Documentarul Recorder, intitulat „Justiție capturată”, a reușit ceea ce rareori se întâmplă în spațiul public românesc: să scoată justiția din zona sacrosantă și să o aducă, pentru câteva zile, pe masa dezbaterii reale. Nu vorbim despre un atac la statul de drept, ci despre o investigație care descrie mecanisme concrete prin care o parte a sistemului judiciar ar fi fost acaparată de rețele de influență interne, cu efecte directe asupra marilor dosare de corupție. Reacțiile apărute – de la apeluri prudente la „auto-curățare”, până la acuzații conspiraționiste – spun poate la fel de multe despre starea justiției ca și filmul în sine.
Justiție capturată, reacții eliberate: când toată lumea apără independența, dar fiecare altă justiție
România trăiește, iată, un moment rar de consens național: toată lumea e revoltată după „Justiție capturată” de la Recorder. Diferența? Fiecare e revoltat pe altă justiție. Unii pe justiția „capturată”, alții pe justiția „atacată”, iar restul pe justiția care „costa prea mult și livrează prea puțin”, ca orice serviciu public care s-a obișnuit să factureze la preț de monopol.
Premierul care n-a văzut filmul, dar a înțeles finalul
Ilie Bolojan a reușit performanța intelectuală supremă a politicii românești: a comentat documentarul fără să-l vadă. Ceea ce, în fond, e un semn de respect – dacă justiția poate da soluții fără fond, de ce n-ar putea și premierul să emită opinii fără Netflix?
Mesajul lui e brutal de simplu și profund ofensator pentru mitologia autohtonă: justiția nu e o zeitate, ci un serviciu public. Iar când un serviciu public nu performează, nu ceri preoților să facă introspecție, ci schimbi manualul de funcționare. De aici și blasfemia supremă: corecții legislative.
Tradus: autonomia se termină acolo unde disfuncționalitatea începe. O idee care, în România, sună aproape revoluționar.
Președintele și terapia de grup a magistraților
Nicușor Dan, în schimb, propune soluția clasică românească pentru orice sistem blocat: să se repare singur, eventual printr-o revoltă morală. Un fel de self-care instituțional: magistrații cinstiți să iasă din umbră, să-și găsească vocea interioară și să învingă rețeaua care controlează CSM-ul, Inspecția Judiciară și carierele lor.
E o abordare elegantă, constituțional corectă și complet incompatibilă cu realitatea descrisă de Recorder. Pentru că documentarul tocmai asta spune: anticorpii au fost eliminați sau puși la colț. A cere sistemului capturat să se vindece singur e ca și cum ai ruga virusul să-și depună demisia.
Raport, cutie poștală pentru avertizori, proceduri… toate foarte frumoase. Doar că justiția capturată iubește procedurile. Ele sunt mediul ei natural, cum e mlaștina pentru crocodili.
Monstrul cu trei capete și statul de drept la second-hand
În lectura mai radicală, România nu mai are separația puterilor, ci sinergia privilegiilor. Legislativul, Executivul și Judiciarul nu se controlează reciproc, ci se țin de mână, ca o familie unită care și-a lăsat cetățeanul adoptiv la ușă.
Justiția a devenit o armă defensivă pentru cei puternici și un instrument de constrângere pentru restul. Un sistem neofeudal, patronal, unde loialitatea se plătește cu pensii speciale, iar dreptatea se vinde la bucată, în funcție de termenul de prescripție.
În centrul acestei cosmologii juridice, Lia Savonea apare nu ca personaj, ci ca principiu de organizare: rețeaua, filtrul, liniștea, cariera. Nu justiție oarbă, ci justiție cu memorie excelentă – știe cine trebuie promovat și cine trebuie „degrevat”.
Când DNA devine covor, nu câine de pază
Altădată spaima clasei politice, DNA pare azi o instituție preocupată de igiena liniștii. Centralizare, avize, aprobări, grijă să nu deranjeze prea tare. Corupția mare nu mai e un inamic, ci o stare de fapt cu care conviețuim civilizat, până la următoarea prescripție.
Iar dacă adaugi și serviciile secrete în ecuație, tabloul e complet: dosare rupte frumos în două, civili judecați, ofițeri protejați. Justiție pe caste, aplicată cu rigurozitate.
Suveranismul și trauma cătușelor
Și când credeai că dezbaterea nu poate deveni mai spectaculoasă, intră în scenă doamna Anca Alexandrescu, cu revelația finală: „Recorder e, de fapt, opera securiștilor. Statul paralel, care nu exista ieri când era invocat, există azi când incomodează”.
Deodată, problema nu mai e justiția capturată, ci justiția atacată. Nu rețelele, nu privilegiile, nu prescrierile miraculoase – ci pericolul reîntoarcerii la „cătușele din vremea lui Kovesi”. Suveranismul românesc rămâne consecvent: anti-sistem, dar profund atașat de sistemul care îi protejează favoriții.
Avem, așadar, toate ingredientele: politicieni care oscilează între reformă și procedură, un sistem judiciar alergic la control, o societate care vede mizeria, și extremiști care urlă „complot!” când cineva aprinde lumina.
„Justiție capturată” n-a declanșat doar proteste. A scos la suprafață un adevăr mai inconfortabil: în România, aproape toată lumea apără justiția — doar că fiecare o apără de cetățeni.
