Parlament, unde confundă Constituția cu meniul de la cantină.
Când rinocerii sunt luați în taxi, primul lor gest e să dea ordine: „Mai repede, frate, că poporul așteaptă!”
Dar poporul, între timp, s-a dat jos la prima intersecție cu logica.
Despre râs, ca ultim act de rezistență
Să râzi azi e o formă de disidență.
Rinocerii nu au simțul umorului – doar grimasele furiei.
Când râzi, le destrami vraja. Le iei puterea.
Așa că râde!
Râde tare, cu poftă, cu ironie, cu sarcasm, cu tot ce ți-a mai rămas din minte!
Pentru că râsul e anti-rinocerizare.
Iar când rinocerii sunt luați în taxi, nimic nu-i enervează mai tare decât un om care râde de ei și nu cu ei.
Lecția piesei și morală de final
Piesa „Când rinocerii” e mai mult decât muzică, e un manifest, e ceea ce ar fi trebuit să fie discursul oricărui politician decent: curaj, luciditate, umor și un pic de tristețe.
Când rinocerii sunt luați în taxi, versurile devin parbrizul prin care vedem clar lumea.
Și lumea nu e frumoasă, dar măcar o vedem așa cum e, în realitate.
Poate că nu putem opri prostia, dar putem refuza să o conducem.
Putem alege să fim oamenii care vorbesc, nu cei care tac.
Iar, în timp ce rinocerii se ceartă pe locul din față, noi putem coborî și merge pe jos, cu demnitate, cu zâmbet, cu muzica trupei Taxi în căști.
Când rinocerii sunt luați în taxi, adevărul nu mai are GPS, dar are coloană sonoră și e bine așa, pentru că atunci când arta vorbește, prostia claxonează și, la un moment dat, obosește.